Alchimia ploii

De frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc…

Încerc să urc la ceruri, prin oceanul ascendent. Dar un mic strop îmi limpezește gândurile: sunt una cu ploaia. Același termen ce sfidează natura cerească, îmi taie și mie aripile: gravitația protectoare.

Stau o clipă. Privesc ploaia. Ascult ploaia. Și o înțeleg, o văd cum oglindește un gând propriu, o bătaie parcă a inimii mele. Încerc să învăț ceva de la ploaie, și atunci cobor încet… cobor din eroarea păcii în rațiune și ajung încet în fluxul continuu al sufletului meu abandonat în nepăsarea limitelor. M-am ascuns. Dar dansul continuu al apei cerești îmi varsă mie lacrimile pierdute în umbra trecutului. Urechile îmi gâdilă la cunoașterea cântecului ploii, care încearcă să mă consoleze în eleganta sa milostivire. Ploaia… este atât de feminină. Atât de singură, dar inabordabilă. Ploaia cară fiecare suspin omenesc, ca pe o manta a existenței sale. Ne oferă o mângâiere. Ne înțelege. Ne vindecă.

Ploaia își sădește un fior înfrigurat în măduva simțirii, fulgeră durere ca să o alunge și apoi dispare, lăsând mirosul dumnezeiesc pe pământ, insuflat de natura în unduirile ei regenerative. Ea aduce speranță, printr-un curcubeu de rămas bun. Ploaia aduce confort, prin visele ce se împletesc în stropii curajoși să se întoarcă acasă. Ea ne învelește cu căldură și ne protejează de privirile rele, ascunzând ochii grei de lacrimi sărate în dulceaga ei splendoare. Azi am îmbrățișat ploaia. Și i-am mulțumit că mă

cunoaște, mă veghează. Ploaia mi-a zâmbit. Mi-a mângâiat capul ușor, și după o clară limpezire a minții și purificare a toracelui sufocat de trăiri neexprimate, mi-a spus că totul va fi bine. Aici nu este sfârșitul.

Linul susur dus de vânt, micul „pic” de la picioarele-mi ferite, îmi șoptesc ispititor să mă descalț. Să las umbrela. Să încep să dansez. Singur suflet rătăcit în lumea trecătoare, de ce nu? Cine mă judecă? Și pentru ce? Că m-am oprit să simt, o secundă, că trăiesc fericit? Grijile mi le-am uitat, s-au dizolvat, s-au risipit prin pământul înghițind mana sfântă. Florile se scăldau mulțumite în sănătate colorată, cât ghetele-mi spărgeau tăcerea bălților așezate. Am râs puternic. Părul ud mă săruta pe față și tot ce știam era liniștea pe care o trăiește un puiuț în oul său.

Când voiam să dispar și eu, s-a oprit un trecător. Ce simțea, ce își dorea, n-am să aflu, dar un lucru știu clar: mi-a zâmbit. Și s-a dus din nou în fumul ploii șerpuind. Ploaie măruntă sau mai tare, ploaie violentă sau mai moale, înghite tot și ține-n spirit căile ce le deschide soarta-n colaborare. Un sărut, o-mbrățișare, îndemnată de strânsoarea unei umbrele sau de focul inimii impermeabile, ploaia romantică de fel aruncă timiditatea dezvăluind verde pasiunea. Și mi-am dorit din toată măduva o poveste de amor sub protecția ploii sfinte, printre picuri tot mai mari să simt fiorii primei dragosti. Să-mi furnice corpul la atingerea blândă a unei mâini ce mă va cere. Și ploaia știe, și mă vede tot visând. Și mă vizitează tot mai rar, să nu mă vadă suferind. Și mă vizitează tot mai des, să-mi dea speranța unei ocazii. Dar nu de ploaie depinde, și nu de ceea ce depinde am aflat. Dar ploaia depindea de asta, iar eu nu am realizat.

Ploaia mă iubește, și eu pe ea. Îmi știe secretele, ca un alter ego înțelept. Și eu, curios tot mereu, mă întreb ce se află dincolo de ploaie? Oare ploaia în sine nu are suflet? Sunt, acolo sus, îngerii plângând? Toată această fremătare interioară se naște de undeva. Sau poate sunt mesaje, din rai, că suntem ocrotiți. Ploaia este viață. Ea o întreține. Dincolo de oameni, fiecare celulă a universului microscopic petrece nașterea materiei organice viitoare dezvoltate în natură. L-aș căuta deasupra norilor pe cel de dă

drumul ploii, dar nu ajung decât cu capul în nori. Acolo îi place să mă găsească, în dulce reverie, despre tot și toate câte țin de frumusețe.

Marea cenușie a ploii ascunde pete de culoare. Ochiul simplu nu le vede. Orbii le cunosc mai bine, căci energia luminează sufletul prin vibrația sa completă; în spectacol de lumini, un contact inevitabil leagă mintea rațională de vechimea existențială. Apa are memorie. Apa vorbește. Mi-a spus de zilele mai albe din dezvoltarea umanității, mi-a deschis judecata asupra momentelor mai negre. Dar cele roșii au răzbătut cel mai tare. Acum secretul ploii nu vi-l pot spune eu, nici antichitatea unui manual, nici experiența unui vârstnic. Vorbiți cu ploaia. Și mai important, ascultați-o, are multe de spus.

Nu știu să surprind ploaia în măreția sa, cum să îi prind esența în cuvinte seci. Știu doar să o respect, să o admir, cu inima bătând în ritmul ei, buzele tremurând ușor de la atingerea apei și gândul în sincron cu sufletul. În sincron cu ploaia. Încerc să o prind, dar îmi tot scapă. Îmi oferă bucăți din ea, dar mi-o doresc pe toată cu lăcomie, să mi se dăruiască drept dovadă a credinței și erosului naturii. Dar nu o pot forța. Nu sunt decât un alt om în oceanul de oameni pe care ea îi vizitează zilnic. O voi împărți, mândru că o cunosc.

Dar oricum lovit în orgoliu, am intrat în casă, tot să-i evit simțirea. Iau o carte, îmi zic să citesc, să îmi iau gândul. Dar ea mă caută. Îmi bate în geam, și în ușă, și în suflet… îmi cere să îi deschid, să mă scufunde în afecțiunea sa. Îi place să mă chinuie. Am voit să fiu singur, așa că ea pleacă până cine știe când, în misterul său desăvârșit. Am regretat și-am așteptat-o. Distanța ne leagă mai tare. Și s-a întors, rănindu-se-n trăsnetele ce se descarcă. Și frumoasă foc îmi pare în supărarea ei periculoasă. Ploaia revoltată mă atacă cu frustrare, o liniștesc cu mila pe care cu rușine am simțit-o. Nu vreau să fac din ploaie furtună și decid să o împac. Goi de suferință, am să o las să mă iubească cum știe mai bine. Ca o mamă, ca o amantă, și-am să mă dau ploii așa cum sunt, căci o iubesc, dar nu știu să fiu nimic mai mult decât ființa mea, umilă în fața splendorii ploii, ce merită o infinitate promisă în ochii altuia decât păcătosului de mine.

Nimic nu este mai simplu complex decât ploaia. Surprinzătoare, atunci când i se permite, ți se înfiripă în viață pentru a ți-o răscoli. Meditează cu tine la încercările ce te așteaptă. Îți oferă o liniște tulburătoare ce te deschide către viață. Îți cântă. Te trezește prin visare. Mi-a lăsat un gust dulce-amărui fiecare vizită, dar mereu lasă în urmă o mireasmă de renaștere, iubita mea ploaie.

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.