ALIVE

1

Respirăm cu toții același aer. Privim spre același cer senin din spatele geamurilor înalte. Astăzi e soare. Ne încălzește, dar nu ne mai însulețește. Birourile sunt toate ocupate, cu toții facem aceeași muncă, aici și acum. Totul e sincron – dacă o foaie se mută dintr-un loc în altul, toți o mutăm, dacă unul dintre noi privește pe geam, cu toții ne uităm în aceeași direcție. E sufocant. Dintotdeauna a fost așa? Cu mișcări biometrice, mecanizate, cu socializare izomorfă, cu țeluri indigo?

Ceva-i greșit! În timpane se propagă doar vocea Mătușii care ne alină suferința!

2

Noapte bună, cineva te ascultă!

De pe creanga uscată a unui ulm își întinse aripile o cucuvea. Țiuitul ei descătușă tunetele. Fulgerele împânzesc albastrul nopții. Pasărea planează pe curentul de aer. De departe ai cădea în capcana iluziei și ai crede că vezi o zburătoare de pradă, însă mintea te înșeală, căci te uiți, de fapt, la un hibrid rătăcit. Ochii îi scânteie și aripile care-i flutură în vânt se preschimbă în mâini lungi cu gheare încovoiate, acoperite cu puf și pene. Crengile se izbesc de ferestrele mari care țin loc de perete. Cerul se luminează, iar ropotul ploii se întețește. Hibridul aterizează pe o verandă, își lipește palma dreaptă de sticla geamului aburit și privește înăuntru. În noapte ochii lui sunt doi cărbuni demonici, dornici să te tragă în păcat.

Capsula criogenă se deschide, bipăie de câteva ori, un bec roșu se aprinde în josul său, apoi un abur albicios țâșnește ca jetul unei balene spre tavan. Se trezise cineva! Speriată, se ridică în șezut, o femeie și cu ochii larg căscați ațintește fereastra. Crengile bat darabana, zgâriind luciul pereților sticloși. Afară stă el – în bătaia vântului și a ploii –, înăuntru e ea, dezbrăcată, cu picioarele îndoite, încleștându-și degetele în jurul gâtului, îl privește cu pupilele dilatate. Nu se clintește din capsula ei, nu știe ce se întâmplă, dar își amintește că un coșmar teribil a trezit-o. Fire conectoare îi sunt lipite de tâmple, torace, genunchi și coate. Bărbatul-bufniță se năpustește cu pumnii în geam. Femeia tresare – respiră greu. Ei nu se trezesc singuri, Mătușa e cea care o face. Mătușa știe mereu când e timpul de masă, de somn, de mers la muncă sau de stat. Mătușa are grija lor! E pentru prima oră când NO. 27-08 (Ofelia) se trezea în toiul nopții. Clipea des, vrând să vadă ce se petrece în jurul său. Bărbatul ciocănea tot mai tare. Pomii se încovoiau până la pământ, cerul se aprindea și se stingea în repetate rânduri ca la un spectacol de lumini. Ploaia spăla penajul celui pe care NO. 27-08 îl asemui cu un demon ca cei din literatura pe care îi spusese Mătușa că trebuie să o cunoască. Pumnii se izbeau cu putere, vrând să spargă pojghița ce-i despărțea. Femeia inspiră și expiră lent, numărând până la zece, apoi smulse conectorii, rând pe rând, până când se eliberă, răcnind de durere – din găuri țâșni sângele, șiroind și scăldând-o ca pe un diavol în apa de botez. Se săltă pe brațe, ieșind grațios din capsulă. Cu pași lenți, unduindu-și șoldurile, se îndreptă spre bărbat. Ținea spatele mult prea drept, coprul îi era acoperit de o mâzgă verde care avea să fi fost pijamaua pe care o îmbrăcase la culcare, amestecată cu sânge năclăit, părul lung cobora peste umeri, accentuându-i frumuzețea răpitoare. Pieptul voluptos i se ridica și cobora în ritmul agitat al respirațiilor. NO. 27-08 îl observă, cel din urmă se potoli, stătu câteva momente nemișcat, totuși într-un târziu își deschise palmele și le lipi din nou de geam. Ofelia, curioasă, speriată, nedumerită și brusc dornică să afle cine e el, atinse sticla cu mâinile gingașe, firave ca ale unei pianiste – exagerat de albe. Acum, îi despărțea doar o foaie rece, umedă și aburită. Se cercetară atenți, ca doi indivizi din specii diferite, vrând să vadă dacă pot avea încredere unul în celălalt.

Pe când cerul se lumină din nou, iar o bubuitură puternică făcu un stol de păsări să se împrăștie în aer, Bărbatul-bufniță țipă, întinse aripile și se înălță purtat de curenți. No. 27-08 rămase pe loc, uitându-se după ciudatul vizitator nocturn. Pentru prima dată simți nevoia să ascundă un lucru de Mătușă și vru să fugă în noapte după creatură. Se stăpâni. O mână încă o ținea pe fereastră, pe cealaltă, tremurând și-o duse temătoare la buze – trecu buricele degetelor peste ele, căutându-le forma, gustând din propriul ser și ar fi vrut să simtă gura Omului-Bufniță apăsând peste a ei, imaginându-și atingerea lui ca pe un fruct copt, zemos și mult prea dulce. Ofelia lăsă brațul să alunece leneș pe lângă corp, înghiți în sec, plecă capul și fără să vrea începu să plângă încetișor. De ce plângea? Nu o făcuse niciodată, nu avea motive să o facă și totuși, iată, o făcea. Pletele lungi îi acopereau chipul maur. Gura i se usca și inima începea să-i bată cu putere fără explicații logice.

„Mătușa nu trebuie să știe!” fu primul gând care îi veni în minte. Se întoarse tristă spre capsulă. Tristă? Nu știa ce înseamnă să simți asta, dar credea că așa s-ar fi descris cel mai bine atunci, tristă și cu inima sfârtecată, strangulată într-o gheară rece, atroce. Străinul o întristase. De ce? Nu își putea da seama. Înainte să se vâre la loc în patul care o alimenta cu informații, mai aruncă o ocheadă spre fereastră în speranța regăsirii lui. Lipi mecanic conectoarele la locul lor, ignoră durerea, scrâșnind dinții – suferința nu se compara cu sentimentul straniu răsărit pe neașteptate undeva pe sub stern și coaste, mai la stânga – deschise interfața, apoi șterse trezirea – Mătușa nu trebuie să afle că s-a trezit. Mâine avea să uite totul și întâmplarea i se va părea doar o iluzie indusă de capsulă.