ALIVE 3
La etajul patru al unei clădiri boltite, construită de un arhitect brutalist pe când lumea încă se acomoda cu tehnologia, se afla sala 321 anexată Facultății de Litere. „Totul e o iluzie a unei iluzii.” își spuse Ofelia într-o doară. Studenții stau așezați în rânduri de câte șase și privesc în față. Așteaptă să sosească No. 27-08, doamna profesor de Literatură universală și comparată. „Normalitatea e relativă și ceea ce se trăiește este prestabilit.” gândurile urmau o altă întorsătură și femeia se îngrozea din ce în ce mai tare de ceea ce putea sugera. Pe culoarul lung, acoperit de marmură albă, înțesat cu coloane ionice, dorice și cu busturi ateniene, se aud pașii apăsați ai celei pe care cititorul o va cunoaște drept Ofelia. Merge grăbită cu o mapă subțioară. Buclele îi stau răvășite, ochii albaștri îi sunt ascunși de ochelarii cu ramă bordo, iar rochia maxi formează valuri la fiecare mișcare. E obosită. Oamenii i se par alții, simte că nu mai recunoaște pe nimeni. Ce se schimbase peste noapte? Intră în sală, privi scurt pe fiecare student în parte și din nou avu senzația că stă în fața unor străini. Sunt hipnotizaţi, par că nu aud și nu văd! Cu pași mărunți își făcu loc până la catedră, în spatele sălii.
― Bună ziua! Vocea tinerilor era goală, la unison suna sinistru. Profesoara le zâmbi – avea zâmbetul curat, buze voluptoase, gropițe în fiecare obraz, pomeți proeminenţi – însă ceva era diferit la ea. Deschisese ochii în noapte și la culcare anestezicul își făcuse greu efectul.
― Bună ziua! Aprinse interfața panoului atașat catedrei. Studenții apăsară câteva butoane și li se arătă aceeași grilă transparentă. De ce trebuia să le vorbească despre un anume A.J. Rimbaud când Mătușa le putea povesti în somn despre el? Ce ar fi putut să le adauge nou? Gândul o înspăimântă. Dintr-o dată se trezi gândind altfel, punând întrebări care – cel puțin pe moment – nu își aveau rostul. Mătușa știa tot și totuși încă existau profesori care trebuiau să-i învețe pe alții. Timpul se mișca încet în jurul Ofeliei. În dimineața aceea se înspăimântă de goliciunea apartamentului ei și de propria persoană. Chipul vizitatorului o urmărea la fiecare pas. Întâlnise pe stradă oamenii care țineau telefoane mari în mâini și tastau cu repeziciune, dar nu scriau niciun cuvânt. Toți aveau mișcări mecanice și arătau bolnavi. O durea capul. Se chinuia să le explice câte puțin din tot ce a însemnat acel om, care cel mai probabil că nu ar fi dormit într-o capsulă, nu ar fi mâncat la ore regulate și ar fi gândit singur. Să gândești singur, iată ceva de care nu fusese conștientă până în acel moment. „Să gândești singur… fără Mătușă?”.
Pe la jumătatea cursului ușa fu deschisă din nou. Niciun student nu își ațintit privirea în direcției scârțâitului produs de o balama ruginită. Analizau în continuare ecranele transparente pe care se derulau Iluminările. Un băiat cu părul lunguț, slăbuț, cu ochelari rotunzi și adus puțin de spate, venea încet pe culoarul dintre bănci. Ținea în mână o carte cu coperta roasă (nimeni nu mai folosea cărți! Era cu adevărat straniu!).
― Bună ziua! Mă scuzați! Se opri în mijlocul sălii. No. 27-08 se învârti pe călcâie spre el, poalele rochiei i se rotiră, buclele se săltară purtate de micul vârtej care se formase în jurul său. Simte că rămâne fără aer. Înghite nodul format în gât și continuă pledoaria. În scurt timp Sistemul anunța schimbarea cursului. Ofelia rămase la catedră cu ochii închiși, masându-și ceafa, degetele ei dădură de marginea boltită a unei plăcuțe. Apăsă locul mai tare și sângele începuse să curgă încet. Se opri, căci era privită. În sală mai era un singur student (ciudat lucru, toți plecau atunci când Sistemul îi anunța). Se duse hotărâtă la el, își sprijini toată greutatea în mâini pe blatul băncii. Pe vârfurile degetelor încă mai avea puțin sânge.
― Ascultă, nimeni nu întârzie! Cum de…?
― Nimeni nu ia la rost! Băiatul căută ecusonul cu numele profesoarei, apoi continuă: No. 27-08, vă rog să mă iertați! Capsula s-a defectat și mi-a fost greu să ies, nu se va mai întâmpla!
Privirea lui îi era cunoscută Ofeliei, dar de unde? Nu putea spune niciun cuvânt (orice ar fi spus ar fi putut să o compromită). Rămase tăcută cu buzele întredeschise, ochii lui Jonas deveniră preocupați de ele, analizându-le lacomi. Profesoara băgă de seamă că e analizată, la rândul său îl cerceta pe străin. Brusc se simțea bolnavă, epuizată ca și când s-ar fi trezit dintr-un coșmar. Își aminti de panoul atașat de tavan (care vedea și auzea tot) și se depărtă rapid. Băiatul o urmări, plecând. Capul o zvâcnea puternic. La următorul curs întârzie, în pauză ajunse în neștire la cantină, se așeză la coadă, dar nu putu înghiți nimic. Ceilalți erau veseli, vorbeau unii cu alții. Dar care alții? Fiecare om vorbea singur! Ofelia clipi des. Simți impulsuri electrice prin tot creierul, acoperindu-l ca o pânză de păianjen. Pentru puțin timp văzu oamenii cu care vorbeau ceilalți, apoi dispărură din nou.
― Ce mi se întâmplă? Rămăsese cu tava în mâini, nemișcată în mijlocul colegilor de muncă care treceau nepăsători pe lângă, mergând în treaba lor, vorbind, râzând, dispărând.