— Piesa de teatru —

1. Destine încrucișate

Scena 1:

(Parcul central, Alice stă pe o bancă, privind în gol. Gabriel se apropie încet.)

Narator: În mijlocul unui parc liniștit, Alice se afla prinsă într-un vârtej de gânduri și incertitudini. Privirea ei pierdută în depărtare întâlnește ochii blânzi ai lui Gabriel, care se apropie cu grijă.

Alice: (cu tristețe) Gabriel, simt că mă pierd în propria mea viață. Nu mai știu care este sensul și direcția pe care ar trebui să o iau.

Gabriel: (cu compasiune) Îți înțeleg sentimentul, Alice. Viața ne poate provoca uneori confuzie și incertitudini. Dar cred cu tărie că fiecare dintre noi are un destin unic și o cale pe care trebuie să o urmeze.

Narator: Privirea lor se întâlnește, iar timpul pare să se oprească pentru o clipă în universul lor comun. Gabriel încearcă să transmită cuvinte de înțelegere și încurajare.

Alice: (privindu-l în ochi) Dar cum pot avea încredere că ceea ce caut chiar există? Cum pot ști că nu mă îndrept spre o iluzie sau spre o dezamăgire?

Gabriel: (cu încredere) Există o vorbă care spune că nu găsești ceea ce cauți, ci ceea ce ești gata să primești. Dacă îți păstrezi inima deschisă și rămâi deschisă la noi experiențe și posibilități, vei găsi ceea ce căutai, chiar dacă poate nu exact în forma pe care o așteptai.

Narator: Alice se străduiește să asimileze cuvintele lui Gabriel, simțind că în ele se ascunde o adevărată înțelepciune. O nouă perspectivă începe să prindă contur în mintea ei.

Alice: (reflectând) Ai dreptate, Gabriel. Cred că trebuie să-mi deschid inima și să încerc să accept căile care mi se deschid în față, chiar dacă nu sunt întotdeauna cele pe care mi le-am imaginat.

Scena 2:

(Străzile orașului, Sophia și Liam se plimbă pe trotuar, oprindu-se în fața unei expoziții de artă.)

Narator: În mijlocul tumultului urban, Sophia și Liam găsesc momente de liniște și inspirație în fața unui ocean de culori și forme exprimate prin artă. Privirea lor se pierde într-un tablou captivant, plin de simbolism și profunzime.

Sophia: (uimită) Privind aceste opere de artă, îmi dau seama câtă frumusețe și profunzime există în lumea noastră. Arta are puterea de a ne aduce împreună și de a ne face să reflectăm asupra propriei noastre existențe.

Liam: (admirând tabloul) Da, Sophia. Arta este un portal către sufletele noastre, o formă de comunicare care trece dincolo de cuvinte. Ea ne ajută să descoperim și să exprimăm sentimente și trăiri profunde.

Narator: Cei doi stau acolo, lăsând arta să le umple sufletele și să le deschidă noi orizonturi de cunoaștere și înțelegere.

Sophia: (privindu-l pe Liam) Cred că aceasta este o dovadă că dragostea adevărată există și că poate fi găsită în cele mai neașteptate locuri. Ea se află în fiecare lucrare de artă care ne emoționează și în fiecare suflet care se deschide pentru a o primi.

Liam: (zâmbind) Așa este, Sophia. Dragostea se găsește în ochii celui care ne privește cu înțelegere și într-un suflet care vibrează în unison cu al nostru. Nu există limite pentru ceea ce putem găsi atunci când suntem deschiși să primim și să dăruim iubire.

Narator: Sophia și Liam își continuă plimbarea prin expoziție, plini de inspirație și deschiși către noi experiențe și către a se conecta cu propria lor umanitate.

Creație proprie:

@dennisa0710

@caprifoiulnoptii

---

2.

Personaje:
Deirdre- o tânără de cinsprezece ani
Hadeon- bărbat chipeș în vârstă de patruzeci de ani, căsătorit
Amara- soția lui Hadeon
Regele

Scena I

(Scena se desfășoară într-un regat. Deirdre iese în fața casei să pună rufele la uscat pe sârmă. Hadeon se apropie de tânără.)

Hadeon: Frumoasă Deirdre, astăzi sunt amăgit. Am venit la tine în speranța de mă ajuta să mă eliberez de frustrarea ce s-a abătut asupra mea.
Deirdre (îngrijorată): Domnule Hadeon, vă invit înăuntru la o halbă de bere pentru a îmi povesti cele întâmplate.

(Încântați, amândoi intră în bucătărie. Deirdre așază două halbe cu bere pe masă)

Deirdre: Spuneți-mi, ce s-a întâmplat?
Hadeon (cu o oarecare falsă supărare) :M-am sfădit cu draga mea nevastă, Amara, iar eu am plecat cu inima și mintea preocupată. Mă plimbam prin sat și m-am gândit că îți pot face o vizită. Întotdeauna îmi înseninezi ziua cu prezența, dragă Deirdre.
Deirdre (cu inima copilăroasă, răspunde fericită): Mă bucur să aud aceste vorbe din partea dumitale. De asemenea, și eu mă încânt când vă zăresc.

(Discuția continuă, Hadeon arătând un mare interes pentru Deirdre. Deirdre păstrează un aer inocent și senin pe parcursul conversației. Halba domnului Hadeon se golește, iar Deirdre se ridică de pe scaun.)

Deirdre: Vă voi reumple halba.

(Hadeon se ridică brusc, iar Deirdre se oprește confuză. Hadeon îi smulge brațul și o imobilizează. Deirdre se sperie de privirea acestuia și începe să țipe, dar este redusă la tăcere. Hadeon se dezbracă. Cu lacrimi în ochi, Deirdre se lasă la mila lui Hadeon.)

Hadeon (dupa cateva minute, cu respirația întretăiată): Nu vei sufla o vorbă nimănui.

(Hadeon dispare pe ușă în timp ce Deirdre rămâne în bucătărie, țintuită de masă și uitându-se în gol, tremurând.)

Scena II

(După câteva zile.)

(Deirdre se plimbă prin sat, căutându-l pe domnul Hadeon cu privirea. Avea nevoie să se întâlnească din nou cu dânsul. Deirdre ajunge în fața casei ei.)

Amara din spatele lui Deirdre: Domnișoară Deirdre? Eu și soțul meu vă invităm să serviți prânzul cu noi astăzi. La cererea soțului meu, pentru a vă putea mulțumi. Discuția voastră ne-a ajutat să ajungem la un punct comun.
Deirdre (șocată de cele auzite și în același timp plină de speranța că urma să îl revadă pe Hadeon.): Mi-ar face plăcere.

(Cei doi soți împreună cu tânăra Deirdre servesc prânzul acasă la dânșii. Deși toți vorbesc, Hadeon îi aruncă deseori priviri lacome Deirdrei. La finalul mesei, Hadeon se decide să o însoțească pe Deirdre acasă.)

Deirdre (cu tristețe că urmau să se despartă): Vă doresc o după amiază frumoasă.

(Dintr-o dată, Hadeon o împinge pe Deirdre înăuntru cu forță, obligând-o să îl urmeze. Deirdre se lasă prea încântată la voia lui Hadeon. Hadeon o trage în odaia ei și deși bărbatul nu a cerut vreo permisiune, Deirdre îi acceptă forța corpului și îl lasă pe Hadeon să îi vorbească cum își dorește el.)

Deirdre (la ușa de afară a casei): Domnule Hadeon, nu înțeleg de ce mă doriți pe mine, dar să știți că nu mă opun. Însfârșit, mi-ai devenit foarte drag încă de prima dată.
Hadeon (șocat, dar în același timp amuzat): Copilă, eu am o soție. Țin la ea mai mult ca la tine. Tu ești doar distracția și dă-mi voie să spun, nu mă așteptam la reacția asta din partea ta. Aproape că vreau iar.

(Hadeon râde malițios plecând, iar Deirdre rămâne în pragul ușii cu lacrimi în ochi, simțindu-se neajutorată.)

Scena III

(Peste trei zile)

(Deirdre se îndreaptă spre casa domnului Hadeon cu un coș mare pe braț. Bate la ușă, iar aceasta este deschisă de Hadeon.)

Hadeon (arătând mai mult dezgust decât interes): Ce vrei?

Deirdre (cu speranță): V-am adus un coș cu mâncare. Unele delicatese sunt gătite chiar de mine.
Hadeon (cu răceală): Nu vreau nimic. Pleacă.
Deirdre (cu stăruință, bătând din picior ca un copil) :Nu doresc să plec, domnule Hadeon, până nu îmi primiți coșul.

(Hadeon începe să o privească cu perversitate.  Deirdre îl avertizează anxioasă, sigură pe ea că prevenirea îl va împiedica pe Hadeon din a acționa în vreun fel.)

Deirdre: Sunt foarte obosită azi de la atâta gătit. Vă rog…
Hadeon (râzând batjocoritor): Intră, dragă Deirdre.

(În bucătărie, Hadeon smulge coșul și îl aruncă. O împinge pe Deirdre pe podea cu forță. Deirdre se lovește cu spatele de gresie.)

Deirdre (cu un plânset scurt): Domnule Hadeon, vă rog, sunt extenuată. Îmi doresc să plec acasă.

(Hadeon râde malefic, ținându-i trupul la podea. Deirdre, cu inima plină-i de iubire pentru domnul Hadeon, îi acceptă dorința.)

Hadeon (împingând-o pe Deirdre afară din casă, cu o privire fioroasă): De acum înainte nu mai vii aici neinvitată. Faci doar cum îți spun eu și ești disponibilă oricând doresc eu. Ți-e clar?
Deirdre (cu vocea tremurândă): Da, domnule Hadeon.

(Pe drumul de întoarcere, Deirdre este confuză, neputând să își dea seama dacă ritmul rapid al inimii ei acum este din frică sau iubire.)

(Zilele trec, iar Deirdre se simte din ce în ce mai iritată și deprimantă.)

(Într-o noapte târzie, Hadeon dă buzna în odaia ei, în timp ce ea doarme. Deirdre se trezește cu un țipăt. Hadon îi acoperă gura)

Hadeon: Taci dacă vrei să trăiești.

(Deirdre rămâne cuminte și ascultătoare la cererile grotești și repulsive ale lui Hadeon.)

Deirdre (înainte ca Hadeon să plece): Domnule Hadeon, tot încerc să îmi amintesc întâlnirile noastre pentru a îmi ține de cald în zilele când nu vă întâlnesc, dar spre dezamăgirea si uimirea mea, nu reușesc.
Hadeon (cu răceală): Faptul că tu ești proastă, nu mă privește pe mine.

(Timp de două săptămâni, Deirdre nu îl întâlnește pe Hadeon. Într-o dimineață, în disperare, Deirdre, pentru prima dată, îi încalcă ordinele bărbatului. Deirdre bate la ușa casei domnului Hadeon, iar Amara îi deschide cu un zâmbet.)

Amara: Scumpă Deirdre, te pot ajuta?

(Hadeon apare lângă soția sa)

Hadeon: Amara, te rog. Mă ocup eu, nu te îngrijora.

(Hadeon o sărută afectuos. Deirdre se abține să nu plângă gândindu-se ca ea nu a fost sărutată.
Amara pleacă.)

Hadeon (vorbind printre dinți, în șoaptă) :Ți-am spus că nu vreau să te văd acasă la mine. Dispari!
Deirdre (îndurerată): Iertați-mă, vă rog! Am crezut că vi s-a întâmplat ceva de nu–

(Hadeon o plesnește, iar Deirdre amuțește)

Hadeon: Dacă nu vrei să ai tot corpul vânăt, vei pleca acum.

(Încleștându-și dinții, Hadeon o trântește pe fată la pământ, julind-o. Panicat, se uită în jur să se asigure ca nu este nimeni. Privește cu dezgust la Deirdre, apoi trântește ușa.)

(După amiază, gărzi ale regelui bat la ușa Deirdrei. Deirdre este legată și trântită în fața palatului, în noroi.
La intrare stă regele.)

Regele: Domnișoară Deirdre, astăzi îți vei găsi moartea.
Deirdre (panicată, cu lacrimi în ochi): Vă rog, nu am făcut nimic! Sunt nevinovată! Nu vreau să mor!
Regele: Niște săteni m-au informat că domnul Hadeon este forțat de către tine să…fiți împreună. Tu nu ești conștientă că stimatul domn Hadeon este căsătorit? Cu ce anume îl șantajezi?

(Deirdre suspină printre lacrimi)

Regele: Răspunde!
Deirdre: Nu îl șantajez! Îl iubesc! Domnul Hadeon nu are nicio vină.
Regele: Tocmai din acest motiv ești tu cea adusă în fața mea astăzi și nu dânsul.
Deirdre (plângând în hohote): Vă rog! Nu vreau să mor! Voi fi cuminte!
Regele: Cele ca tine sunt pedepsite cu moartea. Astăzi, tu, domnișoară Deirdre, ești condamnată la moarte!

(Deirdre se smucește la atingerile gărzilor. Este apucată și târâită la stâlpul infamiei. Deirdre continuă să plângă și să implore, cu genunchii și coatele sângerânde. Printre lacrimi, Deirdre zărește în depărtare, printre case, o ființă care seamănă cu Hadeon.)

Deirdre (vrând să îi strige numele): Hade–

Creație proprie:

@bianca._bie

---

3. La vrăjitoare

Personajele:
Lorelai
Renard- iubitul lui Lorelai
O prietenă a lui Lorelai
Casandra- ghicitoare în cărți
Morgana- sora Casandrei

„Act I
Scena I
(Lorelai și Renard, în dormitor)

Lorelai: — Să te ascult nu mai vreau!
Să te cred, eu nu mai pot!
Lasă-mă să-ți spun pe șleau:
Pleacă cu iubire cu tot!
Renard: — Pentru ce astfel vorbești?
Simple deșarte închipuiri!
Nu, tu nu știi să iubești,
Există astfel de firi…
Lorelai: — Scutește-mă de filozofare!
Nu îmi explici, nici nu te scuzi!
Renard: — Apără-mă, Dumnezeule mare!
Acum de ce mă mai acuzi?
Lorelai: — Ți-o spun pe față, eu știu
Că ai alta, și încă de demult!
Dar să intru eu în sicriu…
Renard: — Taci, eu nu te mai ascult!
(iese Renard)
Lorelai: —Doamne, oare am înnebunit?
Poate că el are dreptate…
Nu, imposibil, o simt, m-a mințit!
Să nu-l mai văd nici în moarte!

Scena II
(Lorelai și o prietenă, pe o bancă verde)

Prietena: — Fată, eu te cred, ascultă,
Suferința ți-o înțeleg.
Nu ești proastă, și nici slută,
Situația pot să ți-o dreg.
Lorelai: — Cum, draga mea prietenă?
Rogu-te, orice speranță să-mi dai!
Prietena: — Da, îți dau, dar fii mai veselă!
Lorelai: — De-ai știi ce am în suflet… Vai!
Prietena: — Te trimit în cel mai bun loc
Pentru nefericite ca noi.
Lorelai: — Trec și prin al iadului foc!
Prietena: — Te trimit la femei de-un soi
Ce pe vremuri era pedepsit
Aspru, pe rug erau arse!
Prietenele celui neiubit
Și ale celor fără de case.
Lorelai: — Dar aud bine ce-mi spui?
Vorbești despre vrăjitoare?
Doamne, am dușmani destui…
Dar durerile mi-s prea amare!
Voi merge, da, accept oferta.
Mă duc s-o văd pe Margareta
Lui Bulgakov, cea care
Din cauza suferințelor vieții,
A devenit vrăjitoare.
(ies împreună)

Act II
Scena I
(Casandra și Lorelai, cu cărți de tarot în față)

Casandra: — Fata mea, ce rău îmi pare
Că rele vești trebuie să-ți spun,
Însă onoarea de ghicitoare
M-obligă să nu mint nicicum.
Al tău bărbat da, te înșală
De mult timp, cum tu ai simțit.
O face încă cu mare fală,
De parcă nicicând nu te-a iubit!
Tu pentru el prea bună ești,
Asta o știți amândoi.
Meriți pe altul să iubești…
Lorelai (plângând): —Ce-o să se aleagă de noi?
Casandra: — El nicicând nu va recunoaște,
Poate doar de-l prinzi în fapt.
Primejdia însă-l paște,
Căci a rănit un suflet curat.
Fericit el nu va fi!
Nici cu tine și nici cu ea!
Fată, trebuie să știi
Omul se schimbă doar când vrea.
Aici, însă te văd pe tine,
Fiind tare nehotărâtă.
Lorelai: — Vreau doar să mă gândesc bine…
Casandra: — Fata mea, nu ești vreo slută.
Acum poate ți se pare
Că lumea fără el nu-i în ființă
Te văd deschisă spre iertare.
Of, biata mea fată tristă!
Lorelai: — De-ar recunoaște, l-aș ierta!
Atât de mult îl iubesc!
Casandra: — Asta-n veci nu se va întâmpla.
E scris aici, e semn ceresc.
Lorelai: — Oricât mă doare și mi-e greu
Va trebui, atunci, să-l surprind.
Să mă ierte Dumnezeu!
Căci voi păcătui, știind.
Păcatul însă mi-l asum,
Cu întrebarea ce succede
Mătușă, pot să mă fac scrum!
Vreo vrajă mata poți culege?
Casandra: — Cu așa ceva eu nu mă ocup.
Sunt cu frică de Dumnezeu.
De vrăjitoria ar fi stup,
Eu afar’ aș bâzâi mereu.
(intră Morgana)
Morgana: — Fetițo, eu pot să te ajut.
Casandra: — Soro, este periculos.
Lorelai (șoptind): — Vă rog, sufletul mi-e mut.
Morgana: — Împreun-ardem până la os!
(iese Casandra)

Scena II
(Lorelai și Morgana, într-o cameră întunecată)

Morgana: — Observat-am ce cărți ți-au picat
În citirea surorii mele
Altfel nu m-aș fi implicat
Dar patimile-ți sunt prea grele!
Fată tânără și frumoasă!
Suferi prea mult, tu, suflet bun.
Lorelai: — Vă dau tot ce am în casă!
Morgana: — Mai degrabă mă fac scrum!
Aici nu-i magazin sau piață,
Fetițo, e un lăcaș sfânt.
Noi facem tot pentru viață,
Căci nu ne temem de mormânt.
Lasă-mi un fir din părul tău,
Așa frumos, galben ca spicul.
Esti tare frumoasă, zău!
Prea te confunzi cu nimicul.
Niciun cuvânt nu grăi,
Ești obosită, slabă cui.
Îți dau dar o foaie și scrii
Numele tău complet și-al lui.
(Lorelai scrie)
Perfect! Poți acum liniștită pleca.
Voi avea grijă de toate
O să-l prinzi cu amanta
Și cu minciunile toate.
În mine-ți cer să te încrezi,
Aici nu e loc de dubii.
Lorelai: — Cu întunericul lucrezi?
Morgana: — Da, de mult timp îl studii.

Act III
Scena I
(Lorelai și Renard, în dormitor)

Renard: — Iubita mea, îți cerșesc iertarea!
Am fost un prost, un nerod!
Tu ești zahărul, ea sarea,
Tu un sărut, ea un nod
În gât, dezgustător, m-a ademenit
Sunt un bărbat prost,
Doar pe tine te-am iubit!
Lorelai: — Tot ce spui n-are rost!
Faptele sunt făcute.
Renard: — Cum să mă părăsești?
Lorelai: — Rămâi cu zece slute!
(Lorelai iese, Renard plânge)

Scena II
(Lorelai, vorbind la telefon cu Casandra)

Lorelai: — Vă mulțumesc din suflet!
De sora dumneavoastră n-am dat.
M-ați învățat bine să cuget,
O, viața mi-ați salvat!
Casandra: — Copilă, stai liniștită.
Sora mea-i cam izolată.
Permite-ți, dar, să fii iubită.
Lorelai: — Vă voi mulțumi viața toată!

Scena III
(Morgana și Casandra, pe veranda casei lor)

Casandra: — Iartă-mi dar îndrăzneala,
Soro, dar mă frământă un gând
De prea multe zile, m-omoară a ta răceala
Față de păcatul ce l-ai făcut în vânt.
Morgana: — Zici de blonda aia frumoasă?
Casandra: — Întocmai, copila disperată.
Morgana: — E o amintire ștearsă.
Casandra: — Ai prins cu ea o amantă.
Morgana: — Da, știu despre ce vorbești.
Un secret o să-ți destăinuiesc
Fiindcă știu că mă iubești,
Și mi se pare firesc
Sora mea să mă cunoască!
Casandra: — Spune-mi, sora mea de sânge!
Morgana: — Știi tu, draga mea, care este
Regula universului nostru ce plânge?
Omul ce crede, aia primește.
Magie-n fiecare-n parte, dintotdeauna!
Prea puțini însă au credință,
Deci e nevoie de una ca mine, nebuna!
Care face abuz de știință
Și ajută fără ca un deget să miște.
Eu nu fac vrăji, niciodat’, nicicând!
Dar răniții nu-i las de-opreliște,
Ei fac vrăji singuri, cu-al lor gând:
Crezând orbește
În farmece inexistente.”

Creație proprie:

@alice.s.didu

---

4.

Actul I
Scena 1 – Problema

(În cabinetul medicului intră un bărbat slab și palid, cu fața lividă.)
Bărbatul (disperat): – Domnule doctor, vă rog să mă ajutați! Am o mare problemă!
Medicul (studiindu-l): – Ce problemă aveți, domnule?
Bărbatul (cu gesturi precipitate): – Mi s-a întâmplat o mare nenorocire! Mi-a crescut un gând pe tâmplă. Și crește și tot crește! Abia dacă-mi mai pot ține capul ridicat sub greutatea lui!
Medicul (uimit): – Așa spuneți..să vedem!

Scena II – Simptome

Medicul (apropiindu-se, pentru a-l consulta): – Când v-ați dat seama că s-a întâmplat asta?
Bărbatul: – Într-o seară, în urmă cu trei săptămâni, în timp ce priveam un apus. Nu văzusem niciodată, până atunci, atâta frumusețe adunată laolaltă. Am rămas mut, m-am făcut mic și am admirat învălmășeala de culori. Dintr-o dată, am simțit că inima-mi bate în amurg, între norii aceia purpurii, ca de bumbac. N-o mai simțeam în piept, o simțeam în cer.
Medicul (încruntându-se): – Și de atunci?
Bărbatul: – De atunci, e tot așa. Priviți, aici nu mai bate nimic! (ia mâna medicului și o pune pe piept). Vedeți?
Medicul (gânditor): – Mhm. Dar..vă doare ceva?
Bărbatul (râzând amarnic): – Ooh, ce bine ar fi de m-ar durea! Ar însemna că-s viu. Însă nu mă doare, simt doar o amorțeală surdă și rece, care nici nu înțeapă, nici nu arde, nici nu zgârie, ci numai crește la nesfârșit, închizându-mă într-o nesimțire de piatră. E mult, mult mai rău, e un hău ce nu se mai sfârșește, doctore, și mă tem c-o să mă-nghită.
Medicul: – De dormit, dormiți?
Bărbatul: – Măcar un ceas, de-aș putea! Dar pleoapele îmi bat ca aripile moliilor, oasele nu-și găsesc locul și mintea fuge și tot fuge, fără să obosească. Nu pot găsi odihnă nici ziua, nici noaptea. Ah, noaptea..în liniștea aceea încremenită, gândurile galopează și spumegă precum caii sălbatici.
Medicul: – Înțeleg! Dar, de mâncat, mâncați?
Bărbatul: – Ce să mănânc, când toate au gust de fiere și de cenușă? Mi-e sete, mi-e sete de parc-aș fi înghițit un deșert întreg, dar apa nu-mi ostoiește setea. Nu-mi folosește la nimic, zici că e oțet. Și setea nu se duce, o simt în gât, în piept. Da, mai ales în piept.

Scena III – Diagnostic

(Medicul, îngrijorat, oftează și îl bate pe umăr pe bărbat).
Medicul: – Of, omule, e mult mai grav decât crezi tu. E iremediabil. Nu-i un gând. Gândurile sunt benigne, le poți trata, până la vindecare. Pentru ce ai tu, nu există leac. Ție ți-a crescut un sentiment și acela e malign – crește, se extinde și te consumă. Îți suge viața din trup, te acaparează și-ți modifică, organic, ființa. Toate astea, fiindcă i te împotrivești și-ncerci să-l ucizi. Un sentiment nu poate fi ucis, nici vindecat, nici chiar tăiat cu bisturiul. Pentru așa ceva, nu există antidot. Nu mai ai șanse de vindecare. Du-te acasă și pregătește-te..
Bărbatul – De ce-i mai rău?
Medicul – Asta de tine depinde. Ori de ce-i mai rău, ori de ce-i mai bun. Nu știu în ce-are să te schimbe sentimentul acesta. Ascultă-l, numai, acceptă-l, vezi unde te duce.

Creație proprie:

@ap_bibliofille

@alina.pusca

---

5. Îngerii în negru

Personaje:
Nicholas
Ema- iubita lui Nicholas
Părinții lui Nicholas
Doctorul

Scena 1- Miez de suferință

(Bate miezul nopții, o lumină se zbate necontenit prin cameră, în timp ce pe parchetul rece și înconjurat de niște haine aruncate-n grabă, se aud niște suspine alarmante).

Narator: Nicholas este chinuit din nou de durere; simțindu-și pieptul arzând. De data aceasta pare mult mai serios ca până acum. Nu e ca și cum ar vrea să fie atât de slab, dar nu se poate abține. Boala îl seacă de toate puterile. 

Nicholas: La… naiba! (reușește să strecoare niște cuvinte printre buzele-i tremurânde) Nu ar fi mai simplu să mor? (șoptește mai apoi rapid, încercând să inspire adânc).

Narator: Cu fiecare încercare de a inspira, simte cum niște lame îi înțeapă din pereții pieptului. Tremură, încercând să își dea seama dacă în seara asta, ultimul lucru pe care îl va mai putea vedea, este întunericul: ceea ce îl va aștepta oricum. 

Nicholas: (reușește să își regleze oarecum ritmul sacadat, iar durerea din piept pare să se fi estompat puțin) Dacă să trăiești se simte ca o astfel de tortură, care mai e rostul? De ce trebuie să trăiesc precum o umbră pe tărâmul ăsta plin de lumină?

Narator: Se ridică de pe podea cu greutate, iar atunci când ajunge în dreptul patului, se oprește. Își ia telefonul de pe noptieră, și când îl deschide, zâmbește slab. Poza de pe ecran străbate prin întunericul încăperii, dar și prin întunericul inimii sale. 

Nicholas: Tu ești singurul motiv pentru care mai reușeșc să mă dau jos din pat dimineața. Dacă nu te-aș fi întâlnit pe tine, aș fi cedat demult, iubire (șoptește cu o oarecare căldură, iar apoi se așează pe pat, privind în continuare ecranul)

Scena 2- La poalele prăpastiei

Narator: Lumini. Multe lumini. Alb. Mult alb. Își poate auzi părinții țipând. Își poate auzi fratele mai mic plângând. Dar nu poate deschide ochii pentru a vedea mai exact ceea ce se întâmplă. Aude totul ca printr-un vis ciudat. Un vis al naibii de real, iar în același timp înspăimântător.

Mama lui Nicholas: Vă rog! Vă rog, salvați-l! Salvați-mi fiul, vă rog!

Narator: Se simte mai pierdut ca niciodată. Aude tot ceea ce se întâmplă prin jurul lui, ba chiar mai mult, simte și cum niște persoane îl apucă de brațe și picioare. Și totuși, nu poate reacționa în niciun fel. Vrea să își deschidă ochii, vrea să îi spună mamei sale că totul va fi bine, a trecut și prin mai rele. Dar nu poate. Așa că reușește doar să se întrebe, dacă astfel se simte sfârșitul? Atât de… nelalocul lui. 

Doctorul: Va fi nevoie să îl operăm numaidecât. Inima lui nu mai rezistă! Are nevoie de un transplant urgent!

 Narator: Vrea să o vadă. Să îi simtă prezența. Știe deja că nu este pe lângă el în momentul de față. Dacă ar fi fost, i-ar fi simțit parfumul subtil de cireșe, cu toate că e în starea asta. Dacă ar fi fost lângă el acum, i-ar fi auzit vocea ce răsună precum o mângâiere de harpă. 

Mama lui Nicholas: Dacă este nevoie îmi donez propria inimă, doar salvați-l, vă rog!

Narator: Se simte neputincios. Fiindcă o crede pe mama sa în stare de așa ceva. Știe cât de pură este iubirea ei. Dar dacă ar supraviețui prin moartea sa, nu și-ar putea ierta asta niciodată.

Doctorul: A fost un accident în această după-amiază, iar trei persoane sunt în stare critică. Există posibilitatea ca, ghinionul acelor persoane, să fie cel mai mare noroc al fiului tău.

Scena 3- Sfârșitul începutului

(O încăpere sufocant de curată și pictată într-un alb prăfuit. Aparate ce sparg liniștea prin bibăitul lor, în timp ce mirosul de medicamente te obligă să te înstrâmbi. Pe pat, Nicholas își privește mama frântă de oboseală și care are încă urme de lacrimi pe obrajii săi rotunzi)

Nicholas: Cât… cât am stat inconștient? (vocea îi este slabă și răgușită, dar cu toate astea, nu se lasă.)

Mama lui Nicholas: Două zile. Doctorul va ajunge în câteva minute, l-am chemat deja. Eu… am fost speriată, Nicolas. (nu trebuie să fii un mare geniu pentru a îți da seama cât de multe gânduri și lupte s-au dat prin sufletul și mintea acestei femei. Privirea sa poate spune totul)

Nicholas: Unde e? De ce… de ce nu este aici?

Narator: Femeia îl privește fix. Știa că o va întreba despre ea, dar spera că nu va întreba chiar atât de rapid. Încă nu a reușit să își pregătească răspunsurile, încă nu a decis ce ar trebui să răspundă, atunci când va fi momentul.

Nicholas: Mama, unde e?

(Se aud niște pași, iar într-o clipită, un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, intră în încăpere. Ține în mâini niște foi, iar atunci când se apropie de patul băiatului, inspiră adânc. O privește mai apoi pe femeie, parcă vorbind din privire cu aceasta.)

Doctorul: Înainte de a te examina, trebuie să știi ceva foarte important, cu toate că nu ar fi indicat să te supunem stresului momentan. (medicul își drege vocea, privindu-l pe băiat, cu niște ochi plini de regret)

Nicholas: Despre ce este vorba?

Doctorul: Cu trei zile în urmă, înainte ca tu să fii internat și supus operației, a avut loc un accident rutier, care a fost soldat cu doi morți și unul în stare critică. Persoana care a decedat, de fapt, familia acesteia, a decis să îți doneze ție inima. Acea persoană… se numea Ema Watson. Fata… cu care erai împreună, te-a salvat, fiule. Cea pe care ai iubit-o, va fi cu tine toată viața de acum înainte. Ai grijă să nu îi irosești și cea de-a doua viață. Ea acum trăiește prin tine, cu tine. 

Narator: Nu are habar ce se întâmplă cu el. Poate e șocul. Poate pur și simplu nu vrea să creadă, poate speră ca totul să fie un coșmar. Știe doar că mâna sa ajunge în dreptul inimii, în timp ce începe să tremure. O lacrimă îi cade pe obrazul stâng, și poate jura că a auzit cum cerul se rupe, făcându-i loc frumoasei sale cu părul împletit în soare, să i se alăture. Totul are un final și un început. Pentru el, ziua de astăzi nu marchează un nou început. Ci sfârșitul. 

Creație proprie:

@denisa19._

@writer.from.the.stars

---

6.

Personaje

Rebecca
Lizzy (sora Rebeccăi)
Richard (iubitul Rebeccăi)
Raven(sora lui Richard)
Dante(cel mai bun prieten al lui Richard)

Scena I — Poveștile fermecate

(Acasă la Richard au decis toți să se întâlnească pentru a viziona un film, dar Rebecca era singura care credea că-l va viziona doar cu Richard.)
Rebecca (tensionată): Bună!! Ce faceți voi aici, dragilor? Nu aveați alte planuri în seara asta?
Richard(calm și ușor nepăsător): Eu i-am chemat, iubita mea, am zis că ar fi mai amuzant să vedem toți o comedie. Filme romantice am tot văzut, nu?
Lizzy și Raven( se gândeau să plece subtil la o petrecere aniversară fără să observe cineva): Haideți să alegem fimul, am rămas în pragul ușii!
(Raven o completează): Daa, haideți, pierdem secunde valoroase pe aici!!
Dante(el nu voia niciun film, prefera să citeasca din cartea „fermecată” a bunicii sale): Nu vreți mai bine să citim o poveste până începe filmul? Vă garantez că n-o veți uita prea curând.
Rebecca(suparată spune pe un ton agresiv, ironic): Ba da, cum să nu, haideți să citim povești de adormit copiii, nu vreți și voi?
Dante(iritat de vorbele Rebeccai deschide cartea la pagina 13): Vino Rebecca ca să îți citesc, să vedem cine mai rămâne treaz!

Scena II — Vineri, 13

Dante(începe a citi, ochii îi erau ațintiți asupra Rebeccăi): Era o zi banală de toamnă, când o fată obișnuită mergea pe drumul care făcea legătura între facultate și casă, deodată vede o umbră ascunsă după trunchiul unui stejar. Ea se îndepărtează, dar vede aceași umbră. Aceași imagine se repetă până ajunge în pragul casei.
Rebecca(ironică, cu o atitudine disprețuitoare): Hai, spune-ne, a mâncat-o umbra?
Dante(enervat de atitudinea Rebeccăi): Mai bine ai face liniște și ai asculta, fără comentarii inutile, de preferat!
Rebecca(plictisită): Bine, bine, numai termin-o.
(Lizzy și Raven au reușit să se furișese)
Dante(continuând povestea cu ochii pe Rebecca): Ajungând acasă, a crezut că i s-a părut din cauza oboseli, când pe geam vede o pisică neagră care se apropie. Când dă să deschidă geamul, pisica dispare, se formează o siluetă neagră în jurul ei. Ea închide geamul speriată și fuge către calendar. Era vineri, 13, cea mai ghinionistă zi din viața ei, în care se întâmplă numai ciudațenii.

Scena III — Silueta neagră

Rebecca(ironică): Ce carte ciudată, plină de bazaconii.
Dante(încrezător, dornic să-i întoarcă vorbele Rebeccăi): Nu vrei tu să auzi finalul, să știi că n-ai pierdut nimic?
Richard(plictisit): Gata, frate, termină povestea și hai să vedem o dată filmul, n-o mai tachina pe iubita mea.
Dante(lipsit de orice tip de compasiune): Da, da, imediat, fiți pregătiți! Fata se pune la somn sperând că va adormi și astfel va trece ziua, dar pisica de pe geam, sare pe pieptul ei și se cuibărește să adoarmă. Terifiată, fuge din dormitor și se ascunde în dulapul din bucătărie, rugându-se ca totul să fie doar un coșmar.

( În casă se stinge lumina brusc, se aud doar țipetele Rebeccăi către Dante, ascunsă în brațele lui Richard)

Rebecca( foarte iritată, țipă către Dante): Dante, o să plătești pentru asta, cum îți permiți să te joci cu luminile în casa iubitului meu?
Dante(confuz): Nu mai țipa atât, eu n-am făcut nimic, isterico!
Richard(nervos, aprinzând lanterna din sufragerie): Nu vorbi așa cu iubita mea, haideți să ne calmăm, dar fetele unde sunt?

(Au remarcat dispariția fetelor, Richard o sună pe sora sa, când deodată o siluetă răsare din spatele Rebeccăi)

Dante:(speriat de mama focului, strigă după ajutor): Ajutor, fugiți cu toți, mai e cineva cu noi aici!
Richard(confuz, o ia la fugă cu Rebecca de mână): Ce mama naiba se petrece aici?
Rebecca( se împiedică și cade, silueta o urmărește): Te rog, te rog, nu îmi face rău, promit să mă comport frumos cu Dante de acum, doar nu mă răni!

( Silueta se apropie cu pași repezi, Richard sare să o apere pe Rebecca, când să prindă silueta neagră, se aprinde o lanternă de la telefon)

Lizzy(nedumerită): Hei, ce aveți toți, eram doar noi, am fost până la baie, ce ați pățit?
Raven(confuză): Da măi, ce aveți, parcă ați văzut un monstru, de ce ați tot fugit de noi?
Rebecca(rușinată, îi cere iertare lui Dante): Îmi cer scuze că m-am luat de poveștile tale, nu sunt chiar așa de rele.
Dante(încă speriat, acceptă scuzele Rebeccăi și îi oferă la rândul lui): Da, scuze, am vrut doar să nu te mai iei de cartea mea!
Richard(pe un ton recalcitrant): Haideți, fraților, am mai văzut și film dacă e, voi două, ia treceți în casă și nu mai faceți de astea că ne luați cheful!

(Lizzy și Raven s-au întors acasă fără să le bănuiască cineva, deși Rebecca simțea ea ceva, dar a păstrat pentru ea. Au mers toți în bucătărie, unde au început să pregătească cina, au renunțat până la urmă la film, se pare că deja l-au trăit.)

Creație proprie:

@_georgii28

@poezii._.citatee

---

7. Pigmenți

Personaje:
Regina Nimicului
Ființa Z, cunoscută și drept Omul-al-cărui- nume-nimeni-nu-îl-știe
Omul Negru, zis și Negarea
Îngerul, zis și Vampirul Roșiatic

„Actul 1
Scena 1 – Regina Nimicului

(O regină din cerneală stă cuminte pe pielea unui oarecare muritor, exact pe palma stângă a acestuia și așteaptă)

Regina Nimicului: Ultima oară când te-am văzut, Ființă Z, mi-ai zis că nu se poate ca ceva muritor să trăiască, în același timp și în aceeași realitate împreună cu ceva nemuritor.

Ființa Z: Așa-i, Regină!

Regina Nimicului: Dar atunci, dragă Z, cum se face că eu sunt un tatuaj pe pielea unui oarecare om (Îngerul) și uite că amândoi conviețuim simultan și la unison? Deși e greu să spui cu adevărat care-i cel muritor și cine-i nemuritorul.

(Ființa Z iese din scenă și se alătură Îngerul)

Îngerul: Într-adevăr, o, Regina mea a Nimicului! Până când Negarea a decis să facă pigmenți, ce erai tu? Și până când o mașinărie acolo de undeva din ceruri a decis să mă pună și pe mine pe pământ, ce eram eu? Ce ne-am face unul fără celălalt, căci, dacă eu nu existam și tu nu existai, nu mai exista cuvântul „muritor” și nu mai exista cuvântul „nemuritor”.

(Regina Nimicului stă pe gânduri): Ei bine, eu știu că Negarea a inventat-o omul și drept consecință a acțiunilor tale, dragă Vampir Roșiatic, țin să te contrazic și să nu fiu de acord cu dumneata. Eu sunt atât de eternă pe cât de lungi sunt respirațiile tale adunate laolaltă și făcute ghemotoc. Ca Regina a Nimicului, titlul îmi permite să-ți spun că suntem dependenți unul de celălalt, legat veșnic sau poate că temporal unul de celălalt, de miliarde și miliarde de mici firicele colorate, ce încontinuu se zbat și duc o luptă continuă de apropiere-depărtare; aproape-departe. Ce înseamnă veșnic și ce înseamnă temporal, dragă Înger? Am ajuns la capătul puterilor și am atins pragul filozofiei, am trecut peste el de atâtea ori, încât nu mai știu, Îngere, nu mai știu…

(Și încă o dată Negarea se infiltrează în mințile tuturor și lasă mici pete negre oriunde calcă în urma sa)

• Îngerul: Mi-e greu să cred că asta-i tot ceea ce e rezervat pentru om și Negarea triumfă până și în neființă. Mi-e greu să cred, de fapt, ei bine, mi-e greu să accept că unii dintre noi ne pierdem în refuzuri, așa, pur și simplu, de parcă chiar ar fi pur și simplu – și pur și simplu rămânem acolo.”

Creație proprie:

@novembre.con.nuvole

---

8. Războiul generațiilor

"Actul I, Scena I

Personaje:
Bărbatul
Bătrâna
Copilul

(Un bărbat fugea grăbit, deoarece avea programare la medic și se oprise în fața unui bloc ca să întrebe o bătrână pe ce stradă să o ia.)
Bărbatul: Sărut mâna, doamnă! Știți cumva unde se află Strada Independenței?
Bătrâna (așezată pe o bancă): De ce mă întrebi pe mine, băiatule?
Bărbatul (uimit de răspunsul primit): În jurul meu sunt copii și nu cred că știu ei. Scuzați-mă!
Bătrâna (nervoasă): Du-te și întreabă-i pe ei!
Bărbatul (epuizat): Doamnă, mă grăbesc. Știți cum să ajung pe strada aceea, vă rog?
Bătrâna: Nu te mai grăbi, băiete! Uite așa trece viața pe lângă tine! De ce trebuie să ajungi acolo?
Bărbatul: Am programare la medic.
Bătrâna: Aolo! Dai ortul popii?
Bărbatul: Nu, doamnă. Am o consultație la ochi.
Bătrâna: Se vede că ești un chior, fiule.
(Din bloc ieșise un copil de 5 ani cu o minge în mână și alergase spre bătrână, dar și spre bărbat.)
Copilul: Mamaie, hai în casă!
Bătrâna: Lasă-mă să stau pe bancă! Cine ești tu?
Copilul (trist): Iar ai uitat că ești bunica mea?
(Bărbatul privise tăcut scena dintre cei doi și se apropiase de băiat)
Bărbatul (în șoaptă): Ce are bătrâna?
Copilul: Are pierderi de memorie și delirează uneori.
Bărbatul: Îmi pare rău, dar știi cumva unde se află Strada Independenței? Asta am întrebat-o și pe dânsa.
Copilul (amuzat): Domnule, aceasta este strada Independenței.
Bărbatul (uimit): Păi și știi cumva unde se află spitalul? Am o programare la medic.
Copilul: Mergeți până la capătul blocurilor și veți ieși la capătul străzii unde sunt magazinele. Faceți dreapta și veți vedea spitalul imediat.
Bărbatul (fericit): Mulțumesc frumos, copile! Ai grijă de tine și de bunica ta! Sunteți minunați împreună.
Copilul: Mulțumesc, la fel!”

Creație proprie:

@mariana.faur

---

9. Dincolo de fum

Protagoniștii: Karina, o tânără romantică, visătoare. Alexandru, un bărbat cu simțul umorului și un trecut tumultuos.

Actul 1:
Deschiderea scenei prezintă un restaurant elegant în anii ’80, cu mese împodobite cu aranjamente florale, lumini romantice și în surdină auzindu-se o muzică de epocă.
În restaurant intră un bărbat chipeș, Alexandru, îmbrăcat într-un costum impecabil, trăgând dintr-o pipă și ținând în mână un pahar de coniac. Acesta este condus de o chelnăriță la masa cu numărul 13. În câteva minute o domnișoară purtând o rochie verde strălucitoare este condusă la masa cu același număr.
Karina (șoptind): Alexandru, ce se întâmplă cu noi? Mă simt pierdută…
Alexandru (neliniștit): Dragostea noastră nu poate fi slăbită. Încrederea noastră trebuie să rămână puternică.
Karina (privind încet): Uneori, inima noastră se agață de o dragoste care nu poate fi împărtășită, nu?
Alexandru (cu sinceritate): Da, Karina. Dar poate că e timpul să descoperim dacă umbrele inimii noastre se pot transforma în lumini strălucitoare.

Actul 2:
Cei doi vorbesc și dezvoltă o conexiune puternică. Emoțiile se intensifică, iar dorința lor crește, deși conștientizează că trebuie să țină sub control sentimentele neîmpărtășite.
Alexandru (rezemat de o fereastră, trăgând dintr-o pipă, privind afară): Într-o altă viață, poate că am fi fost împreună.
Karina (tulburată): Dar în această viață, dragostea noastră se confruntă cu bariere.
Se privesc profund, iar fiecare analizează timpul și spațiul dintre ei.

Actul 3:
Karina și Alexandru se apropie unul de celălalt cu pași mici… tot mai mult, explorând tensiunea puternică a dragostei neîmpărtășite. Conflictele interioare și lupta cu dorința le aduc amândurora o lungă suferință.
Karina (cu voce tremurândă): Te doresc, Alexandru, dar știu că suntem prinși în ițele unui amor imposibil.
Alexandru (înțelegător): Suntem prizonieri ai unui vis, dar putem elibera inimile noastre și să îmbrățișăm iubirea în toate formele ei.
Karina (cu încredere): Împreună sau separat, inimile noastre vor purta mereu amintirea acestui vis neîmpărtășit, nu?
Alexandru (cu pasiune): Înăbușim această dragoste, dar ne dorim amândoi același lucru. Oare nu merităm să fim fericiți?

Creație proprie:

@alexa.tdr

---

10.

ACTUL II

SCENA I

Grădina castelului

Serafina și Lorenzo

 

Serafina: 

​Spune-mi, iubitule, ce mai contează? 

​Mușchii sunt fragezi, clipa cedează.

​Ochii, săracii, sunt rană deschisă,

​Sângele curge pe trup de narcisă. 

 

Lorenzo: 

​Spune-mi, prințeso, de ce nu mai crezi

​În zâmbetul celor mai calme livezi? 

​Sângele curge, dar curge de bine,

​Nu vezi câte stele înfloresc sub tine? 

 

Serafina: 

​Înfloresc și lacrimi, dar cine să privească? 

​Fericirea, însăși, este o năpastă.

​Nu mă ispiti cu glume elegante!

Toate realitățile sunt triste, aberante. 

 

Lorenzo: 

​Îmi ziceau străjerii că rimele târzii

​Vindecă arsura oamenilor vii. 

​Cum se face că în timpuri de revoltă

​Nu apar speranțe pe întreaga boltă?  

 

Serafina: 

​Oamenii tăi vii sunt calmi și profunzi, 

​Piese de artă, nu muribunzi. 

​Le pansezi un vis și crește o pădure, 

​Le pansezi iubirea, se naște o minune. 

 

Lorenzo: 

​Oamenii mei vii sunt coarne de cerb, 

​Versuri complicate, al lacului proverb,

​Dar îți spun, prințeso, ei nu s-ar compara

​Cu tristețea asta, lacrimă de stea. 

 

Serafina: 

​Nu mai complica plecarea-mi desfrânată,

​Lasă-mă să mor, lovește-mă de-o piatră!

În vreme de război cine te salvează?

​Privește-mi dragostea cum ne ruinează!​

Lorenzo: 

​După voia ta, nefericită doamnă, 

​Îl voi accepta pe cel ce ne condamnă. 

​Dac-așa e scris, ca dorul să rămână, 

​Eu te-ngrop cu totul în versuri și țărână. 

 

(Tăcere. Lorenzo pleacă.)

Creație proprie:

@vraja.trandafirului

---

11. IN BELLO VERITAS

De Ioana Dumitru (@morphine.16)

Personaje: 

 

Kaspian – războinic, conducător al cetății Larkion

Geramirnov – războinic, conducător al Imperiului Ostissia, tiran de temut, fratele lui Kaspian

Astorra – soția lui Kaspian, prizonieră a lui Geramirnov

Thenobius – fiul lui Kaspian și al Astorrei, moștenitorul Larkionului 

Poporul cetății Larkion

Preotul

 

ACTUL I

SCENA I

(Astorra, într-o carceră sinistră din subsolul castelului inamic)

 

(Naratorul)

Din negura uitării, incandescent, Cuvântul​

Despică limbi de foc și arde Jurământul,

Se frânge pe din două – amor de dragul artei –

Căci porumbelul păcii pecetluit la moarte-i.

În templul nebuniei se-aud doar cioburi sparte

Și exilați urlând de lumea ce-i desparte

De hăul libertății, 

De muntele dreptății, 

De sticla transparentă și fără de gratii

De luntrea de pe Styx, neatinsă de pramatii.

 

Astorra:

— În carceră ajuns-am, dar nu îmi pierd speranța, 

Vedem spre care taler se-nclină, ferm, balanța

Și cum dintre ruine renaște focul-viu:

Al Larkionului Phoenix – Thenobius, al meu fiu,

Tu fii fără de frică, războinic mic din pântec, 

Te-alină mama astăzi, prin mângâieri, prin cântec, 

În veci nu voi permite coroana să ți-o ia,

De-o vrea să mă-njosească ori capul a-mi tăia

Nu voi clinti privirea, nici capul n-oi pleca!

Sunt zeii noștri-n ceruri ce ne vor judeca…

Tu dormi, copile-Soare, și rogu-te, zâmbește

Căci mama e cu tine și mama te iubește!

 

(Naratorul)

Și cum grăia Astorra sămânței de migdal

Războiul joc părut-a și poate ireal, 

Că-n astă lume-n doliu, de ură secerată,

În pruncul nenăscut puse credința toată,

Căci lumea doar cu dragoste putea a fi salvată!

 

SCENA II

(Kaspian, turnul de atac din cetatea Larkion)

 

(Naratorul)

Voit-a despotul din giulgiu să le ridice steagul,

Să le strivească craniul ori să le scuipe cheagul,

Să sufle peste ei iodură de argint

Și-apoi să îi arunce în negrul labirint. 

Obuze – zeci la număr – căzut-au peste ei

Sunt avioane-n zare… cadavre pe alei, 

Sunt rugăciuni ce-n ceruri nu au mai reușit,

Și totuși, țara lor, e de necucerit. 

 

Kaspian:

— Nimic nu a’ să-nvingă iubirea mea eternă,

Oh, tu, zeiță blândă și muza cea maternă,

Rezistă colo-n iadul ce-a pârjolit frăția!…

Rămâi a mea tărie cât eu ne apăr glia;

Tu mă visează noaptea sub clar de lună plină,

Ca-n vis să îmi apari, cu pașii de felină, 

Să te iubesc în tihnă un ceas sau poate două, 

Să uit c-aici e moarte sau că afară plouă, 

Iar viața ce-o avem… să ne rămână nouă!

Eu n-am să-mi vând soția, coroana sau pământul,

Nu-i loc de îndoială, acest’ mi-e legământul:

Jur pe spada sorții să apăr ce-i al meu,

Să nu mă dau în lături atunci când este greu, 

Să nu clipesc de spaimă, să nu mă dau lovit,

Trăgaciul să-l apăs când ținta – am ochit’

De ștreang o să atârn, pe loc, orice spion

Ce-a îndrăznit picior să pună-n Larkion.

 

SCENA III

(Geramirnov, Astorra, o camera în semiîntuneric)

 

(Naratorul)

S-a înfuriat pitonul și-a dat cu capu-n piatră

Voind neapărat pe lei să îi despartă. 

Geramirnov :

— Voi, renegați ai sorții, de ce nu vă predați 

Să încercăm, încă o dată, să fim deolaltă frați? 

Ce v-a-nvrăjbit de oare mușcați voi pe stăpân?

Sentința voastră-i scrisă, nu pot s-o mai amân…

De n-ascultați de mine, pe rug să zvârcoliți, 

Cu Biblia în brațe, cu-ai voștri acoliți! 

Ori nu vedeți voi oare că domnitor sunt Eu

Și v-a uitat de tot al vostru Dumnezeu? 

Luptați în van, de-a valma, de-a curmeziș și-n contra

Curentului ce vă izbește și vă-ncrețește mutra.

Martiri vă credeți voi, în imnul vostru mut, 

Un petic de pământ nu dați cu împrumut…

Și de veți vrea, vreodat’, să facem armistițiu

Să știți că n-am să cad la un așa capriciu. 

Rușine să îți fie, ștrengarule bandit,

Că muști acuma mâna ce ieri – ea te-a hrănit!

 

(Naratorul)

Și singur cum vorbea tiranul de temut

Spre-Astorra se-nclină să-i fure un sărut.

Dar aspru ea se trase din strașnica-i strânsoare

Și o săgeată rece din ochi lăsă să-i zboare.

Astorra:

— Să mori strivit de pietre, sub negrul tău castel,

Căci nu voi accepta în veci al tău inel! 

Lumina cea de mâine de vei dori s-o vezi

Tu-nvață-te de-acuma să știi să-ngenunchezi,

Nimic nu-l va-nbuna pe soțu-mi Kaspian

Să îți acorde-o șansă, să te mai ierte-un an,

Cu sabia dreptății va spinteca delirul…

Tu sapă-ți astăzi groapa: te paște cimitirul!

Geramirnov :

— Cum îndrăznești tu, cârpă, așa să îmi vorbești?!

Uitat-ai tu, o zdreanță, în ce palat trăiești?

Aici nu ești prințesă, aici mi-ești prizonieră!

Să nu-mi vorbești tu mie într-o așa manieră!

Gărzi, luați-o de aici și-n temnița de gheață

S-o-nchideți de îndată, să n-o mai văd la față!

 

 

ACTUL II

SCENA I

(cetatea Larkion, câmpul de război)

 

(Naratorul)

Răsună peste vale sirena înarmării. 

În beciuri stau ascunși, în pragul disperării,

Copii, femei, bătrâni ce nicio vină n-au

Că tatăl, soțul, fiul pe câmp se războiau. 

Strămoșii își fac cruce, deplâng cumplita soartă

Și pe vecini îi roagă, îi dojenesc, îi ceartă…

 

Poporul cetății Larkion către Thenobius (doină, cântând):

— Nu că’ta-n astă viață ce-n trecut avut-au zeii,

N-aduna averi în traistă, nu te alerga cu leii! 

Ține-ți sufletul departe de deșertăciunea lumii

Să nu cazi, naiv, pradă nefastelor lăcomii!

Fii onest, apleacă fruntea la alatarul bunătății, 

Și te-n-chină-n libertate, nu în jugul vanității

Adu cinste mamei tale c-a crescut odorul blând,

Tatălui sărută-i mâna cât mai este pe pământ. 

Fă-ți părinții o icoană ce pictată e de îngeri:

Ei te-au apărat de diavol și de grelele înfrângeri.

Te ridică din cenușă, din nisip te recompui

Și refă clepsidra vieții – a Cuvântului dintâi! 

Nu cerși un colț de pâine dacă n-ai muncit să-l ai,

Din puțina-agoniseală lasă-ți loc mereu să dai! 

Nu sceptrul te face rege, nu coroana de pe cap,

Ci virtuțile deolaltă, cât în tine ele-ncap. 

 

(Naratorul)

Din tenebrele de gheață iată că s-aude-un plânset

Transformat în timp, cu anii, într-un invincibil râset.

 

Poporul cetății Larkion către poporul Imperiului Ostissia(implorând):

— Aveți milă când vă cerem, în genunchi, noi, ajutorul,

Poarta iadului s-o-nchidem, sa îi încuiem zăvorul,

Pe balauri să-i ascundem, iertători, în catacombe

Iar în jur să fie cântec, să nu mai răsune bombe!

N-ați voit a ne primi în distinsa Alianță –

Unii au privit porunca drept o gravă cutezanță,

Alții-au râs de ghidușie, de ambiții prea zeloase

Și ne-au dat în schimb temeiuri și-adevăruri mincinoase. 

Voi, companioni de cruce, care liniștiți dormiți,

Nu vă pasă, vouă, oare, de săracii asupriți?

Nu mai vrem apocalipsă și pământ pătat de sânge,

Nici promisiuni deșarte, nici încurajări nătânge, 

Haideți-n ăst’ ceas târziu să punem pecetea păcii

Iar stindardul Larkionului să-l încununăm cu sălcii.

 

SCENA II

(Kaspian și soldații, buncărul din Larkion)

 

(Naratorul)

Jos, în buncărul revoltei, eroii își trag suflarea,

Își șterg de praf orgoliul și își șflefuiesc onoarea,

Se închină-n umilință și se-aprind apoi cu totul

Când datoria îi cheama – ei refuză antidotul. 

Și pe domnitor de văd, în jurul lui se strâng

Împătimiți fiind de haos și de vise ce se frâng. 

Au hotărât ca astăzi să alunge pe tiran,

Cu arma să îi răspundă și să nu mai spere-n van…

Șttt! Ecoul se propagă din temutul subteran:

 

Kaspian:

— Stăpân te crezi, dar eu nu astfel îți voi spune.

Nu vezi că n-ai prieteni-n a ta ascensiune? 

În palme vrei să ții, de drept, tot mapamondul

Dar sunt aici de gardă ca să-ți amputez imboldul. 

O mamă ne-a născut, dar eu nu îți sunt frate

Când arma nucleară e tot ce ne desparte.

A erodat genomul, doar ura ne mai leagă

Căci soră-mi este vatra și mi-e atât de dragă! 

Cu dinții am s-o apăr, cu dinții am să mușc

De ea de te apropii – pe loc am să te-mpușc. 

Opește-ți șobolanii să umble prin tranșee,

Buimaci de sulf, de brom și de opiacee.

Te rog, protocolar, încheie acest chin

Și nu disemina cuvinte cu venin. 

A ta degenerare găsit-a diagnostic:

Ești singurul mort-viu, într-un sevraj agnostic.

La boala ta atroce nu-există vreun remediu

Atâta timp cât țara mi-o ții într-un asediu.

Săriți la luptă, frați – de cruce și de armă,

Azi nimeni să nu plângă și nimeni să nu doarmă, 

Pe înserat din corturi tiptil ne furișăm

Imperiul cu Holeră din scurt îl atacăm,

Pe despot până-n zori sfârșim ca să-l tranșăm…

 

EPILOG

(Thenobius, Astorra, preotul, 15 ani mai târziu, ziua încoronării)

 

(Naratorul)

Ce falnic e străjerul cu aripi ca de Phoenix,

Pe cap poartă coroana, de braț’ – piatra de onix,

La brâu doarme pumnalul cel însetat de sânge,

În stânga-i șade tatăl, în dreapta-i – mama plânge…

Privind coșciugul roșu, ceva din el se frânge…

Un preot dintr-o parte cu mir îi unge fruntea,

Dar Thenobius, absent, departe e cu mintea.

Preotul:

— De astăzi, fiu războinic, ești uns al țării rege,

În tine-i Adevărul, tu ești a noastră lege,

Slăvit să fii în veci, de-a pururea, mereu,

Născut tu ești din Soare, un fel de semizeu,

Ne apără de demoni, la fel ca tatăl tău, 

Să nu permiți în Larkion nimic ce este rău, 

Așa să îți ajute prea bunul Dumnezeu!

Creație proprie:

@morphine.16

---

12. Drama

“Personaje:
Arthur – nobilul
Esthera – iubita lui Arthur
Joana – fiica lui Arthur cu Esthera
Marco – valetul lui Arthur

Iarnă. Acțiunea se petrece intr-o cabana de munte. Pe scena sunt un șemineu, doua fotolii in fata șemineului si o masa mica intre fotolii. La lumina focului din șemineu, stă Arthur cu o pipă in gură, uitându-se pierdut la cum ard scrisorile aruncate in foc.

Scena 1

Arthur: (ii scapă un oftat) Și am iubit-o atât de mult… este ultimul lucru la care ma așteptam din partea ei. Minciuni. Numai minciuni. Cum am putut fi atât de naiv…? Frumoasă, dar periculoasă…

(Se ridică, se plimbă pana in spatele scaunului gol si se oprește cu mâinile pe spătarului lui, ca si cum ar pune mâinile pe umerii cuiva)

Arthur: (precum ar vorbi cu cineva care sta pe scaun) Esthera, cum ai putut sa-mi faci una ca asta? Am avut încredere in tine si tu m-ai trădat. Acum vor exista consecințe si unele sunt dincolo de ce mi-am imaginat vreodată ca o sa fac. Altele sunt fără voia mea. Nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta, Esthera. Prețul o sa fie pe măsura acțiunilor tale…

(În ușă apare Esthera. O femeie înaltă, slabă, care radiază feminitate. Mârșavă, deșteapta si foarte practica, lasă mereu impresia de persoana altruistă, când de fapt are doar intenții egoiste. Intra in camera si se aseaza pe locul unde stătea Arthur mai devreme)

Esthera: (cu un zâmbet răutăcios pe față) Deci ai aflat… in sfârșit. Mult ti-a mai luat, Arthur. Te știam mai iscusit. Ce s-a întâmplat?
Arthur: (indignat) Cum îndrăznești sa mai apari aici după tot ce ai făcut, nerecunoscutoareo?!
Esthera: (ca si cum nu l-ar fi auzit; vorbește cu o voce subțire, suavă) Ah, uite si scrisorile… Ah… toate lucrurile bune trebuie sa se termine la un moment dat, nu, Arthur? (Pauză) Mă rog frumos, ce cautai prin lucrurile mele?
Arthur: Le-a găsit Joana, cand cotrobăia prin sertare. Mi le-a arătat mie pentru ca nu știa ce sunt si era curioasa. Erau misterioase, așa a spus. (Pauza) Totuși, Esthera, ai putea sa arați un pic de regret ca m-ai turnat Serviciilor Secrete in tot acest timp. De fapt, e oricum prea târziu.
Esthera: (indignata, se ridica brusc din fotoliu) Tot eu sa arat regret?! Dar tu ca înșeli atât de mulți oameni cu afacerile tale meschine, tu sa rămâi la fel de impenetrabil ca de-obicei?!
Arthur: (calm) De când îți pasă ție de alții? Ai putea sa te oprești din mințit măcar acum, când au ieșit la suprafață toate mânăriile tale. Știu si de Fabio, doar nu crezi ca nu am citit scrisorile!
Esthera: Si eu știu de aventura ta cu camerista noastră! Acum suntem chit! Se pare ca suntem doi trădători, dar tu nu esti destul de curajos sa îți recunoști greselile. Ce se va întâmpla cu Joana?
Arthur: Aventura cu camerista a fost o data, intr-un moment de singurătate înmuiat in whisky, dar legătura ta cu Fabio si faptul ca i-ai transmis informații despre mine, sunt fapte mult mai grave. Nu vor rămâne neplătite, Esthera. Te asigur.
Esthera: Amenințările tale de doi bani nu ma mișcă deloc. Ai fost si vei rămâne un laș, nu esti in stare sa omori nici o musca. O iau pe Joana si plecam mâine la prima ora. Ca sa vezi ca-mi pasa de tine, mâine or sa vina băieții de la Servicii Secrete sa îți facă o vizita. Îți spun asta ca sa alegi ce faci: stai si îți înfrunți karma sau fugi ca un papă-lapte pe insulele tale private.
Arthur: Joana rămâne cu mine. Si tu pleci acum.
Esthera: Bine. Dacă vrei sa joci dur, așa facem. (Scoate telefonul din buzunar) La capătul liniei se afla sentința ta la cel puțin 15 ani de închisoare. Depinde de tine ce o sa faci. Îmi dai fata sau intri la închisoare. Le voi spune tot.
Arthur: (vizibil nervos) Ce a mai rămas de spus?! Le-ai spus tot, oricum! Nu ma mai ai cu nimic la mâna, Joana! Acum pleacă din ochii mei si sa nu te mai întorci niciodată!
Esthera: Nu plec fără Joana!
Arthur: Marco! Hai si condu-o pe domnișoara Esthera afara.

(Intra Marco. Se apropie de Esthera si o ia de Brat. Esthera se lasă pagubașă, dar îl privește pe Arthur in ochi, pana iese din scena, cu o vizibila dezamagire amestecată cu ura. Arthur ramane in scena, cu ochii pironiti in foc, uitându-se la scrumul ce a rămas in urma scrisorilor arse)”

Creație proprie:
@cristescuamy
@artsday33

---

13. Viața, în adevăratul sens al cuvântului

Personaje:
Izabella
David

Scena 1
Acțiunea se petrece într-o însorită zi de iunie, în Parcul Cișmigiu. Izabella se îndreaptă grăbită spre serviciu, însă, neatentă, lovește pe o alee un domn.
Izabella:(nedumerită de ce s-a întâmplat) Ah îmi pare rău! V-am lovit cumva?
David:(într-o manieră disprețuitoare) Nu domnișoară, doar m-a călcat un tren pe picior.
Izabella:(schimbându-și atitudinea față de străin) Dar ce este cu jignirea asta!? Abia v-am atins!
David:(plictisit deja de conversația banală) Da domnișoară, așa e.
(Își continuă drumul fără să se uite înapoi.)
Izabella:Stați! V-a picat portofelul.
David:(uimit, își întoarce privirea și vede bucata de piele cum zace pe asfalt.) Ah doamne. Vă mulțumesc.
(Izabella a avut o zi de coșmar la serviciu. Șeful îi pregătise un tean de documente numai bune de verificat într-un timp fulger iar ea își uitase și termosul pregătit acasă cu cafea. Ziua nu putea să decurgă mai rău de atât.)

Scena 2

(Acțiunea continuă în Piața Universității, unde Izabella, în drum spre stația de metrou, trece pe lângă o coloană de protestari furioși și este foarte aproape de a fi săltată de către jandarmi)
David:(o apucă pe Izabella de mână și o trage de lângă mulțime) Domnișoară, ce doamne iartă-mă căutați aici? Nu vedeți cât de periculoasă este zona? Nu de alta, dar nu arătați deloc a protestatară și nu aș vrea să vă văd arestată de țestoasele astea.
Izabella:(se uită în ochii lui David cu teamă, dar în același timp își dă seama că trebuie să se lase pe mâna lui) De unde ai apărut?
David: Spune-mi David.
(Într-un final ajung pe strada Ion Ghica, departe de mulțimea agitată)
Izabella: Ce se întâmplă aici? Nu am văzut de dimineață la știri să se fi anunțat vreun protest.
David: A promulgat Guvernul o ordonanță de urgență pentru creșterea vârstei de pensionare și lumea a luat foc când s-au uitat pe Monitorul Oficial și au ieșit în stradă imediat. Dar pe tine cum te cheamă?
Izabella: Eu sunt Izabella, dar tu nici nu mi-ai răspuns mai devreme la întrebare. Ce cauți aici?
David: Sunt profesor la Universitate. Cum am ieșit din clădire, te-am văzut cum ai fost prinsă de mulțime și am alergat să te scot dintre oameni.
Izabella: Ah, mulțumesc mult. Nu știam ce se petrece și am vrut să mă apropii de o fată să o întreb ce arde. Dar acum totul are sens… Nu pare deloc sigur să mai stau pe aici, mai bine mă îndrept spre Izvor.
David: În aceeași direcție merg și eu.

(Au trecut ani. Viața s-a schimbat în bine pentru cei 2 protagoniști. De la un mic brânci, continuând cu cel mai mare protest al românilor de la Revoluție, s-a ajuns ca David și Izabella să continue drumul vieții împreună.)”

Creație proprie:

@mariustan07

@cuvinte.de.prisos

---

14. FLUIERĂTORUL

(piesă într-un act)

PROLOG

EXT. Camera filmează de sus orașul, blocuri în prim-plan. Noapte, stradă luminată slab. Ceață. Un bărbat se oprește în dreptul unui lampadar. Privește spre cer. Fredonează robotic un cântec sinistru.

BĂTRÂNUL: Îmi amintesc! (surâde, sigur pe sine) Te îndrepți spre groapă!

FLUIERĂTORUL (cocoțat pe lampadar, se apleacă în față, la nivelul bătrânului): Ești sigur? (cu mâna stângă imită pistolul, atinge tâmpla bătrânului) Ce o să faci? (sare, fluieră un cântec de leagăn, vorbește batjocoritor) Ce o să faci?

BĂTRÂNUL (cu mâinile în buzunarele paltonului, plescăie zgomotos din limbă): Jalea lumii nu-ți ajunge? (porni pe urmele celuilalt) S-au dus pe pustie să găsească…

FLUIERĂTORUL (se opri, întoarse capul pe jumătate): Da, da, (râde forțat) izbăvire (se lăsă linișea) nu există! (ridică privirea spre cer).

ACT I

Scena I

EXT. Pădure deasă, în mijlocul brazilor o casă chircită cu prispă șubredă. Ceață și ploaie mocănească.

INT. Casă, o lampă cu gaz luminează încăperea. Lângă intrare e o masă. Bătrânul stă tolănit pe scaun. În surdină se aude un fluierat molcomit. Ploaia se izbește de ferestre.

FLUIERĂTORUL (oftează, continuându-și cântecul).

BĂTRÂNUL (învârtind paharul cu alcool în palmă, grăiește gânditor): E timpul? (temător, împreună mâinile pentru rugăciune) Pater noster, qui es in caelis sanctificetur nomen tuum…

FLUIERĂTORUL (cântă mai tare, apropiindu-se).

BĂTRÂNUL (cu vocea tremurătoarea): Pater noster…

FLUIERĂTORUL (întrerupând rugăciunea): La cine te rogi? Care tată? (apropiindu-se cocârjat) Uiți că ești unul dintre ei?

BĂTRÂNUL (panicat, năpădit de lacrimi): Nu! Nu! Eu sunt…

FLUIERĂTORUL: Cine ești? (se îndepătează, privește pădurea prin fereastra mică).

BĂTRÂNUL (cu capul rezemat în mâini, plânge încetișor).

FLUIERĂTORUL (nemișcat, vorbește lent cu pauze mari între cuvinte) : Știu, știu prea bine (lipește mâna stângă de geam) că zorile nu vor mai apărea! Odihnește-te, casa e departe! (ațintește bătrânul cu colțul ochiului) Credeai că nu te găsesc? (deschide fereastra, ploaia intră inverșunată, vântul suflă perdelele, vorbește șoptit) Să mai trăim o dată, dar în altă parte! (surâde).

Câțiva corbi croncăne prin ploaie. Bătrânul își ridică capul, privește drept în față, stupefiat spre Fluierătorul cu  gluga trasă peste creștet. Din întuneric doi ochi de jar mocnesc încet.

SCENA A II-A

INT. Casă. Podeaua scârțâie, Fluierătorul se întoarce pe călcâie, sprijinit în giurgiuvea. Ține capul într-o parte și așteaptă.

BĂTRÂNUL (oftează adânc): Ce vrei să-mi iei?

FLUIERĂTORUL (calm, resemnat): Ce mi-ai luat și tu! Dar, știu, știu că morții nu mai învie! (fluieră trist) Se alătură Universului și se pierd, se pierd! (fluieră cu dor, lovește cu degetele ritmul în tocul geamului).

BĂTRÂNUL: Ai avut dreptate, ne-a trecut timpul (deznădăjduit) și tot trece, (vorbind din ce în ce mai tare, apoi țipând) trece, trece, trece! (trântește paharul de blat) Cum să ieși din cerc când nu ți se dau șanse? (pirvește spășit spre un colț întunecat).Ți-e ușor să vorbești! Nu ai făcut nicio… 

FLUIERĂTORUL(vorbește mieros, așezându-se în fața bătrântului): Niciodată? Nu am făcut? Ce nu am făcut?

BĂTRÂNUL (șoptește): Tu, nu…

FLUIERĂTORUL(șoptind îl privește drept în ochi): Noi, da! (stă pe vine, cu mână se sprijină de genunchii bătrânului) Ți s-au dat atâtea șanse…

BĂTRÂNUL (trăgând puternic aer în piept): E timpul?

FLUIERĂTORUL (aprobă tăcut din cap).

BĂTRÂNUL (se ridică anevoios): Prea bine! (oftând adânc) „Clipa de preț s-a mutat în amintiri și s-a stins. Crede-mă, deci, numai tu, dintre toți”, drag prieten de demult, c-am încercat, am încercat să repar tot trecutul și ca un zidar am pus cărămidă după cărămidă, ruinând destine după destine! Te rog să mă ierți! Ești îndreptățit să…

FLUIERĂTORUL (se grăbește să-l întrerupă): Mă îndemni să te ascult și mă-mpingi încet în… (tace).

BĂTRÂNUL(trist): Dacă nu aș fi fost, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi apropiat, nu m-aș fi trezit și nu…

FLUIERĂTORUL (întrerupându-l din nou, țipă): Ajunge! (ferestrele se lovesc de pereți, un corb s-a aciudat în prag, Fluierătorul se ridică) O clipă îți ajunge! Soarele îmi e străin și știu prea bine că jalea noastră se va pierde în lume! (fluieră încet).

BĂTRÂNUL (privește cu înduioșare, suflă nasul zgomotos): Accept soarta! Tu, Moarteo, ia-mă, nu mă tem!

FLUIERĂTORUL(proptit de geam, se uită spre pădure): Îți admir curajul, dar nu de mine trebuie să te temi!

SCENA A III-A

EXT. Mijlocul pădurii Un fulger brăzdează cerul, păsările se împrăștie în văzduh. Pământul se răscolește și îl străpunge o mână lungă. Un corp gol și chircit iese din humă, merge împleticit, are pământ în gură și se îneacă cu el. Încearcă să strige, dar doar mormăie. Ploaia îl izbește în față.

MOROIUL: Tată! (plânge) Tată! (se târăște).

SCENA A IV-a

EXT. Cabana dintre brazi are un ochi luminat slab de lampa cu gaz pe terminate. Pe potecă înaintează o umbra scofâlcită. Un corp plin de noroi se prăbușește pe prispă. Bufnitură pe podea. Moroiul se agață cu unghiile de lemn și ajunge la ușă. Bate cu putere.

INT: Bătrânul ascultă cântecul domol. Fluierătorul fredonează, privind silueta de pe cărare.

BĂTRÂNUL(gânditor): Îl visez mereu venind! De ce la mine?

FLUIERĂTORUL (fluieră încetișor).

BĂTRÂNUL (tresare, în ușă se aud lovituri puternice): E aici?

FLUIERĂTORUL (fluieră mai tare).

BĂTRÂNUL (panicat): De ce la mine? De ce eu?

FLUIERĂTORUL (tace, se întoarce spre bătrân, surâde, arătându-și dinții).

BĂTRÂNUL (respirând sacadat): Omoară-mă! Ce mai stai? Hai!

FLUIERĂTORUL (râde, își dezgolește capul).

BĂTRÂNUL (încremenește îngrozit cu gura larg deschisă, incapabil să vorbească).

FLUIERĂTORUL (pocnește din degete, fluieră acorduri funestre).

SCENA A V-A

EXT. Un bărbat aleargă împiedicându-se, cărând un băiat blajin în brațe. În inima pădurii buha urlă. Cu mâinile goale bărbatul sapă înnebunit. Lupii îl privesc din spatele tufișurilor.

SCENA A VI-A

INT. Moroiul străpunge ușa, se prelinge prin crăpătură. Fluierătorul își continuă cântecul. Bătrânul tremură.

BĂTRÂNUL(terifiat): De ce e aici?

FLUIERĂTORUL (așteaptă, vorbește în zeflemea): De ce o fi aici? Hai, mai uită-te la mine și strigă-mă pe nume!

Moroiul se azvârle asupra bătrânului.

SCENA A VII-A

EXT. Bărbatul aruncă corpul în groapă și-l acoperă, dedesubt băiatul se revoltă. Se trezește și moare. Haita de lupi urlă. Luna luminează luminișul. Bărbatul panicat trage pământul cu mâinile însângerate și-l tasează bine.

BĂIATUL (încetișor): Tată!

BĂRBATUL (convingându-se, repeat mecanic): Mai bine mort, decât al lor! Mai bine mort! (plânge) Ce i-oi spune maică-tii? (se ridică deznădăjduit, lupii dau târcoale și adulmecă groapa).

SCENA A VIII-A

INT. Moroiul năpustit asupra bătrânului, lovește cu pumnii. Omul se frește. Fluierătorul privește atent, se apleacă la căpătâiul bătrânului. O rafală puternică sparge geamurile. Moroiul înșfacă un ciob mare și-l înfige în pieptul tatălui.

BĂTRÂNUL (plângând, încearcă să recite): Pater noster, qui es in caelis sanctificetur nomen tuum…(vorbește din ce în ce mai greu, tremurând) sanctificetur nomen tum…

FLUIERĂTORUL (mângâind creștetul bătrânului, vorbește șoptit): Dreptate e asta, tată?

BĂTRÂNUL (agonizând) Ău! Ce mă doare! Ău! Inima, inima!

FLUIERĂTORUL (ridicându-se) Lasă, tată, că și pe mine m-a durut! Și pe mama a durut-o!

Moroiul lovește cu nesaț, abandonează ciobul și își înfige mâna sub spernul bătrânului. Omul horcăie, înecându-se cu sângele. Încăperea s-a mânjit de sânge și noroi.

SCENA A IX-A

EXT. Dimineața, zorii se arată de după munții înalți. E liniște.

INT. Bătrânul zace fără suflare, răstignit pe pardoseală și cu ochii căscați la tavan. Fluierătorul îngână un cântec de dor.

FLUIERĂTORUL (cu părere de rău): Ne-am purtat curcea, tată! Morți la răsărit, morți totdeauna (târșâie picioarele până în dreptul cadavrului, închide ochii mortului). Mi-ai furat o viață, tată, și eu te-am lăsat să trăiești și te-aș mai fi lăsat, dar nu m-a mai răbdat inima. (șoptind) Acum taci, taci! Shhh! (cu ochii închiși) Ascultă, cântă vântul!

SCENA  A X-A

INT. Camera se îndepărtează de Fluierător, el dispare încet. Casa e cuprinsă de întuneric.

EXT. De sus camera filmează casa veche, pădurea și drumul care duce spre stradă. La capătul pădurii o crucea mare și grea, pentru cei morți prea de tineri.

Creație proprie:

@cristina.negreanu

---

15. Iubirea, bat-o vina!

Personaje:

•Lia -iubita lui Țipli

•Țipli- iubitul Liei, zis și porumbelul

•Maricica -prietena Liei

● Scena 1

○ Întâmplarea începe cu cearta celor doi amorezi.

LIA:      -Și de ce nu mi ai spus, dragă iubito, vezi că merg și eu cu băieții la o bere?

Sau chiar uite proastă ce ești care îmi speli hainele și îmi faci de mâncare, merg cu prietenii mei la un pahar și vin a doua zi la ora patru când tu trebuia sa te trezești să mergi la muncă?

ȚIPLI :  -Iubito eu… iar Lia nu l-a lăsat să termine…

 LIA  :    – Ce tu? Ce tu? Încă mai ai tupeul? ieșindu-și din minți.

ȚIPLI :   -Păi eu… din nou Lia,  tipul de persoană calmă de obicei,  îi ia avânt lui Țipli.

 LIA:      -Tu înțelegi că eu chiar mă gândeam cum ești, unde ești și dacă ai pățit ceva? Că doar eu te sun? Nici la măicuța ta nu îi pasă de tine cât îmi pasa mie!

ȚIPLI:    -Lia, te rog, iartă-mă, dar nu m-am gândit că faci așa dacă nu îți zic unde sunt.

LIA:       -Da, frumos! Cum adică fac așa? Ți se pare că fac cumva?

ȚIPLI:   -Dragă , pentru numele lui Dumnezeu! Nici tu nu îmi zici când pleci hai-hui la Mall să îți iei genți cu prietenele tale!

LIA:        -Eu una ies ziua și îți trimit și poza.

ȚIPLI:     -Da, că uneori la muncă doar de aia îmi arde mie.

LIA:        -Deci asa vorbim, nu?

ȚIPLI:     -Da.

LIA:        -Bun!

Lia și a luat poșeta cea nouă de la Mall și a plecat, trântind ușa apartamentului, Țipli rămânând singur.

Scena 2

Lia e în oraș cu Maricica și mănâncă prânzul.

LIA:              -Deci vezi cum îmi vorbește?

MARICICA:  -Da, fată, eu ți-am zis că e ceva putred la mijloc.

LIA:          -Nu mă mai speria și tu, Maricico!  Că nici eu n-am zis nimic de Marceluș cu păcănicile lui!

Lia mai că plângea, iar Maricica se uita pe sus de zor, absentă. Pentru că știe că asta e din nou  doar o fază dintre relația celor doi certăreți.

MARICICA:    -Lia, te rog, încearcă să uiți. Dacă acum Țipli e acasă făcându-ți cina? Cu petale de trandafiri și tot felul?

LIA:           – Mari, o fi el un romantic când mai vede filme pe Diva dar nici chiar așa.

MARICICA:  -Tu, fată, ascultă-mă pe mine că nu dau greș. Sunt mai mare ca tine! Trecută prin viață.

LIA: -Da, Maricica… cu 9 luni și un pic.

După ce și-au terminat prânzul amândouă, și-au despărțit drumurile luând o spre casă.

Scena 3

Lia era mândră că a luat prânzul cu Maricica… poate Țipli se schimbase în puținele ceasuri cât au fost „despărțiți „, sau așa gândea ea.

Lia întra fericită în scara blocului, țopăind chiar, cu pantofii de la reduceri, gândindu-se la ce cină romantică o așteaptă. Urcă până la al treilea etaj, unde stau ei și vede că ușa e întredeschisă.

LIA: – Iubitule, am sosit!

Când Lia intră erau petale de trandafiri roșii pe jos, lumânări, și pe masă cina. Fix cum a zis Marica.

Dar…

ȚIPLI -Laura! Tu ești? Hai in dormitor, suntem singuri!

Când a auzit asta Lia mai că leșina. A văzut o vază cu flori și a pus degetele în ea și  s-a stropit pe față de câteva ori. Nu îi venea a crede. Bărbatul cu care a stat de 5 ani, o înșela.

Și ea avea gânduri de căsătorie.

ȚIPLI: -Iubito, hai, nu fi timidă! Lia auzea apa

 curând, semn că Țipli se spala pe mâini în baie.

ȚIPLI-Hai Lau-… a rămas împietrit.

ȚIPLI-Hei bună… Lia !

LIA: -Serios, Țipli? Serios ? De ce mi-ai făcut una ca asta? De ce ?

ȚIPLI- Păi nu mai te voiam, Lia! Laura nu îmi cere sa ii zic unde merg tu îmi ceri!

LIA: – Mie una îmi păsa de tine! Dar de acum nu o să îmi mai pese! Ai doua zile la dispoziție să îți faci toate bagajele și să pleci!

Arunci 5 ani degeaba, pentru ce?

ȚIPLI- Pentru cineva mai bun!

LIA: – Așa să fie!

De atunci cei doi nu mai țin legătura și și-au făcut vieți separate.

Creație proprie:

@simonadolariu

---

16. Doctor Love

Nico Munteanu

Personaje:

Paula Toporaș – jurnalistă la Ziarul de Duminică, aflată în plin divorț

Radu Cinevescu – profesor la universitatea de medicină, aflat în plin divorț

Cecilia Măligan – studentă în ultimul an la medicină

Leon Măligan – soțul Ceciliei, antreprenor de succes

Ricardo Egoiță – amantul Ceciliei, angajat de-al lui Leon

Niță și Nora Oreilă – frate și soră, vecini de apartament, bârfitorii sectorului

Actul I

Scena 1

Drept cadou la început de vară, în apartamentul lui Cinevescu din sectorul cinci, sărmana Paula Toporaș, femeie în toată firea, măritată de patru ani, își strânsese într-un sfârșit toate bunurile să părăsească matrimoniul într-o nouă binevenită prietenie. Actele de divorț stăteau proaspăt semnate în mâna ei.

Cinevescu: Of, dragă Paulina… ne mai vedem noi, iartă-mi proastele decizii și sper că vei vedea că ne-am făcut un bine.

Paula: Rămâi cu pacea, drag suflet… de ne-am putut iubi și până acum, eu te-oi iubi în continuare, dar sub altă formă de azi înainte.

La ușă bate cineva. Paula deschide. Vecinii Niță și Nora Oreilă apar entuziasmați.

Niță: Vai, scumpa noastră! Am venit să te mai vedem un ceas până să ne părăsești.

Nora: Uite-așa frumusețe, ți-am adus un pachet de cafea. În semn de apreciere că tare dragă mi-ai fu! De dânsul fii pe grijă, că-i păzim noi spatele!

Niță: Ia zi, timp de-o bârfă ai?

Paula: Vă mulțumesc enorm! Mult nu mai stau, depinde de Radu de acum…

Nora (dând buzna în hol): Fii pe pace scumpa că doar cinci minute stăm!

Niță: I-auzi tu că ieri vine Mirică pe la mine cu o ofertă de servici și știi că are scuter dânsul. Când se dă jos de pe el, mare baltă pantalonii! Transpirase săracul de-avea șortul leoarcă, după cum luase forma șalei!… Șeii? Șauei… Cum se zice fe?!

Nora: Bravo Niță nici româna nu-i cu tine!

Frații intră în bucătărie pentru o felie captivantă de bârfă.

Scena 2

Peste un sfert de oră, tocmai când se spărgea gura târgului, mai bate cineva la ușă. De astă dată Cinevescu o întâmpină pe Cecilia Măligan, studenta sa.

Cecilia: Domnule Cinevescu, bună ziua! De bună cuviință m-am gândit la dumneavoastră, v-am adus o mică atenție…

Cinevescu: Să trăiești, Cecilia! Iar mi-aduci mita în casă? Haha… Sper că ai învățat pentru ceastă sesiune ultimă.

Cecilia: Fiți sigur, domnule profesor! Mă știți doar fată cuminte și silitoare… La ora dumneavoastră, ce mă atrage biologia!

Cinevescu: Tu vrei să mă măgulești doar. Bănuiesc că ne vedem mâine seară la dineul doctorilor.

Cecilia: Ah, dar sunt doar sinceră! Știți cât vă admir. Legat de eveniment, bien sûr! Eu și scumpul meu soț, Leon, vom fi încântați să venim.

Cinevescu: Bun. Atunci ne vedem diseară.

Cecilia: Poate vom sta la aceeași masă! Aveam câteva întrebări legate de bronhopneumopatia obstructivă cronică.

Cinevescu: Cecilia… Deja simt cum mi se taie pofta de mâncare. Lasă școala la locul ei.

Cecilia: Eu doar încerc să mă perfecționez! De asemenea, știți, aș aprecia enorm dacă m-ați putea ajuta să îmi găsesc un loc bun de muncă în medicină!

Cinevescu: Fiind aproape de perfecțiune cum afirmi nu cred că ai nevoie de ajutorul meu. Ei bine, iartă-mă, dar am niște treburi de rezolvat acum.

Cecilia: Desigur, domnule profesor! O zi frumoasă vă doresc!

Cinevescu închide ușa și se așează pe canapea să își tragă suflul. Aruncând un ochi în punga de cadou, vede că Cecilia îi oferise un ceas de mână valoros.

Scena 3

Între timp, în bucătărie, Paula le șușotea musafirilor intrigată.

Paula: O cunosc pe Cecilia! Ne-a făcut multe vizite în ultimele luni. Sunt destul de sigură că ea este motivul pentru care divorțez acum de scumpul meu soț!

Nora: Vai, dar cum așa, Paula? Ce, ți-a vrăjit bărbatul?

Paula: Nu… sper că nu… El mereu vorbește cu indiferență la adresa ei, și chiar ei îi taie replicile, dar ceva pare suspect. Doar iată unde s-a ajuns!

Niță: O știu eu pe Cecilia. Am mai auzit vorbe diverse la adresa ei, nu-mi place de dânsa.

Paula: Mie mi-a spus Radu că a intrat pe pile la facultate și acum îi tot dă târcoale că își dorește recomandare scrisă de la el, să poată intra medic chirurg la cel mai bun spital din capitală.

Niță: Lasă, astea-s fleacuri, scumpa! Timp de-o bârfă ai? Că ție, pentru dânsul, îți scuip tot.

Paula: Cauza pare să mă privească direct. Sunt femeie independentă, Niță, timp să tot am!

Paula închide ușa de la bucătărie și mai toarnă suc în pahare. Cinevescu dăduse drumul la televizor.

Niță: Se știe că Cecilia e căsătorită de ani destui cu Leon, mare antreprenor. Ai zice că sunt un cuplu fericit de nu i-ai cunoaște personal.

Paula: Pe Leon îl cunosc, am fost prieteni în liceu. Săptămâna trecută l-am văzut prin oraș. S-a schimbat, nu glumă!

Nora: E o hârtie de om, Paula! Zici că l-ar ține iubirea nemâncat… Și zău că firma lui înflorește, dar el nu-și mai rade barba. Are și baston mai nou!

Niță: Taci măi soro că ăla-i de decor! N-ai văzut că are piatră roșie? Mai e și negru pe deasupra!

Nora: Decor de nedecor, de l-ar bate vântul zboară mai ceva ca bancnota… Noaptea l-ar pierde Cecilia prin pat. Dar se vede că ea două porții mănâncă.

Niță: Rea mai ești! Nu-i mănâncă hrana lui penibilă. I-a mâncat sufletul, soro! Asta încerc să spun!

Nora: Pardon iartă-mă, continuă-ți ideea.

Niță: Cecilia are amant! E unul muncitor la firma lui Leon, care a găsit-o într-o zi pe nevasta lui dragă și se zice că i-a sucit mințile!

Paula: Noooo… Păi și Leon nu o suspectează?

Niță: Nu scumpa, ba chiar dânsul e angajatul său preferat! Să-i vezi la cataramă când știi că fac cu schimbul la aceeași damă…

Nora: Iară Leon, în toată șarada asta, stă manipulat de Cecilia cum că ea îl iubește, iară amantul se folosește în secret de influențele Ceciliei pentru măriri de salariu și diverse mușamalizări.

Paula: Of, of! Mie de Leon chiar îmi pare rău! E un om bun… deși mereu am știut că trage la femei toxice! Deci va să zică Ceciliei îi place să se joace cu sentimentele bărbaților drepți și în putere… cu Leon, cu Radu… dar spune-mi, știi cum îl cheamă pe acest misterios amant?

Niță: Știam, da. Să-mi amintesc… R… Roberto… Nu! Ricardo! Ricardo Egoiță.

Nora: Poftim?! E vărul Dianei, dragă! Stă în Berceni! Știu că mergeam la înot împreună. Nu, Niță! Ricardo era homosexual! Chiar așa sacrificiu să profite de averea lui Măligan?…

Paula: Cred că ar fi timpul să tăiem picioarele minciunii…

Frații Oreilă pleacă, iar Paula îl întreabă pe Cinevescu de cadoul primit. Văzând că puțin îi pasă, la cererea sa, Radu îi dă ceasul de bun.

Actul II

Scena 1

La apartamentul lui Ricardo Egoiță, Paula Toporaș își intră în rolul de jurnalist. Bărbatul, confuz, o invită înăuntru cu bunătate și un sesizabil șarm înțepător.

Paula: Bună ziua, domnule Egoiță! Sunt trimisă de la Ziarul de Duminică, am fost informată că dumneavoastră ați câștigat tombola anonimă a înotătorilor profesioniști, nu cred că știați dar piscina pe care dumneavoastră o frecventați organizează astfel de evenimente. Mi s-a înmânat și o parte din premiul dumneavoastră, iată, acest minunat ceas de mână! Este nou-nouț!

Egoiță: Vai, dar… iest o onoare să câștig așa premiu! Ceasul se întâmplă să fie modelul pe care mi-l doresc de ceva timp, vă mulțumesc. Înotul, de asemenea, iest pasiunea mea. Iată că prin devotament se poate câștiga! Volontar!

Paula: Într-adevăr, cuvinte mari din partea unei personalități mari! Mă bucur că v-am putut vorbi. De asemenea, vi se va înmâna o diplomă în cadrul dineului de mâine seară, aici v-am scris detaliile (îi înmânează o hârtie). Doctori vor fi prezenți. Organizatorul evenimentului dorește să facă o surpriză prin invitatul special, adică dumneavoastră, și veți avea ocazia să vorbiți despre importanța înotului în cadrul vieții și sănătății umane!

Paula plecă bazându-se pe norocul pur că Ricardo Egoiță, cu respirația mirosindu-i a alcool, avea să vină orbește în secret la dineu, unde soții bulversați de mârșăviile Ceciliei, Leon și Radu, aveau să mărturisească un spectacol.

Scena 2

La dineul doctorilor, atmosfera luxuriantă și mințile elevate încărcau atmosfera semi-obscură de prestigiu. La masa unde Cinevescu și, invitată dinainte de divorț, Paula, se aflau, evident că se așezară și Cecilia cu soțul său Leon Măligan. Bărbații împărtășeau experiențele lor profesionale, în timp ce doamna Toporaș, ușor agitată, bea din lichior. Cecilia simțise că nu poate discuta cu dânsa, astfel că luase o atitudine plictisită cu care să îi reproșeze lui Leon că nu este bun de nimic. Brusc, Ricardo Egoiță intră în sală.

Leon (surprins): Dragul meu angajat! Tocmai ce vorbeam despre reușitele noastre în cadrul firmei, parcă mi te-am cobit! Dară ce faci tu aici?

Ricardo: Ah, șefu’! Am venit pentru că am câștigat marele premiu la înot! (arătând spre Paula) Doamna aceea mi-a zis să vin!

Planul inițial prevedea o simplă amenințare, odată ce ambii iubiți ai Ceciliei se aflau în aceeași încăpere, cu semnătura cadoului oferit. Cu toate acestea, situația începu să devieze atunci când, la mâna lui Ricardo, Leon își recunoscu ceasul pierdut.

Leon (adâncit în gânduri vechi pe care le ignorase, cântărind fiecare cuvânt): Ricardo… tu îmi porți ceasul?

Egoiță (realizând de unde știa accesoriul): N…nuu șefu’! Mi l-a dat acea doamnă!

Leon: Ricardo! Este imposibil să-mi fi furat Paula ceasul, o cunosc de când lumea, plus că tot de când lumea abia ne-am mai întâlnit! Tu mi-ai cauzat și celelalte pierderi valutare, așa este? Am dreptate, Egoiță?

Egoiță: Șefu’ eu nu am făcut nimic! Mă jur! Am venit aici pentru premiu! Eu… (blocându-se) vă rog, vă implor! Ceci, spune-i tu!

Leon: “Ceci”? De când îți permiți să îi spui soției mele “Ceci”?!

Egoiță: Nu îmi permit, iertați-mă, doar vă rog să mă înțelegeți…

Leon: Ricardo, îmi pare rău, dar ești concediat! Nu pot avea încredere în nimic din ce îmi spui!

Egoiță se enervează atât de mult încât, după un moment de tăcere, mai rău ca înainte, alege să își oprească filtrul gândirii.

Egoiță: Bine șefu’, îți spun eu ceva sincer! Ce am lucrat eu cel mai bine în acest job a fost nevasta dumitale! Nici nu vedeai cât lipsește de cât stăteai îndrăgostit de firma asta! Halal bărbat să-ți dea bani în loc de săruturi! Păi dom’le Măligan, nu poți avea doi iepuri dacă împuști doar unul!

Leon: Ba să încetezi să vorbești așa despre soția mea, murdarule! Iar eu nu împușc iepuri, doar urșii sunt de mine! (întorcându-se spre Cecilia) Ceci… spune-mi că nu este adevărat ce spune… știi doar că eu vreau să fii partenera mea în orice domeniu al vieții mele!

Replică la care Cecilia nu putea să facă nimic, decât să se uite în continuare cu o expresie glacială la victima sa. Și apoi la cel pe care îl iubea. Și apoi la băutura din pahar.

Cecilia: Mon cher…

Leon: Nu mă lua pe mine cu franțuzisme acum, când aflu așa ceva! Pentru plebea cu mâinile întinse la mine tu mă lași? Ceci, sau acum mi-e și scârbă să-ți spun astfel, de acum ești un nimeni pentru mine!

Cecilia alesese să se victimizeze pentru a prelua centrul atenției și fugi în hohote de lacrimi de crocodil afară din încăpere, nu după ce aruncă un „sper că sunteți mulțumiți” la masa unde stătuse. Leon, la rândul său, după ce își înroși un pumn de fața spălăcită a lui Egoiță dispăru. Ricardo se întoarse însetat de răzbunare către masă.

Egoiță: Paula… acum știu cine iest. (râzând) Tu nu știi cine sunt eu! Să spun, să nu spun…

Cinevescu (brusc agitat): Domnule, ăm, Egoiță, cred că ați cauzat destule probleme pentru o singură seară! Ar fi cazul să plecați! Aici se organiza un eveniment important pe care l-ați ruinat! În cazul în care continuați voi fi nevoit să chem autoritățile, așa că lăsați argumentele! Nu aveți nicio legătură cu onorabila mea fostă soție!

Egoiță: Cât te chinui, Radule… iest cam penibil. Doamna reporter Toporaș, vreți o știre fierbinte? Leon nu iest singurul înșelat iar față de Cecilia nu am avut vreun sentiment! Ai aflat, până la urmă, de ce sunteți divorțată?

Paula: Poftim?…

Egoiță: Ghici ciupercă ce iest! Dar în cazul meu iest iarbă. Încă un indiciu. (ridicând sticla de șampanie de pe masă) Nu sunt singurul homo din această cameră!

Paula se uită încet spre fostul ei soț, iar acesta, ușor încordat, aștepta o reacție.

Paula: Radu?… Ești gay?…

Cinevescu: Bi, iubita mea, bi… și dacă mă lași, îți pot explica.

Paula: Nu. Chiar nu vreau să știu!

Paula se ridică de la masă și pleacă. Singurii rămași sunt Cinevescu și Egoiță, cuplul făcut public, poate mult prea public.

Egoiță: ei bine, cum zici tu Radule. Selavi.

Cinevescu: De data asta nu e bine, Ricardo. Dar tot mă simt bine că ai spus-o. În sfârșit se face lumină. C’est la vie!

Creație proprie:

@nicolga.99

@nykonii

---

17. Sănătoși de nebuni

PERSONAJE

Ioana (soţia lui Petru)

Tomi, prietenul din copilăriei al Liei şi pretendentul neştiut al acesteia

Ema, secretara lui Petru

ACTUL I

Undeva în casa familiei Şerbănescu.

Ioana este tristă. Privește în gol peisajul de afară în timp ce Tomi încearcă să o facă să râdă, măcar puţin.

-Eram şi cântec, eram şi foc, eram şi mare, eram un tot.

-Măi dar ce frumos reciţi, măi, domnişoară!

-Mai taci, Tomi! Nu îmi arde de glume la ora asta.

-Dar de ce, scumpă domnişoară? Nu glumim noi de când eram nişte copii?

-Ba da.

-Păi şi atunci? Ia zi, cine te-a supărat?

-Nimeni, zise Ioana lăsând privirea în jos.

-Hai nu mai spune, faţa ta zice tot.

-Off, ce mă enervezi!

-Face parte din farmecul meu, zise Tomi încrezător.

-Petru.

-Ce e cu el?

-El m-a supărat.

-Pai de ce? Ia povesteşte tu mie că eu te ascult cu drag.

-A plecat fără mine.

-Unde?

-La Sighişoara.

-Serios?

-Da, a zis că merge în interes de serviciu.

-Am înţeles, zise Tomi cu un aer superior.

-Şi sunt tare supărată pentru că voiam şi eu să văd Sighişoara.

-Stai aşa că nu te înţeleg, tu eşti supărată că Petru nu te-a luat cu el sau că nu vezi Sighişoara?

-Aşa e.

Tomi se uită la ea confuz.

ACTUL II

Petru revine din Sighişoara iar surpriza lui va aduce multe intrigi odată cu ea.

Deodată,la uşă,se auzi un sunet.

-Hello, dragii mei!

-Petru!

-Ce faceţi? Ia uitaţi cine a venit cu mine!

-Cine? întrebară cei doi în cor.

-Ema.

-Petru, cine e Ema? întrebă furioasă Ioana.

-Ajutorul meu.

-Ajutorul tău? Şi la ce anume, mă rog?

-Ioana, este mâna mea dreaptă, ea mă ajută cu tot ce ţine de hârtii la muncă.

-Şi eu sunt mâna ta stângă sau nu înţeleg.

-Mă scuzaţi că intervin, zise Ema, unde pot găsi o mătură?

Auzind acest lucru toţi se uitară stupefiaţi spre Ema.

-Ema, întrebă Petru, pentru ce îţi trebuie mătura?

-Să îmi fac părul.

Moment de reculegere.

-Tu…tu îţi faci părul cu mătura? întrebă indignată Ioana.

-Da, dragă, uite vezi buclele astea? Sunt fromage á la Paris.

-Poftim? Nu înţeleg.

-Este o tehnică învăţată de la francezi. Practic tu iţi pui părul pe băţul măturii şi el ţi-l va face neted exact ca la fromage.

-Am înţeles. No, ce să zic măi Petru, bun ajutor ţi-ai găsit, să tot ai incredere în el.

-Acum dacă am terminat cu prezentările să trecem la treabă, zise Petru puţin nervos.

-Stai măi aşa, Petrică. Pe mine nu mă saluţi?

-O! aproape uitasem, Tomi.

-Ştiu, sunt de neuitat.

ACTUL III

În living.

Cei 4 încercă de zor să rezolve problema hârtiilor lui Petru, Ema nefiind un om chiar atât de luminat spre deosebire de părul ei.

-Eu renunţ! zise Petru furios.

-Renunţi aşa cum ai renunţat în a mă lua cu tine la Sighişoara?

-Cum adică?

-Petru, vii în casa noastră cu o străină ţicnită şi tot tu mă întrebi pe mine?

-Nu ţicnită ci à la fromage, zise râzând Tomi.

-Hei! să ştiţi că este o tehnică bună.

„E clar” îşi zise Ioana în gând.

-Atunci rămâi cu Ema şi te descurci, eu nu am nevoie de aşa ceva.

-Dar de ce ai nevoie? întrebă curios Petru.

-De oameni sănătoşi la cap.

-Oameni buni, uitaţi-vă la mine, sunt cel mai sănătos de aici.

-Tu, Tomi? Mă faci să râd, zise Petru.

-Serios? Ia priveşte!

Tomi se duse spre Ioana, o luă în braţe şi fugi cu ea pe fereastră.

După un moment de tăcere solemn, Petru se uită la Ema şi nu mai ştia ce să creadă.

-Ema, mă ajuţi cu hârtiile astea?

-Fă-ţi-le singur, am nevoie de mătură.

Ema plecă lăsând în urmă un om total confuz.

-Cred că eu sunt cel mai sănătos de aici, nu-i aşa, pixule?

SFÂRȘIT

Creație proprie:

@danielamariaciobanu