ALIVE

4

Afară e soare, dar nu ne mai încălzește. Suntem reci, inerți, pierduți în lumile noastre infinite, prizonieri ai capsulelor. În munții împăduriți ai Neightdale-ului, printre brazi negri înfoiați și fremătători, se înalță blocuri erodate, doar clădirea Bazei – proțăpită țanțoșă în centrul fostului oraș Aravhandale – se mai menține intactă. O mână de oameni în halate lungi și albe mișună, zăpăciți, de colo-colo pe culoarele întunecate. La umbra crengilor de anin, Jonas așteaptă tăcut, analizându-le mișcările dezordonate. Clădirea e înaltă, numără pe puțin douăzeci de etaje și pereții de sticlă reflectă pădurea. Nu se poate intra, nu se poate ieși. Vântul leagănă frunzele, iar câteva veverițe se fugăresc vesele, ignorându-l pe omul-bufniță. Din exterior o asemenea formațiune de clădiri – brutaliste, grotești pe alocuri – ar fi stârnit interesul oricui. Dar cine să mai fie intrigat când oamenii s-au evaporat printre fire și alimentatoare? Săracele construcții rămân dovadă a unui sistem politic desăvârșit peste care s-a clădit noua eră, post-pandemică, post-apocaliptică – umbrită de un război inutil – în care câțiva iluminați ai speciei au găsit salvarea distinsă a rasei umane (dacă s-ar fi oprit doar la supraviețuire, ah, întotdeauna e mai mult de atât!).

În ciuda lanțului Rezistenței, mari savanți dirijați de păpușarul-criminal ghidat de dorința absurdă a controlării în masă, au creat capsulele și mai apoi oamenii din capsule (recipiente din carne și oase, cărora li se implantau engrame sau ceea ce și-ar fi dorit Mătușa ca indivizii să cunoască, pe o plăcuță de cupru). Nu s-au oprit aici, au continuat să se joace de-a Dumnezeii și au adus la viață atrocități greu de imaginat, care rând pe rând, instabili fiind, s-au întors la țărâna din care s-ar fi născut dacă ar fi fost lăsați – pe omul bufniță tot ei l-au creat și a fost singurul care le-a scăpat. În adâncuri, prin catacombele săpate de semenii lui Aravan, mai mișună creaturile de vantablack. Momentul oportun nu mai vine de douăzeci de ani…

Cocârjat, cu aripile îndoite, Jonas se năpustește asupra intrării vestice a Bazei. Așteptase destul. Înhăță un halat la nimereală, aruncat peste un container menajer – înfățișarea umană nu-l trăda pe tânărul care se integra perfect în peisaj. Se lovi cu umărul de unul dintre gardieni, furându-i cartela de acces. Trase aer adânc în piept, apoi cu pași apăsați porni pe holurile luminate palid de neoane strâmbe. Planul său era aproape de a se pune în mișcare. Jonas fluiera în surdină, balansându-se de pe un picior pe altul (…).

Cu un răsuflat greu, Ofelia se dumiri, plutind în lichidul capsulei. Ochii o usturau și respira greu. Firele o țineau captivă în containerul său. Privea peretele de sticlă ce dădea spre pădure și nu înțelegea ce i se întâmplă. Din brațe îi porneau furtunuri groase, care săpaseră găuri adânci în carnea sa, pe alocuri i se înroșise și o durea. Un orificiu de doi milimetrii se deschise la baza recipientului, lăsând să pătrundă o substanță străină lichidului amniotic. Era rece, vâscoasă, înaintând în forță. No. 27-08 începu să lovească cu pumnii încleștați, vrând să se elibereze. În laboratorul în care se afla pornise o alarmă stridentă, acompaniată de lumini roșii. Anestezicul amorțea mușchii femeii care încă se încăpățâna să evadeze, izbind cu palmele și picioarele pereții incubatorului. În cele din urmă mâinile i se lăsară moi, nu o mai ascultară. Oboseala o cuprinse și adormi din nou. Avea vaga senzație că se desprinsese de corpul și plutea în neștire pe o mare infinită.

Jonas auzi alarma, se uită nepăsător spre departamentul aglomerat de cei pe care îi botezase „păpușile” – căci se comportau asemenea unora, nu aveau opinii, ascultau și se mișcau dirijați, în consecință își meritau numele. Zâmbi, șoptind: „tic-tac, tic-tac!”. Pantofii cu talpă groasă de lemn sunau a alamă goală pe culoarul neluminat care se îngusta din ce în ce mai mult. Fluieratul băiatului se pierdea în beznă. Nimeni nu venea în aripa veche a Bazei, poate de frică, poate din inconștiență, însă asta nu îl deranja. În subteran, acolo unde se găsea vechea casă din poiană – peste care se construise fără milă cuibul omenilor-capsulă – își construise propriul harnașament capsular. Descoperise o falie prin care putea pătrunde în metaverse-ul oamenilor în stare vegetativă.

― Sărmanii oameni! Suspină Jonas, învârtind cheia în broască. Nu modificase casa, îl făcea nostalgic, gândindu-se la cei care stătuseră în ea sau la acel detectiv care urmărise un criminal fictiv până în mormântul lui Aravan. Cum se mai numea oare? Agăță halatul în cuier, reluându-și, cu o scurtă contorsionare a coloanei vertebrale, forma de hibrid. Câteodată îi plăcea să se așeze la masa șubredă din bucătărie și să se prefacă că vede pâlcul de pomi și văile de altă dată prin ferestrele pătrățoase. Păstrase walkmanul găsit în rucsac și derula ore în șir unica casetă pe care o avea. Muzica aceea îl întrista și făcea ca sângele să-i clocotească prin vene. „Mătușa trebuia să plătească!” își zicea adeseori. Ecusonul lui Eliot îl atârnase de grindă, iar bărbatul zâmbea timid din fotografia sa alb-negru. Ghiozdanul lui Charon îi era aproape și dosarele sale se găseau pe blatul din bucătărie – Jonas le citise într-o disperare inimaginabilă de a găsi dovezi palpabile contra conducerii, însă fără folos, dosarele vorbeau doar de crime săvârșite cu ani în urmă și de entități ciudate. Se înșelaseră – oamenii de atunci – în privința creaturilor? Dracul mai știe! În vremuri atât de întunecate dușmanul îți devine aliat, doar pentru a doborî inamicul comun… Asta se întâmplase și în cazul lor, umanoizii făcuseră front comun cu vantablack pentru a învinge Mătușa. Nemiloasa formă de guvernare subjugase mentalul colectiv prin învăluiri care de care mai fantasmagorice (totul spre binele cetățeanului). Rezistența înfrântă la 13 Septembrie, într-o vineri ploioasă, se retrăsese în tuneluri, dând peste arabescurile fantastice ale proto-entităților și peste creaturile de vantablack cuibărite cu picioarele sub pântece ca niște cai adormiți. Se îngroziseră. Vântul de prin gurile de aerisire le stinsese torțele și entitățile se sculaseră amorțite și cocârjate, adulmecându-i pe oameni. Bieții de ei rămăseseră paralizați în fața monștrilor cu colți albi.

― Tic-tac, tic-tac! Jonas pocni din degete și se învârti pe călcâie. Rotea capul în ritmul muzicii care îi invada urechile, izbindu-se de pardoseală. Blănile pârâiră sub greutate, dar nu cedară. Întins ca un mort, inert și visător, privea tavanul. Un zâmbet tâmp i se formă în colțul gurii, căci aducea vești bune: găsise ieșirea din labirint! Și Mătușa nu mai avea nicio cale de scăpare! Tic-tac, tic-tac! Îndreptă mâna dreaptă spre ferestre, închise un ochi ca un lunetist profesionist și se prefăcu că trage într-un adversar invizibil. Tic-tac!