SHEIRSUNKLERDEN

― Isaac? Știu că nu vrei să recunoști, dar suferi. Se vede! Nu știi să minți! Vorbea cu atâta siguranță de sine, încât aș fi vrut să-i șterg uitătura scrutătoare cu care mă pătrundea până în străfundul sufletului. Ce știa el, până la urmă, cum e să suferi? Și cu ce drept m-ar fi putut chestiona? O făcea atât de natural, încât părea să fie mult mai ușor decât ar fi trebuit să fie – mă lipea violent de un zid ale cărui cărămizi luaseră forma iluziilor, angoaselor, regretelor și a fantomelor dezgropate dintr-o necropolă săpată de mine, doar pentru a afla o picanterie inutilă. Pentru o clipă m-am gândit din nou să-i mărturisesc ce-i făcusem lui, doar în joacă, căci aș fi negat imediat adevărul imediat ce ar fi început să bănuiască ceva, ardeam pe dinăuntru, vrând să aflu ce ar fi făcut! Zi-mi, Konrad, ai fi luat-o la goană dacă-ți ziceam de el? O să vine o vreme când o să știi totul și o să fie mult prea târziu! Jurnalul spunea că suntem morți, morți – cum am murit? M-am arătat vulnerabil, incapabil de a-mi lega ideile, cuvintele, rațiunea mă părăsise și masca inutilității îmi ascundea chipul înspăimântat și nici de data asta nu i-am relatat focul mocnit care-mi topea venele, denumit „vină”. Cineva ne privea, puteam auzi cârâitul camerei de filmat și focusul care pica pe noi. Un om ascuns în desișuri ne analiza lacom, așteptând să mă tranșeze pentru tot ce făcusem sau poate avea să mă atârne răstignit în centrul orașului, un falnic exemplu pentru societate ca fluturii din Sheirsunklerden.

―Ascultă, oricât de mult m-ar impresiona asta – fac un gest teatral cu mâna, arătând spre noi – te întreb, unde mă-sa sunt ăia?

― Ăia?

― Oamenii care se uitau la noi ca la sperietori! Ăia!

― A, ăia! Probabil au ajuns la primărie.

― Și știi drumul?

― Cât de greu să fie?

― Suntem la intrarea într-o afurisită de pădure, Konrad! Am trecut de o alee cu blocuri și acum suntem într-o pădure! Țipam, accentuam cuvântul „pădure”, fără folos. Ești cu mine? Suntem într-o pădure! Fiecare cuvânt care-mi părăsea gura se rotunjea ca o minge de cauciuc, lovindu-se de inconștiența prietenului meu.

― Camlează-te! E o singură potecă, duce clar în oraș-oraș!

― Aha! Auzi? Ceva nu-mi dă pace, ultima dată când am fost pe un drum forestier…  – m-am oprit, nu am putut continua, riscam să-i spun de el și nu știu dacă am fi suportat amândoi confesiunea până la capăt. Yogi amorțise în rucsac, agitându-se din ce în ce mai rău.

― Poate dacă l-ai scoate…

Supus, mă așez turcește în mijlocul drumului, bag mâna până la fund în geamantanul cel mare, scotocind după hamul roșu al motanului, scot mai multe țoale, răvășind dezordinea creată mai înainte și panica mă cuprinde în mreje, crezând că am pierdut micuțul accesoriu. Konrad deschide rucsacul lui Yogi, ghemotocul de blană prinde să alerge pe unde vede cu ochii și frica tocmai acum devine plauzibilă. Coada stufoasă a animăluțului se vede ca o antenă parabolică printre tufele de mărăcini, scaieți și bostani micuți. Întins pe spate, trântindu-mă într-o neputință nesfârșită în care oboseala mă prinsese din urmă, mi-am pus mâinile în cap, exasperat și gata să mă azvârl la gâtlejul inconștientului, numit Konrad. Respir și inspir zgomotos, aerul e umed, înăbușitor, miroase a mocirlă, a apă stătută și a funze moarte. Vertebra cervicală trosnește puternic, tâmplele îmi zvâcnesc terbil, într-un final am curajul de a mă sălta în picioare.

― O, Doamne! Mormăi în barbă, răvășindu-mi energic claia de păr. Pornesc pe urmele motanului, strecurându-mă pe sub crengi. În urmă auzeam actorul râzând de mama focului – probabil că i se pare amuzant – dacă m-aș fi uitat la mine ca la un film, probabil m-aș fi hlizit la un pierde-vară ghemuit pe sub mărăcini, căutând o simplă pisică – însă locul ăsta nu era dintr-un film și nu are nimic hazliu în el, ci din contra are ceva malefic și asta nu mi-o spune paranoia în care sunt expert, ci simțurile care-mi șoptesc „fugi!”. Inima bate cu putere, pisica nu se vede pe niciunde, anxietatea mă prinde în gheare.

― Yogi! Degeaba țip, pisicile nu vin niciodată când sunt chemate, simandicoasele! Alerg în patru labe, analizând fiecare centimetru de pământ. Întunericul e la el acasă, soarele a plecat la culcare și e abia cinci după-amiaza. Nu-l mai aud pe Konrad, fie m-am îndepărtat prea mult, fie a tăcut. Cad cu fața într-o baltă de noroi, împiedincându-mă de o rădăcină ieșită din pământ și-n dreptul inimii simt niște vibrații constante. Prin întuneric pipetul îmi luminează slab, bâzâitul continuă și realizez târziu că telefonul prinsese viață din nou. Răspund inconștient unui număr necunoscut. Ochii sunt încă în căutarea pisicii care pare înghițită de pământ, mintea e desprinsă de realitate, de la captul celălalt al firului aceeași voce distorsiontă se face auzită, rezem capul în mâna stângă, așteptând să vorbească, deja știam ce are să-mi spună.

― Isaac, știu ce ai făcut!