„Reactiv” – fragment din romanul în construcție „CAPTIV(-ANT)”

            Și iată-mă din nou aici: cu un picior în groapa amăgirilor și celălalt în abisul deșertăciunilor. Oftez și râd. Râd și oftez. Sunt captivă în acest nisip mișcător numit viață iar orice mutare e compromițătoare. Nu-mi permit să mă scufund mai mult d-atât. Vreau ca ultima gură de oxigen să mă țină o eternitate. Am decis să nu mă-nec, repetitiv, în iluzii asfixiante. Uneori, a nu face nimic e cea mai inteligentă alegere. Și cea mai simplă.

            – Lasă-te dusă de val!…

            Îi aud și acum vocea cum se propagă asemenea unui ecou în timpanul tuturor cuvintelor nerostite la timp. Mă surprind adesea visând la tainicul “ce-ar fi fost dacă…” și regretul se cuibărește ca un orfan la pieptul meu. Matern, îl strâng în brațe și-l sărut cu melancolie. Nu mă opun când adoarme în subconștient. Fac liniște de teamă să nu-l trezesc. Îmi place să port aceste dureri latente cu mine, în mine, pentru mine. Durerea e singura care îmi confirmă că totul a fost real.

            Se aude un ciocănit în ușă iar eu tresar ca proaspăt deșteptată din transă. Mă rotesc pe jumătate, deși nu sunt câtuși de puțin interesată de silueta care se află de partea cealaltă (am construit un paravan invizibil între mine și lumea exterioară, orice perete din cărămidă ori lemn îmi este complet indiferent). Am vrut, totuși, să m-asigur că rotisem cheia și că spațiul meu privat nu urmează a fi invadat în mod grosolan de vreun străin în stare de ebrietate. Începusem să mă obișnuiesc cu mirosul de detergent și cu mireasma de lavandă a lumânărilor de pe marginea căzii.

            – Ada, ești bine? Stai de ceva vreme acolo…

            E Magda. Respir ușurată și închid robinetul. Oglinda aburită dinaintea ochilor mei îmi dă de înțeles că apa fierbinte cursese nestăvilit câteva minute în șir.

            – Vin acum, rostesc descurajată, fără prea mare tragere de inimă.

            – Hai odată, dăm artificii de pe balcon! E păcat să le ratezi…

            Mă lasă în pace. Îi aud pașii cum se îndepărtează – tocurile acelea ar putea deștepta și morții din morminte…

            Este noaptea de Revelion.

            Realizez că sunt încă îmbrăcată în rochița scurtă cu paiete aurii, dar am avut inspirația de a mă descălța de pantofi. Abia acum conștientizez răceala gresiei și îmi mut tălpile pe covorașul oval, din puf. Mă gâdilă la atingere, dar senzația dispare înainte de a declanșa o amintire chinuitoare.

            Îndoi brațul și șterg cu lateralul cotului sticla oglinzii de deasupra chiuvetei. Reflexia pare surprinsă de întâlnirea noastră nocturnă în baia de la etajul 1, dar schițează de complezență un zâmbet lamentabil. O iert, căci e târziu și nici eu nu regăsesc în mine puterea de a-mi disimula melancolia.

            – Iată-ne din nou aici, ne spunem una alteia în același timp, fără să ne dăm seama dacă este un reproș sau o felicitare, o încântare sau un regret, o reușită sau un eșec. Mă aplec peste lavoar și încleștez degetele de marginea acestuia. Strâng. Gândeam, în clipa aceea, că dacă

l-aș sfărâma, m-aș simți mai bine.

            Ea mi-a copiat mișcarea și suntem suficient de aproape să ne ucidem reciproc… ori să ne sărutăm. Nu se întâmplă nici una, nici alta. Ne mulțumim să prelungim armistițiul, privindu-ne. Ne citim gândurile, e de prisos să articulăm cuvinte acolo unde tăcerea rostește toate adevărurile ascunse ale sinelui.

            De fiecare dată când ajungem în ultima zi a anului medităm asupra celorlalte 364 scurse, asupra greșelilor comise celor din jur sau nouă, asupra modurilor în care ne-am dezamăgit, asupra nereușitelor și înfrângerilor care ne-au tras în jos și ne-au împiedicat să ne atingem potențialul. Devenim introspectivi, ne analizăm la sânge vina și ne promitem că nu vom mai repeta condamnabilul. Nu și de data asta. Sper ca atunci când această zi se încheie, nu erorile tale vor fi cele de care îți vei aminti când limbile ceasului se vor întâlni la ora 12, ci zilele acelea îngrozitor de dificile pe care ai reușit să le trăiești în pofida obstacolelor și insecurităților care te dezarmau. Sper să îți amintești cu seninătate de vremurile în care te-ai ridicat din cenușă, te-ai scuturat de necazuri și ai avut grijă de inima și de mintea ta. De acele dăți în care ai căutat necontenit propria spiritualitate – sper să fi găsit-o sau, în orice caz, să nu te dai bătut și să continui până o vei găsi. Viața este o expediție continuă. Sper să îți amintești de momentele în care te simțeai fără speranță, dar cu toate acestea nu ai încetat să crezi în tine însuți, chiar dacă părea deseori inutil sau fără sens. Speranța este o explozie în lanț a cosmosului cumulat în inima ta. Sper să îți amintești și de micile doze de curaj pe care le-ai consumat în ciuda oceanului de temeri în care ai înotat fără colac de salvare. Sper că ești mândru de actele de bunătate de care ai dat dovadă atunci când nu a fost niciun martor care să te aplaude.

            Pentru toate momentele în care ai făcut schimbări minore, aparent nesemnificative dar importante pentru a deveni o versiune mai bună a ta:  meriți un toast! Sper ca atunci când ajungi la cumpăna dintre ani vei lua în valiză lecțiile învățate pe calea cea mai neplăcută, dar te vei mângâia și pentru că ai reușit în fiecare zi. Iar fiecare zi te-a adus aici. S-ar putea să crezi că ești pe punctul de a te prăbuși, dar te asigur că vei găsi puterea de a te ridica și a merge mai departe. Sper ca în anul care vine să nu te mai îndoiești de tine, de sufletul tău, de inima ta, să crezi cu adevărat în cine ești, în cine devii. Fii curajos și fii aventurier, asumă-ți riscuri, alegeri, îndrăgostiri, decepții, înfrângeri! Sper să nu uiți că ești mai important decât eșecurile tale, decât defectele tale. Și mai puternic decât o inimă frântă. Decât pierderea cuiva drag. Decât singurătatea. Anul acesta, dă-te trei pași în spate ca să vezi imaginea de ansamblu. Proiectează-te exact așa cum vrei să fii, neșlefuit de gura lumii, ci de propriile tale credințe, valori, principii și limbaj al iubirii. Proiectează-te așa cum te simți în armonie cu tine însuți, așa cum ești cel mai fericit, mai împăcat, mai autentic. Sper să devii versiunea ta preferată. Și să te iubești necondiționat. Doar astfel îi vei putea iubi, așa cum se cuvine, pe cei din jurul tău.

                Trei, doi, unu…

            Explozia de aplauze, de la mulți ani, de pahare ciocnite (ori de pahare sparte) și de artificii se revarsă peste numărătoarea inversă. Îmi țin respirația câteva secunde, ridic paharul cu șampanie de care aproape că uitasem că l-am purtat cu mine în toaletă și scap un oftat pe chipul împietrit de emoția unui alt început:

            – În cinstea noastră!

            Sorbim împreună tot conținutul dintr-o singură  înghițitură. Am făcut o promisiune cu mine însămi. Deschid robinetul, clătesc paharul, îl umplu pe jumătate și stropesc oglinda. Apa spală imaginea, îmi spală reflexia, mă spală pe mine… de mine însămi.

Mă rotesc pe călcâie, descui ușa și părăsesc încăperea cu optimism și cu acea promisiune la purtător. De data aceasta, va fi diferit. Îmi găsesc prietenii în balcon și mă apropii, dansând, de ei, dar brusc toți dau buzna în sufragerie și se grăbesc să se ascundă care pe unde apucă. Magda mă prinde de încheietura mâinii și mă trage după canapea. Își acoperă urechile și mimează pe buze să îi urmez exemplul. Apoi închide ochii și îi strânge în așteptarea a ceva ce eu sunt în incapacitatea de a ghici. O petardă bubuie în balcon atât de puternic încât am crezut c-a spart fereastra.