ULTIMA ZI

           Recunoaște. Te-ai gândit măcar o dată la asta. Din păcate, vezi persoane în jurul tău care au suferit de pe urma ei. Și, probabil, după ce ai citit o carte sau ai vizionat un film, te-ai întrebat și tu ce ai face în situația asta. Ce ai face în ultima ta zi de viață. 

Așa că, până să găsești tu răspunsul la această dilemă, aș vrea să te iau cu mine într-o călătorie și să îți povestesc ce aș face eu dacă aș ști că mâine este ultima mea zi. Cu toate astea, nu aș vrea să te plictisești pe parcursul acestei scurte narațiuni, așa că o să îți povestesc totul din perspectiva ta. Ești pregătit?

*

           Telefonul tău sună, pe un ton silențios, în negura nopții. Îți deschizi cu greu ochii și învingi dorința de a închide alarma și de a te întoarce pe partea cealaltă, conținându-ți, astfel, somnul mult prea brusc întrerupt. Te ridici puțin și te uiți absent, cu jumătate de ochi închis, la ecranul orbitor al telefonul. Ora este 5:01. Rămâi în aceași poziție pentru câteva secunde, după care te prăbușești înapoi și îți permiți să mai vegetezi un minut sau două.

Când te ridici, în final, arunci o privire succintă prin camera amenajată în grabă. Este puțin frig, însă nu te deranjează, deoarece temperaturile de peste 30 de grade urmează să își facă simțită prezența.

Ajuns pe hol, te uiți neîncrezător prin camere, încercând să îți dai seama unde se localizează bucătăria. Într-un final, o găsești la capătul culoarului. Primul lucru pe care îl vezi este ibricul ruginit așezat pe aragaz, lângă care se află un borcan transparent umplut pe jumătate cu niște firicele negre. Ești recunoscător că cineva s-a gândit la tine și că nu trebuie să cotrobăi prin toate dulapurile și sertarele din bucătărie ca să găsești cafeaua. 

Nu trece mult timp până când casa este umplută de un miros aromat. În timp ce privești cum aburii se ridică din cană, te întrebi ce vom face azi. O să fi înconjurat de oameni pe care nu îi cunoști întregul timp? Sau o să aleg să trec prin locurile care au avut o mai mare însemnătate pentru mine? Voi vrea să călătoresc și să văd ce nu am apucat în această perioadă? 

           Timpul trece și, când ridici ochii nisipoși și privești spre ceasul în stil victorian de pe arcadă, observi că este 5.30. Începi să te gândești când mă voi pune și eu în mișcare și când ne vom începe aventura. Ar trebui să mă trezesc devreme, pentru a avea cât mai mult timp la dispoziție azi, nu? 

De-abia acum remarci că, pe scaunul de lângă tine, se află o carte de un galben-neon, din seria cu detectivul Apostolescu. Fără altceva mai bun de făcut, începi să o răsfoiești. Scris mic, ușor șters pe alocuri și faptul că mie îmi plac romanele polițiste. Asta alegi să reții. 

Deodată, îți amintești că astăzi trebuie să se lanseze un nou serial pe Netflix, așa că decizi să lași cartea deoparte și să te îndrepți spre o altă formă de povestiri, cele în format video. Peste doar câteva momente, îți sorbi ultima gură de cafea pe cunoscuta melodie de introducere a serviciului de streaming.

…

           7:23. Timpul zboară, așa-i? Astăzi, dintre toate zilele, trebuie să îl folosim cu înțelepciune. Tocmai de aceea, te întrebi de ce mi-a luat atât de mult să mă trezesc. Ți se pare un lucru destul de important, așa că, în ciuda feței mele ușor adormite, îți faci curaj și îmi pui întrebarea. 

Mă uit pentru câteva secunde la tine, apoi un zâmbet îmi apare pe figură. Chiar dacă partea logică a creierului nu s-a pus încă în funcțiune la adevărata capacitate, reușesc să îți aduc câteva argumente. 

În primul rând, sunt sătul, peste măsură, de trezitul forțat de o alarmă. Faptul că totul din viața mea începe atât de devreme, iar momentul trezirii, chiar și mai devreme, mă face să urăsc fiecare dimineață în care aud soneria telefonului cântând la șase și jumătate. Așa că, pentru că tot e ultima mea zi, nu vreau să mai trec prin așa ceva. Vreau să mă trezesc atunci când simt nevoia să fac asta, ceea ce, astăzi, s-a dovedit a fi la o oră rezonabilă.

În al doilea rând, dacă m-aș trezi cu noaptea în cap, probabil că aș fi mult prea somnoros în ultimile mele ore de viață pe care, să se consemneze, nu aș vrea să mi le petrec moțăind.

           Satisfăcut de răspunsul meu, mă întrebi dacă vreau și eu o cafea, la care îți răspund că singurul element plăcut din această băutură este, în cazul meu, doar mirosul, așa că nu trebuie să te mai obosești și cu asta. Așa cum vei constata în doar câteva clipe, porția de lapte îmi este asigurată în fiecare zi de micul dejun neschimbat de peste 7 ani.

În timp ce mă bucur, pentru ultima dată, de laptele meu fără lactoză ce capătă culoarea maronie a cerealelor cu ciocolată, privești cum citesc ceva pe telefon. Stabilesc ultimile planuri pentru azi? Unele rezervări, poate? 

Mă cunoști de prea puțin timp pentru a face supoziții cu privire la personalitatea mea sau a activităților de azi, așa că nu eziți să mă întrebi ce vom face în continuare. 

           Ușor deranjat, las telefonul din mână și mă uit la tine, recapitulând în cap toate punctele călătoriei noastre de azi. Înainte să îmi încep discursul îmi îndrept privirea spre ceas, după care înapoi la tine.

           „Ei bine, astăzi vom fi pe drum. Majoritatea prietenilor mei stau destul de departe de zona în care ne aflăm acum. Așa că mare parte a celor șaisprezece ore și jumătate pe care le avem la dispoziție le vom accelera pe autostrada Soarelui. Opririle principale vor fi la București, Brașov și Sighișoara. Desigur, dacă ai nevoie să ne oprim pe drum, nu ezita să îmi spui. Chiar așa, ai cumva rău de mașină?”

           Te uiți la mine amuzat. Chiar dacă ai avea, ar mai conta acum? După ce ai aflat că principalul lucru pe care îl vom face astăzi va fi condusul, mai are rost să strici toate planurile? 

Așa că, total edificat cu privire la următoarele ore, ieși din bucătărie în timp ce îmi spui că te duci să te pregătești. 

…

           Îmbrăcat lejer, conform vremii de afară, aștepți pe hol în timp ce îmi încalț sneakerșii negrii. Un tricou alb cu sloganul „Just do it” trântit în partea de sus și niște pantaloni scurți îmi completează outfitul de azi.

           Privești cum deschid ușa și cum, după doar câteva clipe, în cadrul ei își face apariția un amstaff maroniu, „machiat” cu două dungi negre în jurul ochilor și cu o pată albă, impunătoare, pe piept. Desigur, nu asta reperezi prima dată, ci lătratul zgomotos, încărcat de putere și zborul câinelui pe scări, care se îndreptă acum vertiginos spre noi.

Pun piciorul în ușă, după care mă întorc, jumătate speriat, jumătate amuzat, la tine. Expresia ta nu denotă o frică morbidă față de câini, așa că în următoarele minute mă vei auzi povestind despre cel al cărui lătrat încă îl auzi prin geamul rabatat. 

           Vei zâmbi politicos atunci când îți voi spune că îl cheamă Raf, întrebându-te de unde aș fi putut găsi acest nume. Îți păstrezi aceași expresie și când afli că îl avem de când era foarte mic, câteva săptămâni chiar, și că a fost adus din Arad prin curier, care l-a plasat pe locul pasagerului în cele 11 ore ale călătoriei cu dubița de transport. Cealaltă patrupedă nu este de „viță nobilă” și, sincer vorbind, nu noi am ales-o pe ea, ci invers. Într-o frumoasă zi de primăvară, această metișă roșcată a început să țină pasul cu noi în timp ce traversam podul, în drum spre casă. Perseverența ei a fost remarcabilă, ținând cont de opririle noastre dese și de distanța deloc neglijabilă a traseului. Și, între noi fie vorba, de încercarea de a i-o oferii bunicii mele. Ce pot spune, primul nostru câine, ne gândeam că nu suntem pregătiți…

Și uite așa ne-am ales noi cu artileria canină care ne face viețile mai frumoase și care, indiscutabil, ne păzește de orice pericol posibil.

Acum, că ai auzit povestea lor, ești pregătit să îi și cunoști. Nu înainte ca eu să-l țin strâns de zgarda scorojită, desigur, pe cel care voia să ne invadeaze mai devreme.

           Te apropii de cei doi, însă privirea îți rămâne ațintită la cel mai impunător dintre ei. Îți îndrepți mâna spre botul său umed și îi simți respirația agitată. Apoi, atingerea limbii sale enorme care îți revitalizează degetele. Îl mângâi pe cap și îi simți firele scurte de păr. După aceea, îți lași mâna să coboare și pe mult mai mătăsoasa  blană a Fetiței, care sare entuziasmată pe lângă tine. 

           Fără să faci excepție de la regulă, le spui de câteva ori: „Ce faceți măi, frumoșilor?”, subțiindu-ți vocea de fiecare dată. Auzind cuvintele magice, se așează cuminți, așteptând o răsplată. Îmi întind mâna spre buzunar, de unde scot un bețișor aromat, pe care ți-l ofer. Măturând praful de pe jos cu coada ce se mișcă asemenea unei elice, nu e de mirare că unul dintre cei doi începe să tragă mai tare spre tine și să scoată sunete rugătoare. Îi arunci cea mai mare parte din bețișor, pe care o prinde din aer și o înghite până să te dezmeticești. Puținul rămas îl arunci mai la depărtare, acolo unde altcineva își așteaptă, umil, recompensa. Mușcând din ea cu dinții ciobiți și sfărâmițând-o în bucăți mai mici pe care le înghite cu greu, în scurt timp se uită bucuroasă la compartiorul ei. Amândoi se îndreptă, alergând voios, spre cușcă. De-abia acum putem pleca.

           Ieși pe poarta cărămizie chiar în stradă, acolo unde ne așteaptă o mașină. 

           Stop, stop, stop. Deja știu ce îți imaginezi. Un model luxos de Mercedes. Sau poate un Audi strălucitor. Pentru o astfel de zi, se impune măcar o limuzină, nu-i așa? Ei bine, dragul meu prieten, nu ai putea fi mai departe de adevăr. 

           Din cauza uimirii și, probabil, a somnului care nu ți-a părăsit complet corpul, clipești de câtva ori. În fața ta se află un Opel. Și nu un model nou sau spațios. Este mașina familiei, așa cum probabil ai intuit. La volan se află mama mea, șoferul nostru de azi. Fără întrebări despre când o să fac și eu școala de șoferi, te rog. După ce o saluți cu o clătinare nesigură de mână, te întorci spre mine. Pe fața ta se citesc 1000 de întrebări.  Până să deschid ușa din față și să mă fac comfortabil pe locul copilotului, îți răspund la una dintre ele: „Poate sună ciudat, dar, în ultimii ani, plimbările cu exact această mașină au devenit legendare. Le asociez instantaneu cu starea de bine. Așa că…”.

           Îmi urmezi exemplul și te urci în mașină, pe locul din spatele meu. „Hei, cred că ai vrea să te pui în mijloc sau mai la stânga”. De-abia apoi realizezi că, datorită înălțimii mele, scaunul este rabatat în spate atât de mult încât genunchii tăi împing în materialul negru al scaunului meu.

           Așa că te muți, supus, pe locul din mijloc, ce îți oferă o privire de ansamblu a celor doi pasageri din fața ta și a străzii luminată timid de razele aurii. 

           Nu după mult timp, mașina demarează și marchează începutul călătoriei noastre de azi. Îți îndrepți privirea spre mine și, cu toate că nu îmi vezi fața, te uiți la mâinile mele, pe care mi le frâng riguros. O dovadă evidentă a stresului, pe care nu vreau să o ascund.

           O voce puternică îți întrerupe șirul gândurilor. „Virați la dreapta pe strada Silozului”. Privești linia șerpuită colorată cu albastru și mica săgeata din josul ecranului. Mașina noastră. În partea dreaptă, observi afișată locația unde vrem să ajungem: Strada Dealul Gării, Sig… Din cauza lungimii, textul este trunchiat, așa că nu poți indentifica exact locul, însă îți poți face o idee. Dacă ai fost, desigur, atent la ce ți-am spus de dimineață. 

Urmează un drum drept, așa că te lași pe spate și, cu ochii încă ațintiți asupra cerului de un albastru șters, alegi să te relaxezi și să te bucuri de călătorie. 

           O serie de sunete familiare umple golul liniștii din mașină. Recunoști linia melodică și chitara acustică de pe fundal. Te uiți, zâmbind, înspre mine, exact atunci când și eu mă întorc în spate.

           „Știi, am văzut un videoclip care arăta că muzica pe care o ascultăm poate spune multe despre noi și că un playlist cu melodiile preferate este cel mai bun mod de a începe o nouă relație de prietenie. Sper să îți placă și să te ajute să mă cunoști mai bine”. „Oricum, continui după câteva secunde, am pus câteva care îi plac și mamei, să nu se supere”. Râsetul meu distorsionează ultimile sunete și te fac și pe tine să chicotești. Dacă nu ți-ai dat seama până acum, sunt o fire foarte energică. Acum ai și confirmarea scrisă. Probabil că emoțiile acestei zile îmi amplifică starea. Însă nu cred că e o problemă. O să te obișnuiești cu mine.

…

 

           Minutele trec și, la fel, și orașele pe care le traversăm. Într-un final, ajungem pe autostradă. 

           Vrei să te folosești cât mai bine de orele de condus gândindu-te, probabil, că nu vei mai avea atât de mult acces la mine pe parcursul zilei. Tocmai de aceea, începi o conversație cu mine și mă întrebi unul dintre cele mai generice lucruri la care te-ai fi putut gândi: „Esti mulțumit cu viața ta de până acum?”. După câteva secunde de așteptare primești și răspunsul: „Sincer, da. Mereu am avut obiceiul de a mă concentra pe ceea ce nu am făcut sau pe ce am greșit decât pe lucrurile bune. Însă, atunci când stau să mă gândesc la toate realizările mele, chiar sunt bucuros. Dar, ca să nu îmi ies complet din caracter, sunt și câteva lucruri pe care aș fi vrut să le fac altfel”. Îmi vezi zâmbetul amar înainte de a-mi pune logica întrebare: „Ca de exemplu?”

           Îți dai seama prea târziu că ai mers puțin cam departe. Sau poate așa mi se pare mie. Dacă ești un observator atent al realităților care te înconjoară, ziua de azi te va ilumina. Până atunci, evit răspunsul ridicând volumul melodiei care, ironic, este pe sfârșite. 

…

 

           Simiți deja de mult că oasele ți-au amorțit. Te mai uiți încă o dată la hartă, care nu vine cu vești prea bune: încă 3 ore în care soarele îți va orbi vederea și în care va trebui să asculți playlistul care nu pare să fie, nici el, pe sfârșite. Observi cum încep să mă uit mai atent la drum și la denumirile localităților pe micul ecran. Vom face oare vreo oprire? 

Intuiția nu te dezamăgește nici de data asta. Îmi îndrept mâna și arăt spre o construcție acoperită de copaci. O curbă strânsă dezvăluie imaginea unei benzinării, iar specificul sunet al semnalizării te îndemână să te foiești în scaun, pregătindu-te să cobori din vehicul. Nu vrei să pari, totuși, scăpat din cușcă, așa că aștepți până când pompa hrănește rezervorul pe jumătate plin al mașinii. Într-un final, deschizi ușa și te îndrepți spre semnul destul de evident al toaletelor din lateralul Petromului. În drumul tău, îmi observi privirea energică, ce scanează toată zona din jurul nostru. Mă ignori însă, pentru moment, și decizi să mă întrebi de ce sunt mai agitat de obicei când te întorci.

După câteva minute, te îndrepți spre mașină, unde însă nu ne mai vezi pe niciunul dintre noi. Nici în acel cuptor încins, nici prin prejurul lui, așa că îmi imiți acțiunile de mai devreme și începi să te plimbi cu ochii printre stațiile de pompare și, mai la dreapta, spre niște mese goale. Te gândești însă că ai cele mai bune șanse să ne găsești acolo, așa că te îndrepți spre zona de mâncare. Imediat, lumina orbitoare a soarelui reflectat dintr-o doză de Monster, pe care o observi mai târziu, îți duce mâna, instinctiv, în fața ochilor. Așa ajungi la cea mai vestică masă, lipită de peretele cărămiziu, acolo unde ne găsești pe noi și, surprinzător, doi noi invitați, care, vei afla curând, vor deveni pasagerii noștrii, la fel ca și tine. Știu, asta însemna că va trebui să împarți spațiul din spate. Nu îngrijora, o să mă revanșez pentru asta. 

           „Sunt impresionat de endurance-ul tău la foame”, spun în timp ce îmi deschis sandvișul deshidratat și la suprapreț, la care mă uit flămând. Până să apuci să te ridici și să îți cumperi ceva ce, oricum, nu îți va plăcea în mod particular, mă auzi continuând: „Oricum, dacă mai vrei să aștepți puțin, ajungem la Brașov. Și acolo poți să te răsfeți cu ce dorești.” 

           Te uiți la ceas și, cu niște cunoștințe geografice care, mai mult ca sigur, le depășesc pe ale mele, decizi că acea mai bună alegere este să mai aștepți puțin și să asculți interesanta conversație despre cât de trecătoare e viața și de ce e important să ne bucurăm de orice moment. Exact discuțiile despre care te gândeai că urmau să te plictisească cel mai mult. Așa că, nu te îngrijora, o să te scutesc de aceste momente. Și, bonus, și de ora pe care am parcurs-o pe drum, pe acordurile unor melodii noi, pe care te gândești că le-am ales, probabil, pentru a satisface gusturile în materie de muzică ale noilor pasageri. 

           Ești surprins că până acum nu am intrat în discuții mai personale. Nici chiar atunci când oameni pe care îi cunosc mai bine au apărut în peisaj. Te întrebi dacă așa sunt eu de obicei sau dacă atmosfera tensionată a acestei zile mi-a schimbat obiceiurile, lucru pe care nu ni l-am dori în niciun caz, luând în considerare scurta perioadă pe care o avem la dispoziție. 

Trecând peste, ajungem în perioada prânzului la Brașov. Chiar în Piața Centrală. Sau cum se numește. 

           Poate te gândești că am ales Brașovul  pentru că este unul dintre cele mai mari orașe din zonă. Vei fi surprins să afli însă că un alt motiv a stat la baza acestei decizii. Acum ai mâncarea în față și te înfrupți din ea, așa că nu trebuie să îmi asculți balivernele pe stomacul gol. Lăsând gluma la o parte, acum ceva timp am fost în excursie aici. Poate sună clișeic, să vin în locurile cunoscute chiar în ultimile momente din viața, în loc să am o dorință avidă de a vedea cât mai multe, dar crede-mă, am o explicație. A fost prima ieșire într-o vacanță după un eveniment cu un impact destul de mare în viața mea. Cu toate că nu o să vorbesc acum despre el, poți să o întrebi pe mama. De fapt, întreabă pe altcineva. Nici nu vreau să mă gândesc cum o să treacă din nou prin această situație. Oricum, am adorat vacanța aceea, care a deschis noi drumuri. A deblocat și frica de a pleca pe drumurile țării și de a descoperi noi zone. De atunci, am cucerit și alte orașe. Așa că putem spune că ai vizitat un milestone din viața mea.

           Te tragi mai aproape pentru a intra în cadrul unei poze care va ajunge, în curând, pe Instagram. Așa ai ocazia de a-mi vizita, pentru cele câteva minute în care așteptăm ca mâncarea să ni se așeze, profilul. Te îndrepți spre un reper cu titlul „FRIENDS”. Derulezi pozele ce mă înfățișează pe mine jucând o variantă neoriginală de Monopoly cu o figură pe care nu o știi și savurând un tip de mâncare necunoscut cu câțiva prieteni. Poate o să îl încerci și tu când te întorci acasă. E foarte bun. Oricum, nu mai contează ce îți spun acum, având în vedere că ai deja stomacul plin. 

Vezi cum ceilalți încep să își strângă bagajele și să se ridice, așa că le urmezi exemplul. Te gândești că ne vom întoarce la mașină, însă nu ne mai grăbim acum. Avem câteva ore pe care le putem arde prin centrul Brașovului. 

Pentru mine, lucrurile mici din zilele mari contează cel mai mult. Sună foarte mult a citat, mă gândesc. Însă este realitate. Dacă și în cazul tău este la fel, probabil că îți vei aminti de înghețata cu care ne-am delectat pe o bancă maronie. De vizita noastră la o librărie imensă, ceea ce ți-a amintit de pasiunea mea pentru citit. Și cum am putea uita de instantaneele pe care, într-un mod sau altul, reușeam să le blurez de fiecare dată?

           Nu putem fugi prea mult de inevitabil, așa că nu te miră că, pe la golden hour, ne continuăm călătoria spre ultima noastră locație de azi. 

           Drumul de câteva ore, în cadrul căruia ai putea jura că ai văzut câteva lacrimi curgându-mi pe obraz (nu afirm și neg nimic), este în urcare, pe o potecă destul de îngustă. Sunt sigur că o să îți placă următoarea oprire, așa că pregătește-te.

           Pe un cer puternic îngălbenit, asemenea paginilor unor cărți vechi, ținute de bunica ta într-un raft și mai vechi, în față se conturează un foișor pus în evidență de câtva șiruri de lumini albastre (referință la „Are you with me”, de Lost Frequencies, pe care ai ascultat-o de câteva ori pe parcursul drumului). 

Atenția îți este atrasă de numărul atât de mare de persoane prezente. Până acum, ai fost obișnuit ca în jurul meu să fie doar un grup restrâns de prieteni. Nu trebuie să te simți copleșit însă, deoarece nu te las la greu. După ce șirul interminabil de îmbrățișări ia, la un moment dat, sfârșit, încep să îți indic cu degetul grupuri variate din diferite zone ale grădinii. Cu toate că, așa cum îmi stă în caracter, îți ofer multe povești și detalii despre fiecare dintre ei, reții doar câteva lucruri cu privire la personalitatea lor. De exemplu, cei doi tineri cu care am crescut de mic. Grupul care a venit tocmai din orașul meu, după o zi grea la muncă, pentru a-mi fi alături. Recunoști, totodată, și fața din poza de pe Instagram în băiatul despre care ți-am spus că are o pasiune pentru fotbal. Ești încântat să observi că sunt persoane cu care împărtășesc pasiuni comune, precum cea ce citim, ce fotografiem și ce mâncăm. 

           În timp ce îți povestesc despre cum am ajuns să cunosc oameni faini din atât de multe zone ale țării, un sunet chiar sub asurzitor, însă cu mult peste moderat, ne atrage amândurora atenția spre un ecran suspendat pe care, îți spun sincer, nu îl remarcasem până atunci. Pe micul televizor încep să apară același fețe pe care le-ai cunoscut mai devreme, fiecare cu un mesaj emoționant, atent pregătit. După expresia feței mele îți dai seama că nu știam de tot acest proiect, ceea ce face toată experiența și mai lacrimogenă. Ești concentrat asupra momentelor funny din video, precum atunci când am cântat, într-o întâlnire online cu mai mulți prieteni, „My heart will go on”, sau când am vorbit minute bune o engleză stâlcită, pentru a observa că am consumat un pachet de șervețele și că sunt le cale să îl deschid pe următorul.

           Sucul de portocale pe care îl sorbi îți amplifică foamea, așa că ești bucuros când vezi că spre masa debarasată de pahare goale și pungi de chipsuri se îndreaptă o cutie imensă de pizza. 

           Exact ca în paradis, toată lumea râde, mănâncă și se simte bine, în ciuda ocaziei pentru care ne-am adunat aici. Nu e însă timpul să ne gândim la asta. 

După ce toată lumea își termină mâncarea, povestea și paharul de suc, ne mutăm în afara foișorului, acolo unde luminile blocurilor și caselor împânzesc panorama orașului. Ai ghicit, este timpul pozelor.

           Cu mic, cu mare, în diferite formații și ipostaze, toată lumea caută să fie cât mai fotogenică în timp ce puținii care și-au adus aparatele de fotografiat își fac datoria nescrisă. 

Privești aceasta scenă din depărtare, retras, așa că ești unul dintre primii care observă dâra luminoasă care își face apariția pe cerul înstelat. Înainte să poți spune ceva, micile particule de lumină se împrăștie în sute de fascicule colorate. La rândul lor, acestea creează noi nuanțe pe fundalul întunecat. Ești captivat de intensitatea culorilor și de modul nou în care acestea lasă în urma lor noi lumini, de fiecare dată înainte să dispară. Cam așa e și viața, nu-i așa? 

           Singurul gând care îți trece acum prin minte este acela privitor la șiretenia mea. La cum am lăsat ce e mai bun la final. Începi să râzi și, instinctiv, te întorci în dreapta ta, acolo unde m-ai lăsat ultima dată. Însă nu sunt acolo. La fel ca la benzinărie, începi să treci rapid cu privirea peste toată zona, acum aglomerată. Însă, în afară de expresiile deopotrivă uimite și pline de lacrimi luminate spontan de artificii, nu reușești să îmi prinzi expresia pe nicăieri. De-abia atunci, un gând negru te izbește. Nu vrei să îi dai crezare, însă merită să verifici. Pentru a doua oară în această în perioada petrecută împreună, îți verifici ceasul, al cărui afișaj brăzdează negura provocată de finalul micului show de artificii: 00.01.

*

Probabil că, la finalul acestei narațiuni, simți că mă cunoști foarte bine. Însă, dacă stai puțin să te gândești, nici măcar nu știi cum arăt. Sau câți ani am. Și tocmai asta e frumusețea vieții. Indiferent de cine ești, cum arăți sau de unde provii, meriți să te bucuri de ea. Așa că, după ce o să termini, peste puțin, povestea asta, poate că ar fi bine să suni acel prieten cu care nu ai mai vorbit de mult. Să mai răsfoiești albumul foto din sertar. Să deschizi sticla aia de Sangria. Okay, să fim serioși, nimeni nu cumpără și bea Sangria (eu și mintea mea artistică). Poate un vin roșu? O șampanie? Decizia ta. Și, cel mai important, să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Pentru că, de fapt, nu știi niciodată când va fi ultima ta zi.