“Îmi bate vântu-ntruna

prin oasele uscate

Fără măduvă-n ele,

 zdrobite în bucăți

sângele se-nspumează,

bolborosind a hoituri

Și picurând cerneală

din ochii-odată verzi

•

Picioarele-mpietrite

se-mpotmolesc, bețive

Iar buzele, cusute,

Să strige nu mai pot

Inima dă să-ncerce

Dar coasta o străpunge

Și din aortă curge,

Încet, sângele tot

•

Degetele se luptă,

Prin jar să scurme-ncearcă

Să caute stiloul

Sau pana creatoare

Dar se topesc, sleite

Pierind în vâlvătaie

Și cugetul rămâne

Înmormântat lucid

•

E singurul ce-ți știe

Inflexiuni și nuanțe

Ori modu-n-care ochii

Mă iscodesc, mișei,

Dar, singur, nici că poate

Să spună tot ce-ar spune

Să simtă tot ce-alungă

Să uite ochii tăi

•

Mai amar decât fierea

Mai dulce ca nectarul

Un dictator despotic

Și-un înger blând tu-mi ești

Și cugetul îți cântă

Cum numai heruvimii

Mai cântă osanale

În înălțimi cerești”