Tablou
din cutia electrica pe care Homo Sapiens o
judecă acum drept dușman al minții ies sunete
ale unor voci feminine, fără autotune din fericire,
căci în acele timpuri oamenii încă își mai foloseau
vocile reale,
sunetele îmi ating pavilionul urechii și îl sărută,
îmi imaginez că cineva este lângă mine
dar știu că vorbesc singură din nou iar timpul trece făcându-l să pară interesant doar în cutiuța electrică din craniu,
un asteroid este pe cale să se prăbușească pe pânza de pe biroul meu, iar în alta personajul principal își începe călătoria,
o umbră de pisică stă pe vaza de flori și dacă a-i privi-o ai ști ce înseamnă echilibrul –
echilibrul poate fi atins și de figurina unei balerine fără cap, picioarele i-au memorat fiecare pas, ea nu mai are nevoie de altceva;
nici noi nu avem nevoie de cap când parcurgem de n ori traseul dus-întors, când ne spălăm pe dinți, când mâncăm,
nu mai privim, nu mai simțim
suntem îngropați într-o axă paralelă a timpului, iar cel real trece pe lângă noi
în sfârșit, când razele bilei solare ne ating pleoapele noi vrem să oprim clipa, dar uităm că îl avem pe Mefisto în noi,
iar pactul fusese deja făcut…
