FERPARUL SUFLETULUI
Îți plânge sufletul, a amărăciune și durere. Parcă otrăvit cu cianură, își dă ultima suflare înainte să moară. Îi prezinți, cu ultimele puteri, faptele de care se face vinovat.
.
.
.
Ai încercat atât de mult să nu îți pierzi singura fărâmă de omenie, însă a fost distrusă în lupta pentru putere și astfel, te-ai transformat în această ființă insensibilă și prea puțin mișcată de rugăminți mincinoase.
Ai plâns cu lacrimi reci, de gheață, ce se topeau prea repede în canicula de afară. Nu a încercat nimeni să ți le șteargă, chiar dacă rimelul ți-a pătat fața, iar ochii tăi roșii trădau adevăratele tale sentimente: dezamăgire și durere.
Ai încercat să te resuscitezi, să reînvii, dar ți-era de mult citit testamentul. Fără drept de apel, fără remușcări din partea celui care a aruncat primul cu piatra.
Ai vrut să nu te blochezi în bula aceasta în care timpul e mort, iar gândurile sinucigașe.
Ai vrut să renaști precum fluturii, dar ți-ai adus aminte cât de fragili sunt și nu voiai să te mai asemeni cu ei.
Te-ai prăbușit în aceeași dezamăgire, pentru că nu mai puteai să asamblezi la loc bucățelele sparte din inima ta devenită de gheață.
Regreți zilnic cât de mult ai putut să te înșeli, atunci când ai crezut fiecare ”voi fi aici!”.
Nu ai vrut să asculți când îți spuneam că nu orice promisiune făcută, va fi și respectată. Ai ales să crezi în sinceritatea celor din jur, fără să realizezi cât de mult aveai să te înșeli.
Iar cel mai rău, nu ai vrut să te schimbi. Naivitatea, dorința aceasta nebună de a ajuta mai mult decât trebuie și fuga de ceea ce te doare, au rămas principalele tale probleme. De asta te stingi acum încet. Nu ai vrut să recunoști care îți erau defectele, pentru a le îmbunătăți. Iar acum, îți iei adio.
.
.
.
Pare că nu mai au nicio noimă cuvintele aruncate acum la ultima bătaie de ceas, dar viața a fost prea tristă pentru a risca să lăsăm din nou nespuse regretele care ne-au adus în fața acestei judecăți nedrepte.
Aș vrea să mai pot lua viața de la capăt. Aș fi făcut totul atât de diferit…