Drumurile sorții

Anii trec la fel de repede

Ca un zâmbet mutilat pe șinele neființei.

Clipele din tunelurile stacojii ale inimii

Îmi îngreunează tot mai tare mersul,

Până când trupul meu se prăbușește în revoltă.

Sub genunchii măcinați de soartă,

Sângele se face cheag,

Iar din scoarța lui obscură

Crește maiestuos un arbore.

Fructele lui, esențe zemoase de catastrofe ursuze,

Se rostogolesc frenetic pe pământul ud,

Învelindu-i carnea în lovituri blajine.

Mâinile mele, distruse de valurile bătrâneții,

Încep să putrezească într-un iz de tinerețe.

Imortalitatea, virtute cioplită în munți de sticlă,

Uită care este sensul propriului său nume

Și decide să se cunune cu moartea,

Visul trecător al oamenilor vii.

Haosul din jurul meu, mai aspru ca niciodată,

Îmi fură timpul din privire,

Obligându-mi ochii să sărute noaptea.

Ce crude-s drumurile sorții

Și ce dureroasă-i viața!