Actul I

Scena 1 – Problema

 

(În cabinetul medicului intră un bărbat slab și palid, cu fața lividă.)

Bărbatul (disperat):  – Domnule doctor, vă rog să mă ajutați! Am o mare problemă!

Medicul (studiindu-l): – Ce problemă aveți, domnule?

Bărbatul (cu gesturi precipitate): – Mi s-a întâmplat o mare nenorocire! Mi-a crescut un gând pe tâmplă. Și crește și tot crește! Abia dacă-mi mai pot ține capul ridicat sub greutatea lui!

Medicul (uimit): – Așa spuneți..să vedem!

 

Scena II – Simptome

 

Medicul (apropiindu-se, pentru a-l consulta): – Când v-ați dat seama că s-a întâmplat asta?

Bărbatul: – Într-o seară, în urmă cu trei săptămâni, în timp ce priveam un apus. Nu văzusem niciodată, până atunci, atâta frumusețe adunată laolaltă. Am rămas mut, m-am făcut mic și am admirat învălmășeala de culori. Dintr-o dată, am simțit că inima-mi bate în amurg, între norii aceia purpurii, ca de bumbac. N-o mai simțeam în piept, o simțeam în cer. 

Medicul (încruntându-se): – Și de atunci?

Bărbatul: – De atunci, e tot așa. Priviți, aici nu mai bate nimic! (ia mâna medicului și o pune pe piept). Vedeți?

Medicul (gânditor): – Mhm. Dar..vă doare ceva?

Bărbatul (râzând amarnic): – Ooh, ce bine ar fi de m-ar durea! Ar însemna că-s viu. Însă nu mă doare, simt doar o amorțeală surdă și rece, care nici nu înțeapă, nici nu arde, nici nu zgârie, ci numai crește la nesfârșit, închizându-mă într-o nesimțire de piatră. E mult, mult mai rău, e un hău ce nu se mai sfârșește, doctore, și mă tem c-o să mă-nghită.

Medicul: – De dormit, dormiți?

Bărbatul: – Măcar un ceas, de-aș putea! Dar pleoapele îmi bat ca aripile moliilor, oasele nu-și găsesc locul și mintea fuge și tot fuge, fără să obosească. Nu pot găsi odihnă nici ziua, nici noaptea. Ah, noaptea..în liniștea aceea încremenită, gândurile galopează și spumegă precum caii sălbatici. 

Medicul: – Înțeleg! Dar, de mâncat, mâncați?

Bărbatul: – Ce să mănânc, când toate au gust de fiere și de cenușă? Mi-e sete, mi-e sete de parc-aș fi înghițit un deșert întreg, dar apa nu-mi ostoiește setea. Nu-mi folosește la nimic, zici că e oțet. Și setea nu se duce, o simt în gât, în piept. Da, mai ales în piept. 

 

Scena III – Diagnostic

 

(Medicul, îngrijorat, oftează și îl bate pe umăr pe bărbat).

Medicul: – Of, omule, e mult mai grav decât crezi tu. E iremediabil. Nu-i un gând. Gândurile sunt benigne, le poți trata, până la vindecare. Pentru ce ai tu, nu există leac. Ție ți-a crescut un sentiment și acela e malign – crește, se extinde și te consumă. Îți suge viața din trup, te acaparează și-ți modifică, organic, ființa. Toate astea, fiindcă i te împotrivești și-ncerci să-l ucizi. Un sentiment nu poate fi ucis, nici vindecat, nici chiar tăiat cu bisturiul. Pentru așa ceva, nu există antidot. Nu mai ai șanse de vindecare. Du-te acasă și pregătește-te..

Bărbatul – De ce-i mai rău?

Medicul – Asta de tine depinde. Ori de ce-i mai rău, ori de ce-i mai bun. Nu știu în ce-are să te schimbe sentimentul acesta. Ascultă-l, numai, acceptă-l, vezi unde te duce.