01.08.2023 — 19.08.2023

Tema: „Cum ar arăta capitolul care ar conține punctul culminant


1. Calea spre eliberare

„În îmbrățișarea melancoliei, rari sunt cei care îndrăznesc să pășească pe cărările misterioase ale sufletului. Însă, există o singură persoană curajoasă și dispusă să se confrunte cu propriile ei demoni interioare: Zara. 

Zara, o artistă introvertită, trăiește în lumea ei colorată, însă adesea își găsește sufletul închis într-o carapace de melancolie. 

Zara se confruntă cu o descoperire tulburătoare din trecutul său. Află că mama ei a avut o poveste de viață complicată și dureroasă, o poveste care a fost ținută ascunsă de generații. 

Pe măsură ce își deschide cu teamă ușa secretă din trecut, Zara dă peste scrisori vechi, fotografii și amintiri stocate în cutii uitate. Pe măsură ce se scufundă în aceste relicve ale trecutului, simte cum anxietatea și tristețea încep să o cuprindă. Își imaginează poveștile trăite de mama sa și luptele pe care le-a purtat în singurătate.

O scrisoare veche găsită într-o cutie prăfuită dezvăluie o poveste de dragoste pierdută. Mama sa, numită Amara, trăise o iubire interzisă în tinerețe, o iubire cu un artist pe nume Rafael. Destinele lor s-au împletit într-o lume colorată de artă și pasiune, dar societatea conservatoare a sfârșit prin a-i separa cu cruzime.

Zara este copleșită de emoții, aflând cum trecutul ei și al mamei sale se împletesc într-un mod dureros. Eliberarea nu este ușoară, dar ea simte că trebuie să facă pace cu propria ei melancolie și cu umbrele trecutului familiei sale.

Într-o noapte ploioasă, în fața unei ferestre deschise, Zara scrie o scrisoare către mama ei, Amara, în care îi adresează toate emoțiile și întrebările sale. Își exprimă iertarea și înțelegerea față de mama ei, înțelegând că fiecare suflet poartă povestea sa de răni și lupte. Prin scrisoarea aceea, Zara simte că se conectează într-un mod special cu mama sa, chiar dacă aceasta nu mai este în viață.

Apoi, într-un gest de eliberare emoțională, Zara aruncă scrisoarea în vânt, iar aceasta se pierde printre picăturile de ploaie. O liniște adâncă înfășoară sufletul ei și înțelege că melancolia va rămâne o parte din ea, dar nu o va mai stăpâni. Acum, poate privi înainte cu speranță și înțelegere, știind că trecutul familiei sale a adus-o pe calea ei spre autocunoaștere și eliberare.”

creație proprie:

@dennisa0710

@caprifoiulnoptii


2. A mea era

„Ura pură se reflecta în ochii ei, dar după câte mi-a luat, o uram la fel de tare. Femeia care și-a permis să mă desprindă de propia-mi mamă, să mă despartă de sora mea și de restul familiei, să răpească și să rănească persoana pe care o iubesc cel mai tare pe lumea asta. 

Simțeam cum furia se agita în mine ca lava unui vulcan care stătea să erupă și să distrugă tot în calea sa. A îndrăznit să se joace cu cei dragi mie, iar pe mine a reușit să mă distrugă. 

Se spune că dacă reușești să combini cele două puteri, nu trăiești destul încât să și poți folosi noua putere, dar mai rău de atât nu puteam ajunge. Moartea ar fi fost calea ușoară, iar mie nu mi s-a dat vreodată la alegere calea ușoară. 

Îmi simțeam magia zbătându-mi-se prin vene, urlând să iasă și să ruine.

Azi ea avea să fie cea distrusă. 

Simțeam în mine o voință de mult pierdută, o voință care acționa ca un magnet și aduna întreaga magie din mine și din jurul meu. 

Control. Control.

Degetele și fața începuseră să mă furnice, iar eu zâmbeam văzând teroarea care începuse să se adune pe fața ei. Încercă să se redreseze scoțând un râs fals, sugrumat, dar știa. Știa cine era mama mea, știa ce putea face. Știa ce puteam eu să fac, iar asta mi-a oferit ultimul strop de putere de care aveam nevoie.

Mi-a privit ochii verzi strălucitori ca otrava și a atacat. Unda magică care avea puterea să sfărâme un om a dispărut în neant în secunda în care mi-am ridicat mâna in aer spre ea. La fel si următoarea și următoarea. Orice făcea, nu conta. Eram mai puternic. 

Puteam simți totul în jurul meu: cerul se întunecă, iar valurile împreună cu iarba și crengile copacilor se agitau sălbatic; toți priveau scena, răspundeau vial la magia mea.

În urma mea am lăsat o urmă de ceață când m-am teleportat mai aproape de ea, la câțiva metri distanță. I-am văzut ochii mărindu-se când am apărut ca din fum în fața ei. Și-a adunat puterea pentru a trimite un val de apă mai mare decât volumul unui lac înspre mine, dar era de ajuns să îmi ridic ușor mâna înspre el, iar apa se supunea comenzilor mele.

Țipătul ei brusc a străpuns împrejurul făcând totul să se cutremure, dar scutul mă proteja. Urletul ei a creat crăpături în jurul său ca eu să nu pot păși mai aproape, dar nici nu trebuia să fac asta. Fără să ridic un deget, am trântit-o pe jos, în genunchi. A scos un țipăt scurt, uimit, apoi a încercat în zadar să își miște brațele. 

Moartea nu era o pedeapsă suficientă, nu ar fi făcut-o să sufere nici pe jumătate cât am suferit eu în tot acest timp. Dar știam ce o va face, nu era greu de ghicit.

Mi-am ridicat brațul spre ea. Nu spunea nimic, nu făcea nimic. Credea că o voi ucide, că o voi cruța de la a trăi cea mai mare frică a ei, iar vreo acțiune de a ei m-ar fi oprit din a îi realiza planul.  Un impuls scurt mi-a traversat trupul care mi-a făcut ochii să îmi strălucească. Să preferi să mori decât să trăiești ca o ființă umană. Îi simțeam magia cum începea să îi părăsească corpul împreună cu țipetele sale. În aer, lângă mine, o minge albastră și transparentă alcătuită din unde mișcătoare și particule începea să se mărească. Corpul îi era arcuit pe spate de parcă magia nu voia să se desprindă de stăpână și se chinuia să se țină de ea.

Plângea și implora, dar milă era ceva ce nu aveam pentru ea. Merita toată durerea pe care o simțea. Măcar de familia mea ar fi fost singura atacată de ura și obsesia ei, dar…

— Propria fiică. Este timpul să simți frica pe care ea a simțit-o în tot acest timp.

Cu un țipăt prelung a căzut la pământ. Corpul îi tremura când și-a ridicat capul pentru a mă privi cum trimit magia sa valurilor, care răspunseră scurt cu o încovoiere elegantă. Oceanul era cel mai sigur loc, vast și suficient de haotic încât să îi păstreze puterile ascunse și doar eu aveam acces la vraja asta.”

Creație proprie:

@bianca._bie


3. Amorul conspirației

PierreGauche rodea nervos creionul, dintro poziție incomodă în scaunul de la birou. Dosarul Lydiei Ivanova aștepta solemn să fie deschis, chemândul parcă prin lin cântec de sirenă. Știa că ceva nu era în regulă. Cerceta, parcă în aroma lemnului printre dinți, piesa lipsă a motivelor fetei. De ce… de ce să omori în sânge rece orice legătură cunoscută dintre mafie și civili, cu pretextul răzbunării? Până unde avea să ducă furia ce îi mistuia sufletul, cine a pornit totul?

Ușa se trântește deschisă, Marc intră fără pic de răbdare în sânge.

— Iam dat de urmă!

Sări din scaun. Pe culoar, Luciano Maretti nu slăbea din ochi nicio mișcare a detectivului. Verdele rece al privirii sale tăia rațiunea în patru, impunânduși prezența independentă.

— Cu plăcere.

— Pentru ce, mai exact?

— Următoarea ta victimă, și următoarele sale victime, sâsâi Luciano.

— Domnule Gauche, Lydia se pregătește să bombardeze Teatrul Verga, explică Marc.

— Și cum, mai exact, îmi puteți demonstra veridicitatea acestei ipoteze?

— Tatăl meu va fi prezent acolo. Nu îl pot contacta, deaia am venit la tine. Nu îți cer prietenia, Gauche, dar nu îmi forța mâna. Orice om își protejează familia. De aceea și nebuna de Ivanova cere prețul vieților noastre, în schimbul uneia pe care noi iam luato acum mulți ani, din pur ghinion.

— Tatăl ei…

— Exact. Așa cum spuneam, dintro sete dementă va fi terminat întreaga mea viață până la miezul acestei nopți. 

— Atunci trebuie să mă grăbesc!

— Stai puțin, vin și eu!

— Nici vorbă! Tu nai să părăsești acest sediu!

— Gauche, e tatăl meu în joc!

— Nu suntem prieteni, Luciano, ai spuso singur!

— Tu mergi acolo doar de dragul ei! Știu asta, o văd în ochii tăi! Lasă pelerina de FătFrumos și adunăte, Lydia e un monstru! Am văzuto pe pielea mea. Făți rolul de detectiv! striga Luciano, însă agenții îl țintuiau, încătușândui orice șansă în ași mai putea proteja tatăl.

PierreGauche, luânduși paltonul în grabă, a plecat spre teatru. Îl speriau vorbele tânărului ucigaș. Oare se îndrăgostise de un chip sculptat din pământ gol?… Era un prost… Dar a crezut că o poate ajuta să se vindece. Of, asta cred toți! Era orb la sângele de pe mâinile ei, la păcatele de pe sufletul ei. Nu își putea scoate din minte chipul unei fetițe orfane plângând, sperând că totul era doar un coșmar și avea să își găsească liniștea în brațele unui părinte. Dar speranța se transformă în obsesie, iar obsesia derivă în viduri ale moralității distorsionate, un simț al dreptății care stă doar în mâinile tale și o boală a căutării de ceea ce nu ai mai simțit de veacuri bune, pacea cu sinele. Empatia era slăbiciunea tânărului. Simțea sângele fierbândui de mânie la ideea că devenise marioneta Lydiei.

Și cu toate acestea, intră în teatru cu hotărâre. Hedda Gabler se juca pe marea scenă, cât spectatorii urmăreau cu sufletul la gură actrița frângânduși inima sinceră. Scrutând sala, Gauche văzu mari membri ai cestui grup infracțional, iar la etaj însuși Giuseppe Maretti.

Oare greșeala nu era însăși gândul de a salva viețile atâtor spirite ce îngrozesc civilii pe timp nelimitat? Câte alte mii de greșeli să fi comis, câte mii de copii și adulți deopotrivă, confruntânduse cu dureri și traume adânci, mai adânci decât orice tăietură de cuțit? Sala parcă dădea pe dinafară de sânge vărsat, bun și rău, dulce și sărat. Dar datoria unui bun detectiv era să aducă numărul omorurilor la zero, fie ei oameni buni ori răi. Niciun om pe lume nu sa născut cu dreptul de a judeca, asta este treaba celor din Ceruri, iar fiecare va plăti pentru cele câte face. Asta nu înțelegea Lydia. Dar unde era, Lydia?

PierreGauche urcă în grabă la etaj, însă nimic. În pod poate, ori pe acoperiș? Nimic. Să fi fost totul o cursă?… Dar apoi zărește o hârtie lăsată grabnic pe jos, lângă ușă.

”Știam că ai să vii. Trist că țiai dat autogol.”

Stadionul.

Era seara meciului. Sadionul era aproape de teatru. Cu siguranță acolo o găsea! Acționa bomba din depărtare printrun simplu buton, se bucura de meci și se infiltra cu ușurință prin mulțime.

Dar timpul se scurgea repede. Piesa de teatru ajunsese la ultimul act, iar drumul se aglomerase mai tare, adulți monotoni întorcânduse la casele lor, obosiți de lungi sarcini de peste zi.

Detectivul Gauche, fără să mai stea pe gânduri, începu să alerge nebunește către stadion. Treptat aclamările se intensificau, atât de la teatru, cât și de la intrigantul meci de fotbal. Muzica alterna opereta tragicului motiv cu fluiere și imnul jucătorilor, iar acolo, la poarta stadionului, o siluetă parcă îl aștepta.

Lydia stătea, ușor plictisită și cu o expresie impasivă, în primirea singurei persoane care reușise să îi ajungă la inimă în toți acești ani. Un gust amar parcă îi rămânea știind că de bună voie îl va pierde și pe el în acea noapte, dar ce avea de făcut avea să termine. Pentru tatăl ei. Pentru copilăria ei, și egoist sau nu, pentru ea însăși, precum și pentru toate celelalte victime ale acestei organizații dezgustătoare. Gândul că tot ea reprezenta personajul negativ o revolta îngrozitor.

— Te rog să nu faci această greșeală! îi vorbi detectivul.

— E prea târziu.

— Lydia, nu te va ajuta cu nimic, trebuie să treci peste! Ce sa întâmplat nu mai poate fi schimbat. Vino cu mine, pot chema echipaje să îi arestăm pe toți.

— Vor scăpa. Sunt cu sutele, Pierre. Lasămă să tai capul șarpelui. Tânăra vorbea calm, de parcă i se adresa unui copil mofturos, cu siguranța că avea să obțină oricum ce își dorea.

Detectivul, agasat, își scoase pistolul și îl îndreptă către ea, disperat să o mântuie de propriile gânduri malițioase.

— Nu pentru mine fac asta! strigă violent Lydia Ivanova, transformânduși brusc liniștea întro mare de confuzie și durere suprimată. Ea devenise copilul. Tremurând, își păstra cumva în continuare determinarea.

— Atunci… Tu ce îți dorești cu adevărat?

— E prea târziu pentru asta. Nici eu și nici tu nu mai putem face nimic. Bomba are temporizator.

Liniște.

Și o explozie.

O ultimă privire pe care cei doi au apucat să șio schimbe, Pierre îngrozit de cazul pe care întrun impuls copilăresc îl acceptase cu trei luni în urmă, iar Lydia, vulnerabilă, cu lacrimi scăpândui printre gene, sfâșiată de propriile decizii în care se refugiase pentru ani de zile.

Apoi, întro clipită cât Pierre se întoarse, încercând să analizeze pagubele provocate de valul focului iminent, Ivanova dispăru.

Oamenii țipau. În stadion, încântați, neștiind încă haosul de afară. Dincolo de granițele meciului, trecătorii suspinau speriați de căderea unei valori locale și cu grija celor ce se aflau în interior.

Mirosul materiei carbonizate începea să se impregneze în aer. Gauche nu știa ce să mai facă, prins de un război moral în care doi ochi căprui, probabil rătăciți întrun freamăt uman, îi trăgeau inima înspre ei. Ea… dar ea făcuse toate acele pagube. Doar că asta a crezut că e bine. Oare ei ce îi mai șoptea inima? Ea ce își dorea cu adevărat?…

Cuprins de o mânie personală, devastat de inconștiența cu care fata acționa și încercat de ideea compulsivă de a o prinde odată pentru totdeauna, Gauche își așeză pălăria din scurt și cu pași grei intră în stadion, conștient că Lydia nu sar lăsa ușor găsită. Provocase suficiente daune. Acum avea să le regrete și să plătească pentru păcatele comise, fiecare în parte.

 

Creație proprie:

@nicolga.99

@nykonii


4.

„Mă pun jos. Sau să mă mișc? De ce să mă mișc, până la urmă? Nu, nu, e destulă mișcare care seamănă a stat în capul meu, mă pun jos, o las să se desfășoare, o las să-și facă talentul, cum ar fi fi zis Marius. Marius îl cheamă! Îl chema… Acum nu-l mai cheamă nimeni. Nici eu nu-l mai chem și nici el nu mă mai cheamă pe mine. Nu mă mai sună. N-o să mai spună niciodată „ce faci, viața mea?”. Viața mea, viața lui… S-a dus viața lui din cauză că a tot mestecat-o pe viața asta a mea. 

Sunt jos, pe ciment rece într-o noapte rece și plâng cu lacrimi reci. Este complet și absolut imposibil să scapi de blestemul ăsta. El moare și eu plâng. Eu îl omor și eu îl plâng. Eu îl plâng dar îl plâng degeaba și nici măcar nu plâng pentru el. El nici măcar nu contează. Plâng pentru că așa trebuie, trebuie să fie plâns și eu nu pot să mă împotrivesc. O să-l plângă destulă lume, destule femei după. Dar trebuie plâns acum, acum când e proaspăt trebuie plâns și în lacrimile astea reci va fi botezat în viața următoare. Suntem botezați în primele lacrimi vărsate la moartea noastră. Așa trebuie. Poate următoarea lui viață o să fie una extraordinară și eu i-am făcut un serviciu. Dacă aș fi în stare m-aș duce la un spital să văd ce copii s-au născut în noaptea asta și l-aș recunoaște, știu că l-aș recunoaște pe el, pe buldog. Oare l-aș mai omorî o dată? Două morți pentru o vorbă, pentru o viața mea, nu, nu are sens matematic. Nu l-aș omorî, nu. I-aș săruta mâinile micuțe și l-aș proteja de muștele care vor veni să-și ia revanșa. Dacă aș avea lapte, l-aș alăpta, l-aș crește și l-aș lăsa să mă omoare când se face mare. Ar fi un ciclu dus la sfârșit și ar fi sublim dar îmi e imposibil să depun atâtea eforturi. Exagerez, nu mi-e imposibil, mi-e doar lene. Mare, mare lene. O să-l rog pe Vlad să-mi mai facă o cafea, o să se bucure să fie de ajutor. Pe Vlad nu cred că l-a plâns nimeni în viața lui anterioară. 

— Ai un foc? 

Inițial am crezut că-mi vorbea Dumnezeu sau Satana, dar, ridicând ochii, am văzut un personaj tare comun. Un cerșetor bucureștean. Îi iubesc pe oamenii ăștia la fel cum iubesc muștele. Cel din fața mea avea fața ascunsă de ceva care semăna cu o șapcă, puteam mai mult să-l miros decât să-l văd. Țuică, tutun și urină. Dumnezeiesc! 

I-am dat un foc și m-am apucat și eu să rulez o țigară. Ale mele ieșeau mult mai urâte decât ale lui Vlad, dar, oricum, tot scrum se fac. S-a așezat lângă mine. 

— Ce ai de plângi? 

Nu se uita la mine și eu nu mă uitam la el și așa și trebuia. Eram două muște. 

— Mi-a murit câinele. Un buldog cu ochi verzi. Îl aveam de vreo doi ani și nu lătra niciodată pe mine. 

— Cine a mai văzut buldog care nu latră? 

— Lătra, nu era mut. Lătra pe alții, dar pe mine nu. 

— Lătra, nu era mut

Lătra pe alții, dar pe tine nu

Că nu îl lăsa sufletu’… 

La, la, la, la… Nu mai plânge, zic și eu așa, că ai făcut tu o rimă fără să vrei și eu o continui cu un vers… 

— Da, e frumos. Tare frumos. 

— Așa de mult ai iubit câinele ăsta? 

— Aia e că nici nu l-am iubit măcar. Dar plâng așa… Să fie și el plâns, să nu rămână neplâns, cum ar veni. Îți mai fac eu o țigară, că prea frumos spuseși… ai spus, ai spus! că nu-l lăsa sufletul. Nu e ea prea frumoasă dar tot scrum se face, știi ce zic? Dacă se face scrum ce îi trebuie să fie frumoasă? 

— Sărut mâna, să trăiești! Să trăim amândoi și să trăiască și câinele tău ăla de a murit!

— Să nu trăiască, că dacă a murit a trebuit să moară… 

— Chiar și așa, să nu trăiască! Amin! Lasă, fata mea, mor ei oameni, da’ un câine… Ce să le faci, așa ne e dat la toți. Eu era să mor de multe ori, da’ dacă nu mi-o fost dat să mor, de, n-am murit! Și alții e și ei să moară o dată și gata, gata! Și mor! Păi normal că trebuia să moară atunci. 

— Tu omori muște, taică? 

— A, păi ce am cu ele să le omor? Că doar nu-mi fac nimica. 

— Câinele ăsta al meu avea mania asta să omoare muște. 

— Al dracu’ câine! 

— Da, da, al dracu’! Și să știi că, este, d-asta nu-l iubeam. Poate dacă nu le omora l-aș fi iubit într-o zi, dar așa, n-aveam cum. Ce om sunt eu să iubesc un câine care omoară muște? 

— De, mă, fată… Animalele sunt animale, el, câinele, nici nu știa ce-or fi alea muște. Cum să te superi pe un dobitoc? 

— Tu spui bine, zău că spui bine, n-ar trebui să te superi pe el, nu… Să nu te superi, dar nici de iubit n-am putut să-l iubesc. 

— Asta n-are nimic. Nu se iubesc ei oameni între oameni, darămite oameni între dobitoace. 

— Tu ai iubit? 

— Am iubit, fata mea. Am avut o nevastă. Frumoasă, cu un păr cât tine de lung! Atâta dor că nu putea să facă copii, săraca… Nu putea… Da’ eu am luat-o oricum, că prea mi-a plăcut de ea! Și am iubit-o, să mă trăsnească dacă te mint, o dată n-am dat în ea! Nici măcar o dată! Atâta mi-era de dragă, cum să dau în ea? Un înger, un înger, pâinea lui Dumnezeu. Și s-a prăpădit, Dumnezeu s-o odihnească și pe ea și pe câinele tău… Na, că plâng și eu cu tine. Să nu rămână nimeni neplâns. 

— Câți ani ai mata? 

— Eu nu știu, fata mea. M-am născut prin ’75, fă tu calculele că doar ești tânără și oi fi fost prin universități. Nevasta mi-o murit în 2007. Nu știu câți ani or fi de atunci, da’ tare greu au trecut… Tare, tare greu că eu doar pe ea o aveam și ea doar pe mine și n-ai la cine să găsești o alinare, fata mea, n-ai la cine… Stai așa vai morții tăi, singur cuc, și aștepți să-și facă moartea odată și odată pomană și să te ia la ea… 

— N-ai mai avut niciuna după ea? 

— N-am mai atins femeie de când am pupat-o pe ea, înainte s-o bage în mormânt și să pună pământ peste ea… Poate aș mai fi vrut și eu că, de, sunt om, sunt încă bărbat, dacă înțelegi matale… Da’ dacă m-am delăsat de tot și am ajuns unde mă vezi, cine să mai pună mâna pe mine? De forțat nu vreau să forțez pe nimenea, că mi-ar plânge femeia pe lumea cealaltă de aș face așa ceva. 

M-am apropiat de el, ăsta este un om sublim. Un om, un om adevărat, un bărbat adevărat, un bărbat pe care-l exclud când vorbesc despre bărbați, la modul general. E tare urât cum cei mai mulți dintre noi asociem bătrânețea cu scârbosul, cu dezgustătorul. Și nu doar bătrânețea, și mizeria. Parcă e vina lui că e murdar. Parcă nu merită la fel de multe ca toți restul. 

Și-a dat capul pe spate și s-a uitat la mine. Avea ochi albaștri, dar atât de roșii și de împăienjeniți că păreau gri. Fața brăzdată de riduri, părea o relicvă vie. Luna, luna cea brăzdată și pângărită de oameni coborâse după cer. M-am uitat în sus și chiar n-am văzut-o. Și normal că n-am văzut-o! Pentru că era lângă mine. Omul ăsta era luna care coborâse după cer și luase forma asta extraordinară. Și-a suflat nasul jos și a început să mestece chiștocul țigării. Sublimul nu trebuie să fie frumos. 

— Mata, fată, câți ani ai? 

— Nu mai am niciun an, că o să iau destui. Hai cu mine în spate, mare noroc avem că ne-am întâlnit! 

M-a urmat până în spatele blocului, unde mai era o intrare cu ușa stricată. Putea să intre oricine. Oricum voiam eu să uit de câte ceva, și nenea ăsta avea ani întregi ținuți în el, care trebuiau lăsați afară. Atât de simplu, atât de uman. N-a zis un singur cuvânt, puteam să îi aud doar respirația grea și întretăiată, până și respirația îi era răgușită. Mă atingea cu mâinile lui murdare și-mi lăsa urme negre pe piele. Nu-mi observase sângele după mâini, nu cu mâinile avea el treabă și era, oricum, destul de întuneric. El era un mizerabil și eu sângeram ca un monstru și ne împreunam într-o scară jegoasă de bloc, care mirosea a de toate și pe care mișunau șobolani, și era exact ceea ce trebuia să fie. N-ar fi fost nici pe jumătate atât de bine cu ăla pe care-l lăsasem sus, nu, oricât era el de priceput, că era, nu înțelegea animalitatea asta de care aveam eu nevoie exact în acest moment. Ăsta o înțelegea, era întocmai ca un câine în călduri. Am terminat și m-am întors cu fața la el, lăsându-mi rochia în jos. I se limpeziseră ochii, parcă era alt om, întinerise. De atât de puțin e nevoie ca să faci atâta bine unui om ca el, care demult a încetat să spere la orice fel de bine. Trăise și el minutele lui de plăcere, de dezlegare, și acum mă privea, recunoscător. Am găsit câțiva lei în geantă și i-am pus în palmă. Palma lui mare, transpirată și murdară, care mă atinsese, care-și lăsase urma pe tot corpul meu. A dat să-i bage în buzunar și astfel a observat că încă avea pantalonii în vine. Și i-a ridicat, iar eu am dat să plec, dar m-a oprit și m-a fixat cu privirea. 

— Fetițo, e negură tare și eu am un pic de cataractă, da’ tot pot să văd cât ești de frumoasă. Și ești bine, ești fată bine. Nu știu dacă te-o trimis Satan ori Dumnezău, da’ oricare o fi, să-i comunici că-i mulțămesc.”

 

creație proprie:

@alice.s.didu


5. Contemplare

„Afară este toamnă.

O mai mare bucurie sa stai în casă şi să priveşti cum frunzele arămii pictează pământul în mii de culori.

În surdină se aude o melodie cântată la pian, Beethoven. Pe masă, lângă lampa aurie, stă o carte al cărei parfum trezeşteamintiri uitate de demult pe rafturile vechii biblioteci.

Am uitat sau m-am uitat într-o lume de cărţi, pian, ceai şi ploi de toamnă ce îmi sunt voci care ajung la paginile rupte din sufletul meu.

Eu sunt Arina, un suflet care se caută şi care îşi caută locul în această lume, uitată de oameni şi petrecută de destin, am ajuns într-un oraş străin, într-un alt început.

Cred că viaţa mea este precum cărţile din bibliotecă, atunci când se termină o poveste imediat începe alta, dar oarecum am obosit de aceea refugiul în praful de pe cărţi, în lampa aurie şipaginile uitate de timp mă ajută să îmi înțeleg povestea.

O fată uitată de oameni, care a iubit dar a fost minţită, care a crezut în prietenie, dar nici aceasta nu a izbăvit,o fată care a crezut atât de mult în oameni încât s-a pierdut pe ea. Aceasta este Arina, aceasta sunt eu, un om care a plecat într-un oraşstrăin pentru a fugi de trecut cu dorinţa de a se pierde printre cărţi, în infinitul timpului.

Doar un ceas, de atât a fost nevoie ca oamenii să îmi arate ce înseamnă de fapt lumea aceasta, de o clipă, o frântură de timp.

Aşadar, mi-am luat frânturile rămase şi le-am pus pe masa prăfuită, am dansat cu ele pe muzica lui Beethoven în timp ce ploaia inventa alte povești care se stingeau la lăsarea întunericului.

Am murit cu iubirea şi trăiesc cu cuvântul, fiecare pagină scrisă e o lamentare, un plânset care nu a fost auzit vreodată.Dansez printre cuvinte şi inventez minuni, lumi în care doar iubirea e cuvântul şi inima viaţa. O lume în care o lacrimă e o picătură de ploaie pe pământ uscat.

Praful din cameră se ridică şi el şi priveşte tăcut întregul spectacol, un spectator mut şi o scenetă fără cuvinte, doar inima care dansează pe note de pian printr-un timp efemer, al nimănui.

Doar exist şi visez, trăiesc şi scriu, privesc şi aşez din nou cărţiîn biblioteca veche.

A început din nou să plouă, iar lampa aurie pare că ar vrea să doarmă vreme de o clipă .O sting şi mă aşez lângă fereastră,încercând să privesc furtuna din sufletul meu. Tăcută închid ochii şi aştept culorile calde ale toamnei în mirosul ceaiului şial prafului de cărţi încercând să descurc piesele de timp aruncate pe podea.”

Creație proprie:

@danielamariaciobanu

@neoficial.daria


6. Sabia care străpunge iubiri

„Mai 1639

Mă zvârcolesc pe salteaua îmbâcsită de praf, prin materialul subțire al căreia răzbeau înțepătoare, fire de paie, nefiind sigură dacă visez sau sunt trează. Mă trezesc apoi pe câmpul de luptă, dându-se o bătălie crâncenă. Se aud tăișurile ciocnindu-se și gemetele celor care zac întinși pe jos, zbătându-se între viață și moarte. Încerc să mă concentrez la luptă, căci în mintea mea răsună cu ecou doar „trebuie să câștigi”, făcându-mă să uit de cei din jurul meu. Totuși mă trezesc la realitate când îmi dau seama că am omorât pe cineva. De obicei continui lupta, în ciuda sentimentelor de vinovăție, însă acum situația a fost alta. Când mă uit în jos și dau casca jos victimei, aflu că tocmai l-am omorât pe Gabriel. Încerc să depășesc momentul, deși gândul că mi-am ucis dragostea vieții mă oprește. Până la urmă îmi deschid ochii, suspinând, apoi răsuflu ușurată, căci totul a fost doar un vis. După ce am trecut peste această sperietură, mă ridic și ies din cort, observând cum soarele sângeriu începe să iasă din nicăieri, pregătit în toată splendoarea sa pentru o nouă zi. Matei cred că a ieșit să se spele în râu, căci ultimele trei zile au fost încărcate de moarte, plânset și haos, prin urmare abia am avut timp să ne refacem forțele. Sunt îngrijorată, fiindcă regele Marcus a murit și nu avem idee în ce direcție se vor îndrepta lucrurile. În mod normal, Alice trebuia să fi fost încoronată, însă asta trebuie să aștepte, căci pericolul se află la tot pasul. Astăzi este întâlnirea dintre regele Thatosului și Alice, drept reprezentantă a Grandianei pentru a încerca să pună capăt războiului. Prietena mea mi-a transmis prin intermediul scrisorii pe care am primit-o ieri că va face tot posibilul să oprească războiul, însă nu promite că va reuși.

Întâlnirea este ultimul fir de speranță de care mă agăț în ceea ce privește toată această poveste cu Gabriel. M-am săturat să umblu zilnic în Infern, precum o făcea Ximena de fiecare dată când îl privea pe Rodrigo, aflându-se pe muchia de cuțit dintre focul amorului și setea nemărginită de răzbunare. Se spune că iubirea este sentimentul fără de care nu poți trăi, dar când o găsești așternută în ochii inamicului, cum mai poți lupta pentru ea când îți străpunge sufletul, oxidând vitalitatea? Acesta este unul dintre motivele pentru care mereu mi-a fost teamă să mă îndrăgostesc: rațiunea dispare și inevitabil duc în sufletul meu o luptă mult mai sângeroasă decât cea pentru cucerirea unui teritoriu amărât doar ca să pot privi îndeaproape strălucirea ochilor lui verzi, care m-a făcut să îngenunchez în fața iubirii. La naiba! Și am încercat să șterg cu buretele sentimentele acestea ce mă covârșesc, iar Cerul îmi este martor. Știam de la început că mă voi alege cu arsuri în interiorul meu ce nu pot fi vindecate, dar cine se înţelege cu glasul melodios al inimii? Dragostea este o cușcă în care ajungi inevitabil să fii închis și chiar îți place. Ce paradox! Să devii dependent de tortură și să te rogi până în ultimul ceas să nu scapi de ea niciodată, chiar de te-a pustiit de tot ce era frumos din tine. Deși eu și Gabriel nu putem fi niciodată împreună, simt că va fi bine pentru noi și că acest tratat ne va schimba iremediabil destinele. Totuși, nu vreau să mă încred înainte să aflu ceva concret, căci de fiecare dată când m-am scăldat în marea iluziei, rechinii mi-au sfâșiat sufletul, iar tot sângele din mine s-a vărsat în mare. În plus, este de-a dreptul egoist din partea mea să-mi doresc unirea Thatosului și a Grandianei pe cale pașnică, fiindcă nu se știe dacă aceste teritorii pot conviețui împreună, cu toate că eu cred că ambele părți ar avea de câștigat. Pe de altă parte, mă întreb necontenit dacă el simte ceva pentru mine. Indiferent care ar fi finalul, sunt gata să-l înfrunt, căci știu că lucrurile nu pot decurge mai rău decât o fac deja. 

Prin vis, îl aud pe Matei venind lângă mine și întrebându-mă de ce plâng, iar în felul acesta mă scoate din valurile învolburate ale gândurilor. Îmi șterg lacrimile de pe obraji, ce și-au croit drum către bărbie și nu-i răspund, așa că insistă. Până la urmă decid să-mi iau inima în dinți și să-i povestesc despre lupta ce-am purtat-o în sufletul meu timp de doi ani și jumătate. 

一 De ce nu mi-ai spus până acum de toate astea? Am fi trecut împreună prin acest război sângeros, cum îl numești tu, îmi spune Matei, privindu-mă cu milă, când am terminat de povestit.

一 N-am vrut să te încarc cu problemele mele, mai ales că mi le-am făcut cu mâna mea, îi răspund, având în continuare lacrimi în ochi ce îmi încețoșează vederea.

一 Dacă a te îndrăgosti ar fi fost o alegere, viața ar fi fost în monocrom. Nu trebuie să te învinovățești pentru că iubești, deși trăim într-o societate în care setea de mărire clocotește în sufletele oamenilor. 

Vorbele spuse de Matei m-au făcut să mă simt mai bine, așa că îi mulțumesc și îl îmbrățișez. Mă bucur că i-am împărtășit trăirile mele, fiindcă simțeam că nu mai pot face față acestui conflict interior de una singură. Se pare că uneori sunt suficiente câteva cuvinte pentru alina muntele de suferință ce te devorează. Acum tot ce rămâne de făcut este să aștept un semn de la Alice pentru a ști ce pot face mai departe. Matei m-a sfătuit să încerc să mă apropii de Gabriel dacă teritoriile se vor uni ca să nu trăiesc toată viața punându-mi întrebarea „Cum ar fi fost dacă…?”. Eu aș fi dispusă chiar să-i spun ceea ce simt dacă lucrurile vor decurge așa cum îmi doresc, deși în mod normal fetele nu fac primul pas, căci eu nu sunt orice fată – eu sunt Esperanza, cea care s-a opus presiunii sociale și care a reușit să-și depășească statutul de femeie neputincioasă, deci nu mă voi opri aici. Dacă eu am reușit să încununez Grandianacu laurii victoriei călărind pe cal și luptând cot la cot cu bărbații înalți de doi metri, înseamnă că pot duce la capăt și războiul dragostei.

Câteva ore mai târziu 

Stau pe un scăunel rablagit și privesc propria mea reflexie din râu, așteptând cu sufletul la gură deznodământul acestei povești. Îmi ridic privirea și văd copacii înverziți ce sunt martorii tăcuți ai durerii de plumb fără de început și fără de sfârșit. Pentru a mia oară am impresia că natura mă înțelege mult mai bine decât ar face-o oamenii vreodată. Inevitabil mă acaparează precum o tornadă întrebarea dacă puterea de convingere a lui Alice a funcționat și de data aceasta sau dacă măcar s-a terminat ședința. Fără să vreau, încep să-mi imaginez tot felul de scenarii, unele frumoase, altele nu. Partea cea mai tristă este că încep să sper din ce în ce mai mult că iubirea mea pentru Gabriel nu va rămâne neîmplinită sau, mai bine zis, neîmpărtășită. Nu știu care dintre aceste posibilități ar fi mai dureroasă, însă mă consolez cu gândul că dragostea te dezarmează și că nu poți protesta, căci acest sentiment este precum un magnet ce atrage suflete sfâșiate în mii de bucăți.

Pe când stăteam cu gândurile mele, aud pași, așa că mă uit în spatele meu și o văd venind grăbită pe Vanessa, care este medicul militar, purtând o cămașă ce era albă, însă acum este plină de sânge și îmi înmânează un plic. L-am luat fără să stau pe gânduri, fiind convinsă că aceea este scrisoarea de la Alice, mult așteptată. Desfac plicul cu mâinile tremurânde, știind că este posibil să aflu o veste ce mi-ar putea schimba viața, umplând izvorul sufletului meu de fericire. Fără să vreau devin entuziasmată, însă m-a părăsit repede acest sentiment pe măsură ce am citit scrisoarea, fiindcă am aflat ceva la care nu m-aș fi gândit nici măcar o secundă:

„Dragă Esperanza,

Știu că aștepți să-ți spun că poți fi împreună cu Gabriel, fiindcă Grandiana și Thatos se vor uni, însă nu am apucat să fac nimic. Și nu pentru că regele Thatosului nu are intenții de pace, ci din cauză că acesta tocmai a aflat că nu sunt fiica lui Marcus. Se pare că a fost înșelat de mama și, ca să se răzbune, a avut o aventură cu mama ta, care a rămas însărcinată cu tine, iar ea l-a mințit pe tatăl tău că este copilul lui. Nu mi-a venit să cred, așa că am cercetat și astfel am găsit într-un cufăr în care tata își păstra lucrurile vechi și am găsit o scrisoare de dragoste pe care i-a scris-o mama ta, deci ceea ce tocmai am aflat este adevărat. De aceea, nu mi-a fost permis să mai particip la ședință și s-a cerut să te întorci în Enayata imediat pentru ca întâlnirea să poată avea loc, fiindcă tu ești menită să fii regina Grandianei și nu eu. 

Apropo, luptă pentru dorința ta. Te iubesc mult de tot și cred în tine!

A ta prietenă, 

Alice”

Scrisoarea cade leneșă dintre degetele mele tremurânde și rămân înlemnită. Nu știu ce să cred despre situația asta, căci nu am fost și nu sunt pregătită să domnesc peste o țară falnică precum Grandiana, ci să îi slujesc acestui teritoriu pentru care au curs prea multe lacrimi, pentru care s-a vărsat prea mult sânge, de parcă asta ar fi cerut. Dacă Grandiana ar fi fost o persoană, cred că ar fi plâns, cerând pacea precum plânge un copil ce rămâne fără părinți. Nimeni nu și-a dorit războiul acesta în afară de regele Marcus, pardon, tatăl meu, care a avut această ambiție de a duce mai departe dorința strămoșilor de a domni peste tot pământul, chiar dacă ar fi însemnat să condamne întreaga armată la moarte, deci voi alege pacea. Pe de o parte nu-l judec, căci se știe că onoarea are prioritate, dar pe de altă parte îl condamn pentru frica sa de a fi el însuși, fiindcă știu că nu era un om rău, sau cel puțin așa credeam până să aflu că și-a înșelat soția. Înțeleg că suferea, deoarece ea l-a înșelat prima, dar cum a putut să se dezbrace de moralitate, răzbunându-se? Și de ce a trebuit să mi se ascundă adevărul? Oare Matei și Amalia au știut de la început sau m-au mințit și ei? Sunt multe întrebări care umblă în mintea mea, căci zidurile pe care le-am construit în jurul meu s-au prăbușit nu știu încotro s-o apuc. Am nevoie de răspunsuri, însă nu știu de unde să încep să găsesc răspunsurile. Tot ceea ce e de făcut acum e să merg la întâlnire, sperând că decizia luată va fi benefică tuturor.

Între timp apare Matei și încearcă să mă ia în brațe, însă îl opresc, întrebându-l dacă știa adevărul.

一 Cerul îmi este martor că nu știam absolut nimic! Tatăl tău era cel mai bun prieten al meu, așa că m-a rugat să am grijă de tine cât timp este plecat în război sau chiar și după aceea, în situația în care nu avea să se mai întoarcă. Eu eram prea tânăr pentru a mă înrola, nici măcar nu eram căsătorit cu Amalia, îmi răspunde el privindu-mă în ochi.

一 Offfff! Mulțumesc că ai fost și ești aici, tată! îi spun cu lacrimi în ochi și îl îmbrățișez, neștiind încă dacă să-l cred sau nu, dar n-am timp să despic firul în patru.

一 Cum de mi-ai spus „tată”? Parcă stabilisem că mă strigi pe nume.

一 Fiindcă un părinte adevărat este cel care face sufletul copilului său să înflorească.

Aud o voce în spatele meu care se scuză că întrerupe momentul și când mă întorc, văd că este Gabriel și încremenesc, însă încerc să mă adun și îi spun că nu este nicio problemă, căci urmează să plec la Enayata. 

一 Te rog să faci tot posibilul ca acest război să înceteze! îmi spune el pe un ton serios, iar privirea lui tristă inspira milă. 

一 Promit că fac tot ceea ce ține de mine, dar nu știu dacă îl voi convinge pe rege! îi răspund eu, încercând să nu dau de înțeles că simt că mă topesc în acest moment.

一 Ar fi avantaje și pentru noi, dar și pentru voi. Thatos este o țară bogată, iar Grandiana este mare și voi, cavalerii de acolo sunteți puternici. Și sunt sigur că regele va accepta, căci nu este un om rău și nu și-a dorit acest război.

一 Știu asta, doar că nu-mi închipuiam că aș putea schimba destine și nu înțeleg cum va decurge totul, îi răspund lui Gabriel, dându-mi seama după aceea că am vădit latura mea vulnerabilă. 

一 Ți-e frică, Esperanza? Nu uita că ești o femeie puternică! Dacă ai reușit să-i oferi Grandianei multe victorii, vei reuși să ne oferi și pacea, mă încurajează el, privindu-mă în ochi și zâmbind sincer.

一 Am o întrebare: de ce îți dorești cu atâta ardoare unirea teritoriilor? îl întreb, sperând că îmi voi da seama dacă își dorește doar pacea sau mai există și un alt motiv.

一 Ei bine, la fel, ca toată lumea, îmi doresc să dăinuie pacea, dar mai este un motiv: m-am îndrăgostit de o fată din Grandiana pentru curajul său, îmi spune Gabriel și face un pas în fața mea, luându-mă de mână și adaugă: adică de tine.”

Creație proprie:

@andreeathewriter


7.

„5

15 ani de la dispariția lui Millo Tuner,

ora 20:00

Mase se trezi vorbind la telefon cu Nora Turner, sora dispărutului care se mutase în urmă cu vreo cinci ani spre Vest, lăsând definitiv casa lui Millo, de la marginea pădurii, în paragină. Femeia, credea că locuința îi adusese sfârșitul fratelui său și deci se cuvenea să o lase pradă unei morți lente și dureroase. Când Maes o întrebase sceptic la ce se referise pe când susținuse că auzise țipete înfiorătoare din subteran și că acolo e ceva care trebuie să moară neapărat, Nora i-a răspuns sfioasă că toate creaturile se vor stinge la final o dată cu casă și cu cel care le crease. Deși știa clar că hidoșeniile din catacombă puteau trăi mult, foarte mult, fără a mânca, Nora spera totuși ca Dumnezeu să se îndure și de monștrii și să le curme suferința. La auzul acestor fapte greu de crezut, Robert concise că femeia este pe puțin la fel de nebună ca și el. Conversația lor se termină simplu, fără a isca noi amintiri sau detalii despre caz, în schimb i se oferi drum liber detectivului să pătrundă în casa blestemată dacă asta avea să-l ajute la investigație. 

În jurul orei opt seara bărbatul, înarmat cu o lanternă și mai multe baterii de rezervă, porni spre casa celui dispărut. Cunoștea drumul destul de bine, cu toate că niciodată nu pătrunsese în casă. Pe vremea când se ocupa de cazul Tuner trecuse de multe ori pe lângă clădire în speranța de a reface drumul dispărutului și de a-și putea da seama de modul în care se produsese dispariția, însă cu toată stăruința lui niciodată nu obținuse mandatul de percheziție al casei lui Millo Turner. Acum, în lumina unui amurg violet, se afla la ușa aproape căzută a imobilului abandonat de la marginea pădurii – obloanele erau trase, geamurile ferecate cu plachete mari de lemn sau cu scânduri, bătute cu stângăcie, în cuie. Pe dinafară construcția te înspăimânta, inspirând frică oricui trecea pe lângă ea. Orice scârțâit, oricât de mic, te făcea să tresari și orice mișcare a vreunui șobolan gonit de prezența intrusului prin găurile din pereți, îngheța sângele în vene. Interiorul era aproape intact, lucrurile prăfuite se găseau la fel ca în ziua dispariției. Podeaua scrâșnea înfiorător sub pașii grei ai lui Robert, iar obscuritatea ajutată de o lună albastră a cărei lumină se chinuia să pătrundă printre obloanele trase, făcea din locuință un adevărat templu al demonilor. Cu mâna tremurându-i pe lanternă, Robert Maes, începu să caute biroul lui Tuner, considerând că acolo se afla întreaga cercetare a bărbatului. Intra și ieșea rapid din camerele care nu îi atrăgeau atenția, până când se propti în tocul unei uși de la etaj, realizând stupefiat că el și Turner aveau aproape aceeaşipriveliște a Turlei Neagre, îi deosebea doar unghiul din care era văzută. O teamă greu de explicat puse stăpânire pe detectiv și într-un acces de spaimă se dădu câțiva pași în spate, vrând să fugă lovi în treacăt un teanc de cărți pe care nu-l văzuse pe când urcase scările. Operele îl făcură să  i se adâncească frica cu cât înainta citirea titlurilor, printre care se aflau o replica a Codex animorum, alături de Necronomicon și de un Înviarponosit. 

Robert nu era singur în casă, văzu în fața ferestrelor masive prin care se oglindea luna, cel mai oribil lucru pe care l-ar fi putut vedea doar în cele mai negre coșmaruri. Maes căzu pe holul îngust, înfricoșându-se. Lovea din mâini înspăimântat, vrând să treacă cu spatele dincolo de perete. Cu toate că tremura și nebunia fricii pusese stăpânire pe sine, încerca din răsputeri să-și recapete cumpătul. Pe scaunul din dreptul geamurilor se arăta, balansându-se sub lumina rece un corp scofâlcit – până atunci mortul stătuse liniștit, privind pădurea prin ferestrele mari care scăpaseră neoblojite, acum însă se întorcea încet, cu scaunul rotitor, către vizitatorul său pentru al putea analiza în toată macabra lui splendoare. În fața detectivului se dezvelea un chip schimonosit, tras la față, continuând cu un trup uscat ca o halcă de pastramă, îmbrăcat în haine găurite din stofă maronie, ochii îi ținea larg deschiși, capul stătea lejer într-o parte și gura întredeschisă părea să rostească numele vinovatului, însă Millo, neputincios fiind, doar arăta cu un deget osos spre un anumit lucru, poziționat în spatele lui Robert. 

Pentru a întregi tabloul îngrozitor, Cel-de-dincolo-de-neguri se târa încet de-a lungul pereților scorojiți, fixându-l cu ochii lui scânteietori pe detectiv. Nu vorbea, nu se apropia ci analiza de la distanță ca un zeu superior, îndepărtat, unui sărman om paralizat de frică. Robert Maes apăsa frenetic butonul lanternei care se stinsese, însă o forță uimitoare propulsă dispozitivul de iluminat în zid, făcându-l bucățele. Prin semiîntuneric, Robert, mijindu-și ochii și încercând să-i obișnuiască cu întunericul, își întâlni privirea cu cea a mortului, putând să descifreze chipul lui Millo Turner. Buzele tremurau, sforțându-se să rostească șocat „Dumnezeule mare!”. întregul corp al lui Robert împietrise, zdruncinându-se cuprins de friguri.

*

Sub oculusul cupolei din Turla Neagră sacerdoții murmurau ca un singur glas, înfrigurați și înfiorați de pedeapsa care avea să răpună zeii: 

― Suntem inocenții scăldați în păcatele spumoase ale națiunilor, suntem leșurile ce îngrașă pământul, suntem cei fără izbândă căutând pocăința. Nimeni nu-i fără vină, nici măcar cel pe care toți îl consideră drept mielul din poveste, căci până și el are colți lungi și gheare în loc de copite. Blănița bucălată e sângerie și mâzga neagră i se prelinge de pe cornițele abia răsărite pe creștet. Sacerdoții își ridică, în paraclist, mâinile împreunate deasupra capului. Totul e iluzie și totul e realitate! Timpul nu ne mai stă la dispoziție, vinovații se vor afla și vor fi pedepsiți după cum se cuvine! Tată, ai milă de noi!

[…]

7

15 ani de la dispariția lui Millo Turner, 

ora 21:00, casa lui Millo

― Doamne, Dumnezeule!

Monstrul de fum continua să se prelingă pe ziduri. Norul dens se mărea, căpătând teren, iar ghearele lungi zgâriau tapetul, ajungând la cărămidă. Damian nu vorbea, continua să-l privească tăcut pe Robert, cufundându-l în beznă.

― Navtom j`…

― Hai`ta`vv! V-ul rostit de creatură părea a fi un vânt furios de iarnă care trece prin ganguri și se sparge undeva, de un zid gros al vreunui bloc cu vopseaua decojită. Vocea tenebroasă a lui Damian Brega spărsese fără milă liniștea, făcându-l pe detectiv să înghită în sec, oprindu-se din a rosti formula. Inima îi tresărea în piept, bubuind atât de tare încât Robert se temea că o să fie auzită de creatura care se apropia furtunos de el. Entitatea trecu val-vârtej pe lângă masa de lucru a profesorului Turner, făcând să cadă mai multe foi scrise de mână și o poză rătăcită printre teancul uitat. Imaginea desprinsă din maldărul de documente, înfățișa doi bărbați stând în fața unei case, în fundalul căreia se putea vedea o sumă de copaci. Robert Maes, vrând să evite monstrul de fum, își plimba privirea rătăcitoare prin încăpere până când poposi asupra fotografiei, realizând că fusese făcută chiar în fața casei în care se afla și că personajele sale nu erau altele decât Millo Turner și Allan Blackwood, mărindu-și ochii de uimire vru să rostească un „stai”, dar creatura trecuse de mult prin peretele de care se lipise Robert, lăsând în urmă o dâră de abur care se estompa ușor în freamătul nopții.

― Ce a fost asta? Rămas singur putea răsfula ușurat, căci pentru un moment pericolul dispăruse. Se târî pe burtă, repezindu-se să ia mica ilustrație în mâini. Lungit pe spate, se holba la bărbații care-l mustrau cu zâmbetele întipărite pe chip.

Timp îndelungat Robert Maes stătu întins pe pardoseală în așteptarea inimii care nu izbutea să se calmeze. Cuprins de furia care-i clocotea prin vene, arzându-i membranele ca lava încinsă care tocmai țâșnește din craterul unui vulcan adormit, trânti teancurile de cărți așezate pe pupitru, lovind cu pumnii blatul prăfuit, până când încheieturile se înroșiră, iar colbul se împrăștiase pretutindeni, învăluindu-l într-un văl obscure. Era furios pe lume, pe el și pe mortul care părea că-l împinsese, înlănțuit, în fața mărețului tron al lui Osiris. Începe judecata și nu are voie să mintă, Ma`at legă de minciuni bolovani de ocnă, Millo șoptește cu limbă de moarte toate păcate pe care nu le cunoaște și Ammut așteaptă pofticioasă să se înfrupte din inima lui chircită de spaimă. Mortul pășește cu tălpile goale pe plăcile de piatră acoperite de nisip, zeii i se închină sub privirile oripilate ale detectivului și-și continuă mersul țeapăn și apăsat, urcând treptele de granit pe care stă așezat tronul impunător al lui Osiris – Millo luă sceptrul în mâna dreaptă, se trânti pe jețul aurit și lovi de trei ori cu toiagul lui Anubis, căci procesul se punea în mișcare. 

Robert azvârli masa de lucru, uitându-se cu privirile turbate în ochii fără viață ai lui Millo Turner. 

― Sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur!  Nu mă mai judeca, nenorocitule! Țipa Robert, certându-se cu cel care nu avea să-i mai răspundă niciodată. Dornic să-și demonstreze puritatea, vru să lase lumina lunii să intre nestingherită în cameră ca atunci când oamenii cred cu desăvârșire că nu pot asundernimic de lumina soarelui așa începu și Robert să tragă frenetic de bucățile care mai rămăseseră din obloane, aruncându-le la nimereală. Asudat și fără vlagă, sfârși spășit prin a-și lipi fruntea și mâinile de fereastră, privind dincolo de marea de pomi întunecați, încremenind cu ochii ațintiți către Turla Neagră. Millo Turner se întoarse liniștit, căscând gura pentru a respira o ultimă data, apoi capul îi pică de pe umeri, rostogolindu-se la picioarele scaunului, lângă amintirea din tinerețe. 

*

Sacerdoții își lăsară mâinile să alunece pe lângă corpuri și începură un cântec funestru, clopotele se treziseră în clopotniță – Neightdael se pregătea de înmormântare.

― Monștrii suntem noi, nu-i lăsa, Tată,  pe oameni să ne vadă!”

LABYRINTHUS MUNDI, cap. III, subcap. 5-7

Creație proprie:

@cristina.negreanu


8. ~ Dulce coșmar ~

​„Noaptea domnea pretutindeni. Miliarde de fulgi de o simetrie perfectă cădeau din infernul liniștii, ornat de o semilună mândră care privea către noi.

​Caleașca cu caii mândri, de un alb imaculat ca zăpada abia așternută, se auzea pe drumul pietruit care ducea spre conacul luminat dintr-o vale pustie.

​Priveam în gol pe fereastra micuță la veselia emanată de locul acela și, totuși, deja eram teribil de nerăbdătoare să plec dintr-un loc în care nici nu ajunsesem încă. 

​Ținuta era perfectă. O capă lungă și neagră, menită să îmi țină de cald, în comparație cu rochia lungă de un satin albastru închis, cu mâneci, pe care o purtam pe dedesubt. Pantofi cu toc, machiaj, păr aranjat într-o manieră simplă deveneau fațada perfectă pentru personajul pe care urma să îl joc în seara aceasta. Unul demn de statutul și pretențiile pe care le ridicau apartenența la o familie ca a mea. Trebuia să fiu demnă de numele pe care îl purtam.

​Totuși, nu am fost niciodată și nici nu voi fi tipul de femeie care să se supună unor reguli sociale pe care le disprețuiam profund. Cum ar fi râsetele prostești ale unor doamne gata în orice clipă să atragă atenția vreunui aristocrat mai bogat decât ele – râsete și gesturi exagerate, umilitoare și, de ce nu un semn evident al unei disperări cu privire la atenția lor. Acestui fapt i se adăuga și aroganța, desigur, pe care mulți din cercurile în care mă învârteam o expuneau cu fală. O aroganță care le arăta puterea dată de statutul pe care îl aveau. Un statut pe care nici măcar nu încercau a fi demni de el în vreun fel. Doar o metodă a unor copii alintați de a se juca de-a adulții pe banii părinților, vorbind cu superioritate tuturor celorlalți.

​Îi uram din tot sufletul pe toți. În special pe el.

​Hades White era reprezentarea veritabilă a tuturor aspectelor pe care le disprețuiam la o persoană. Dintotdeauna fusese astfel. Încă din copilărie expresia lui striga putere, avere și malițiozitate. În ciuda faptului că nu am comunicat niciodată unul cu celălalt direct, drumurile noastre intersectându-se rar pe fondul afacerilor dintre familia mea și a lui, știam un singur lucru cert despre el. Familiile noastre voiau o alianță. De ani de zile fusese luată această decizie, iar noi nu aveam niciun cuvânt de spus. 

​Poate că eforturile mele de a împiedica căsătoria aceasta nenorocită, care era programată peste exact trei ani de acum începând, fuseseră inutile, dar eram sigură că aveam să îi fac viața un calvar. Deși părinții îi aduseseră numai cuvinte de laudă, considerând că el era cea mai bună potrivire pentru mine în acest sens, eu nu eram de acord. Doar expresia lui facială pe care o văzusem cu exact opt ani în urmă, îmi provoca greață. Începeam să mă simt prea bătrână pentru cei doar douăzeci și doi de ani pe care îi aveam.

​Fără să realizez când trecuse timpul, am ajuns în fața casei frumos decorate de sărbătoare. Ajunul Crăciunului nu mi se păruse nicicând mai extenuant ca acum.

​Un valet al conacului mi-a deschis ușa trăsurii, fără să îi fi cerut acest lucru,   ajutându-mă să cobor. Deși era parte din munca lui, m-a iritat ideea oarecum. Oare aristocrații aceștia chiar erau incapabili de a-și deschide singuri o ușă?

​I-am oferit un zâmbet politicos, în vreme ce mă escorta la intrarea în casă, unde un alt majordom se ocupa de lista cu numele invitaților.

​- Domnița Black Aster? m-a întrebat el, în vreme ce mi-am dat jos gluga de la capă, pentru a-mi vedea chipul. Pe aici, vă rog.

​Am dat din cap aprobator, lăsându-l să mă conducă spre holul principal, unde se ținea balul de Crăciun al familiei White.

​În pofida decorațiunilor fascinante și a bradului frumos ornat, într-un colț al camerei, atmosfera era exact cum mi-o închipuisem că va fi. Cel puțin, șirul meu lung de negocieri cu părinții, îmi permitea să părăsesc petrecerea groaznică la miezul nopții. Doar patru ore până ce coșmarul avea să se încheie. 

​Am scanat încăperea, lăsându-mi capa alături de cele ale altor invitați, la intrarea în cameră. O doamnă în vârstă mi-a oferit un pahar cu vin roșu, pe care observasem că îl aveau și ceilalți prezenți, pe care l-am acceptat cu jumătate de inimă. Nu îmi făcea plăcere să beau alcool de orice natură. Majoritatea aveau gust de otravă, iar la asta se adăuga și faptul că mulți invitați erau deja prea fericiți din cauza lui, deși seara abia începuse.

​Mi-am căutat un loc departe de ringul de dans, pe care aveam oricum intenția puternică de a-l evita cu orice preț toată noaptea, reușind să găsesc un colț mai retras de privirile iscoditoare sau bârfele care se auzeau pretutindeni. Măcar stăteam lângă brad și puteam să îl admir mai bine. 

​L-am reperat rapid și pe enervantul cu care aveam să îmi petrec niște ani buni din viață dacă nu mă concentram bine să îl scot din sărite în ultimul hal, încât să mă părăsească în cele din urmă. Stătea în colțul opus al camerei față de mine, aparent evitând privirile disperate ale domnițelor care voiau să îi atragă atenția și a evantaielor pe care le fluturau exasperant în direcția lui. Și eu plecasem de acasă cu unul, mult prea împodobit pentru gusturile mele, pe care l-am aruncat „din greșeală” pe fereastra caleștii în drum spre bal. Nu aveam niciun interes de a atrage atenția nimănui încât să am nevoie de el, iar frigul de afară era un semnal clar că nu avea să fie prea cald aici.

​Într-adevăr, era chipeș. Poate mult prea chipeș pentru binele lui – ochi de un albastru aprins și părul negru, care îi evidențiau trăsăturile în raport cu tenul palid. Sinceră să fiu, în ceea ce mă privește, am învățat pe parcursul anilor că frumusețea nu înseamnă un suflet de aur întotdeauna, cazurile fiind rare pentru ambele la o persoană. 

​Orele treceau una după alta lin, ca un cântec de leagăn, perturbat de câteva ori de invitațiile la dans ale unor domni care nu păreau că aveau să își amintească prea multe din balul de anul acesta. Alcoolul chiar era un blestem pentru cei care nu aveau noțiunea de „măsură” în vocabularul personal. Oricum, ideea de a-și bate joc de propria existență era un obicei dezgustător pe care îl aveau majoritatea aristocraților. Un alt aspect care îmi alimenta disprețul față de ei. Din fericire, din câte auzisem, nici familia White nu era fana alcoolului, la fel ca a mea, ceea ce era un oarecare plus la nivelul toleranței mele, oricum limitate, față de fiul lor. Din fericire, majoritatea au decis să mă lase în pace după ce le-am aruncat cea mai urâtă privire de care eram capabilă, alegând tăcerea ca răspuns al întrebării lor. Poate dacă alegeam o rochie mai hidoasă, invitațiile ar fi fost mai puține, însă, până la urmă, de ce nu aș purta ceva care să îmi placă și să impună respect? Ceilalți nu au decât să își păstreze părerile pentru ei, fie ele bune sau nu.

​Exact zece minute mai erau până la miezul nopții și aveam să fiu liberă. Priveam ceasul mare cu nerăbdare, când o voce vag cunoscută mi se adresă.

​- Domniță Black, îmi acordați onoarea acestui prim și ultim dans al dumneavoastră, din seara aceasta?

​Când am realizat cine era cel din fața mea, ținând o mână întinsă spre mine, m-am blocat puțin. Nu mă așteptasem să fie Hades White cel care mi-ar fi vorbit vreodată, fără vreun fel de context impus de familiile noastre.

​L-am privit sceptică pentru câteva secunde bune, după care am aprobat vag din cap. Dansul mai era și unul lent pe deasupra… Fantastic! Exact când credeam că reușisem să scăpde durerea balului ăstuia.

​M-a condus spre centrul camerei, în ultimul loc din sala aceea în care aș fi vrut să fiu. A făcut o plecăciune înainte de începerea dansului, pe care i-am reciprocat-o, menținându-ne amândoi expresiile serioase. Muzica a început, iar pianul se auzea lin în ecoul camerei.

​Când i-am simțit mâna caldă pe talie a fost de parcă tot aerul din plămâni îmi fusese scos automat. Reacția corpului meu era una complet irațională, la asta adăugându-se și mâinile care mi se răciseră instant. 

​Oh, Doamne! Doar nu era să devin și eu una dintre fetele care se topeau în prezența lui… Nu, nu, nu, NU! 

​Doar gândul de a adopta un astfel de comportament s-a dovedit a fi suficient ca să îmi revin rapid în fire, reușind cu mintea limpede să realizez faptul că mă urmăriseră toată seara.

„Primul și ultimul dans” spuseseră.

— M-ai urmărit cumva, domnule White? Ce vrea să însemne „primul și ultimul dans”?

​Mi-a zâmbit cu jumătate de gură. Părea că reacția mea, sau mai precis pura mea prezență îl amuzau.

​Nu consider că întrebarea mea este una de natură comică, aș adăuga.

— Desigur, că nu. Să știți că, deși sunt perfect conștient de ura pe care o aveți față de mine și restul invitaților, am reușit să vă descifrez mai bine decât ați crede.

​Am zâmbit satisfăcută. Nu aveam niciun motiv să îi neg adevărul.

​— În această situație, pe fondul ideii de a da cărțile pe față, domnule White – 

​— Hades este suficient, m-a întrerupt el.

— În regulă, Hades, cred că știi că voi face tot ce îmi stă în putință să desfac această căsătorie, cu sau fără acordul tău. 

​Atunci un râset larg i se întinsese pe față. 

​— Știu.

​- Îți voi face existența un calvar, am continuat. În final, te vei sătura de mine și de capriciile pe care le am și vei desface de bunăvoie căsnicia.

​M-a condus într-o piruetă pe ritmul muzicii, iar acum mă ținea și mai aproape, mâna lui devenind subtil mai fermă pe talia mea. Fața i se afla la doar câțiva centimetri de a mea, când a vorbit pe un ton șoptit.

— Nu cred că te-aș părăsi de bunăvoie, niciodată. Orice ai plănui ca să mă scoți din minți, nu consider că va funcționa.

​Brusc, am realizat că nu mai respiram. Niciodată nu m-aș fi gândit că prima noastră interacțiune ar fi decurs vreodată astfel. Sau că, deși uram să o recunosc, nu mi-ar fi displăcut. Ca din neant, toate prejudecățile mele despre el se spulberau una câte una, iar ăsta nu era un semn bun, cu siguranță. Parfumul lui puternic era deja intoxicant, iar mentolul din aer doar accentua amețeala care își făcea loc în mintea mea.

​Mi-am dres glasul, evitându-i ochii de albastrul acela pătrunzător, fixați pe chipul meu de la începutul valsului.

— Asta rămâne de văzut, nu-i așa? l-am întrebat, privindu-l din nou, realizându-i intenția când privirea începuse a-i oscila între ochii și buzele mele de roșu aprins.

​Cu siguranță, nu aveam să las garda jos atât de ușor, în ciuda efectului pe care, aparent, îl avea asupra mea.

​Mi-am dat capul la o parte, ridicându-mă pe vârfuri, spre a-i șopti la ureche:

— Mai ai mult de muncă până în punctul acela, domnuleWhite, în special dacă ești pe atât de motivat ca planul să îți funcționeze, pe cât sunt și eu cu al meu.

​Deja nu mai eram atât de sigură care dintre noi voia ca planul să meargă în privința căsătoriei aranjate, ca să fiu sinceră. Dar el nu putea să știe asta.

​L-am simțit zâmbind, în urma avertismentului, sărutându-l pe obraz înainte ca muzica să ajungă și ea la un sfârșit.

​Părea surprins de gestul meu, iar înainte de a mai apuca să spună ceva, i-am întors spatele, luându-mi capa și părăsind balul din Ajun cu totul.

​I-am auzit pașii în spate, însă nu a mai reușit să ajungă la mine la timp, întrucât deja mă urcasem în trăsura cu care venisem, îndepărtându-mă la o distanță suficientă care să nu îi permită să își ia propria caleașcă spre a mă urmări.

​Am făcut contact vizual, prin fereastra caleștii și i-am reciprocat zâmbetul, fără să realizez cât de natural o făcusem.

​Mi-am întors capul, privindu-mi mănușile de mătase neagră pe care le purtasem toată seara. Un zâmbet subtil mi se așternu pe chip, neașteptat. 

​Poate că coșmarul avea să fie mai dulce decât aș fi crezut vreodată…”

 

Creație proprie:

@ella_arval

 


9.

„M-a trezit lumina primelor raze de soare, care se ițeau printre crengile joase ale brazilor – nu frigul ascuțit, nu pământul înghețat pe care îmi petrecusem ultimele ceasuri, nu frica ce mă împinsese să fug din tabără, nici oamenii care mă hăituiseră toată noaptea, ci lumina. Asta însemna că încă n-am murit, că n-am înghețat și că inima nu mi s-a oprit de spaimă, că trupul nu mi-a cedat, zguduit de tremuratul violent care îmi tensionase toți mușchii. 

Cât să fi ațipit? Două-trei ore, cel mult. Oricum, fusese mai mult o cădere în leșin decât un somn propriu-zis, după ore de alergat, cățărat, ascuns și alergat din nou. Câinii îmi pierduseră urma, dar nu știam câtă vreme avea să dureze norocul, așa că m-am ridicat cu dificultate – eram înțepenită ca trunchiul la baza căruia îmi făcusem culcușul – m-am curățat de pământ și de frunze și mi-am scuturat membrele, pentru a-mi pune sângele în mișcare. Oasele mă dureau, ligamentele și articulațiile păreau calcifiate, iar rana deschisă de pe frunte devenise mai sensibilă, pulsând mereu. 

Am luat-o la pas către Așezământul care se vedea printre copaci, în zare. Nu mai aveam foarte mult până acolo, dar trebuia să-mi dozez bine energia – si-așa, pe terminate. Aveam de trecut o pajiște goală, ceea ce mă punea într-o postură destul de periculoasă – să fii o pradă în câmp deschis nu e cea mai fericită alegere, dar aveam în minte doar două lucruri – nu puteam înconjura pădurea, fiindcă nu aveam să mai rezist o noaptea aici, și-apoi, trebuia doar să ajung la graniță – dincolo de ea, hingherii nu mă mai puteau ataca. 

Și-acum mi se strângea stomacul când mă gândeam la ei, la denumirea lor care ne punea pe noi – capturile – în poziția unor animale ce urmau a fi vânate fără milă, ceea ce, de fapt, se întâmpla. Nici asta nu era o surpriză, pentru acest joc fuseserăm antrenați în Formator, numai că nimeni nu se așteptase la mișcarea noastră, aceea de a riposta, de a lupta pentru viețile noastre, în loc să ne lăsăm vânați. Totul decursese relativ bine, până în momentul în care Luc, iscoada, fusese cumpărat – da, hingherii se regrupaseră rapid și eficient, înțelegând că nimic nu e mai ademenitor pentru o captură, decât promisiunea libertății, nici chiar camarazii care îi salvaseră viața până în acel punct – și ne dezvăluise ascunzătorile, planurile și tehnicile. 

Noaptea trecută avusese loc atacul-surpriză, capturile se împărțiseră prin toată pădurea, doar să-și scape viața – nu toate reușiseră – iar acum știam că singură, rănită, înfometată și aproape înghețată nu aveam cum să supraviețuiesc unei alte nopți de hărțuire. Aveam nevoie disperată să ajung la Așezământ – acolo e era o zonă neutră – numită frontieră, în care hingherii nu puteau vâna capturile, ori ar fi fost uciși ei înșiși. Nu erau foarte multe astfel de puncte, numai Așezământul, Piața, Opera și Banca, prima aflându-se cel mai aproape de tabăra noastră. Miza capturilor era să fugă până la una dintre cele patru frontiere, fără să știe unde sunt acestea amplasate, decât după luni bune de trimis iscoade, multe plătind cu prețul vieții informația.

Ajunsesem la marginea pădurii și am privit pajiștea arsă care mă despărțea de Așezământ. Din momentul în care începeam să alerg, nu mai era cale de întoarcere, nici moment de respiro, chiar dacă mi-ar fi luat foc plămânii. Un foșnet mi-a atras atenția și am întors capul, speriată. Speram să fie un urs, un lup, orice – numai nu un hingher. Am văzut, atunci, umbra mantiei negre și-am știut că e prea aproape pentru a-l evita – trebuia să lupt cu el și, mai dificil, să-l ucid, pentru a putea ajunge la frontieră. Ah, în două secunde ajunsesem de la Sper că e un urs, la Sper să fie un singur hingher, nu mai mulți. O săgeată s-a înfipt în trunchiul unui copac din apropierea mea – periculos de aproape – așa că am scos armele improvizate pe care mi le făcusem în tabără – două pumnale șlefuite din piatră, la care lucrasem săptămâni întregi, ascuțind bucățile netede de stâncă pe roca zgrunțuroasă, așa încât să fie ușoară și letală. Nu era cea mai periculoasă armă, dar nu aveam la dispoziție mai mult, așa că le-am apucat și m-am poziționat cu spatele la un trunchi de copac, în așteptarea atacului iminent. Nu a durat mult și hingherul s-a năpustit asupra mea, dintr-o plantație de arbuști, încercând să mă sfârtece cu sabia. 

Nu era simplu – trebuia să stau la distanță mare, astfel încât să nu fiu ajunsă de lama armei, și să atac la momentul prielnic, fiindcă aveam dezavantajul unor pumnale scurte, care nu mă ajutau decât la distanță mică. M-am mișcat în jurul lui, păcălind tăișul sabiei de câteva ori – părea că am, totuși, avantajul vitezei – și am încercat să-i străpung unul dintre punctele vitale, dar el a parat lovitura, care a reverberat din pumnale în brațe, spre umeri. Atunci mi-am dat seama de cât de rudimentare sunt armele mele, dar nu m-am dat înapoi – nu aveam cum, dacă voiam să supraviețuiesc. 

— Vrei să mă ucizi cu două pietre de râu, captură? 

Mantia lui lungă nu îl deranja deloc în luptă, ba chiar părea că-l ascunde, când se eschiva – era agil și puternic, gata să mă străpungă pe loc, dacă nu aș fi țâșnit la câțiva pași mai încolo. 

— Dacă atâta am, cu astea te voi ucide. Ori poate vrei să fii cinstit și să îmi dai un cuțit adevărat?!

Când mi-a auzit vocea feminină, și-a pierdut concentrarea, pentru o clipă, iar eu am atacat din nou, făcându-l să se poticnească. 

— Ești femeie.

Gluga și cagula pe care le purtam mă ascunseseră atât de bine, încât nu își dăduse seama până acum. Fusese ideea băieților din tabără să ne îmbrăcăm la fel, pentru a ne proteja. De obicei, femeile erau vânate primele, fiind considerate pradă mai ușoară, dar acum, fiindcă eram toți la fel, hingherilor le era mai greu să distingă, iar noi câștigam timp. Al meu, pare-se, era la final.

Se ridică din nou și mări viteza de atac, iar brațele mele cedară, într-un final – câteva luni de antrenament nu aveau cum să fie suficiente ca să mă aducă la același nivel cu un hingher, care făcuse asta toată viața. Mânerul sabiei mă lovi în plex, apoi, cu un genunchi în coaste mă puse la pământ. 

— Bătăioasă, nu glumă! 

— Hai, termină ce-ai de făcut..

Își scoase de la cingătoare un cuțit și se lăsă într-un genunchi, obosit, dar pregătit să sfârșească treaba, însă, în acel moment, scot praful de cărbune, pe care-l ascunsesem în buzunarul interior al vestei și i-l arunc în față. 

Țipă, frustrat de lipsa de vigilență, iar eu mă întind după sabia căzută și i-o înfig în omoplat, neștiind de ce nu țintesc, totuși, un punct vital, pentru a fi sigură că l-am ucis. 

O iau la fugă, fără să mă uit înapoi, fără să mai cercetez zona sau să mă asigur că pajiștea e liberă. Alerg și alerg, când șchiopătând, când împleticindu-mă, în ciuda junghiului care simt că-mi perforează stomacul. În apropiere se aud câinii care pare că mi-au luat iarăși urma, iar o săgeată zboară prin dreptul meu, înfigându-se la câțiva metri în față. Încerc să măresc viteza, dar nu pot mai mult decât atât, iar ei se apropie cu fiecare pas.

La un moment dat, mă împiedic și cad – picioarele, pur și simplu, nu mă mai țin, mă târăsc pe coate – deja am pierdut câteva minute bune, iar ei sunt aici. Alerg din nou, cu gâtul pârjolit, cu ochii larg deschiși, însă o mână îmi prinde gluga și mă trage la pământ. Mă zbat și lovesc – nu fatal, nu mai am timp de asta, ci numai cât să-mi câștig câteva secunde în plus, un mic avans pentru a ajunge la frontieră. 

O săgeată mi se înfige în umăr, și simt un val fierbinte de durere întinzându-și tentaculele spre braț și spre spate, dar aproape am ajuns. Privirea mi se încețoșează și picioarele se împleticesc, iar o mână mă înșfacă de talie, chiar înainte de a trece linia de demarcare. Din spate se aud ale voci, chiar și râsete, iar eu sunt pe punctul de a izbucni în lacrimi – nu de durere, deși doare al naibii de tare, cât de frustrare. Eram atât de aproape de Așezământ, de libertate.

— Îmi pare rău! îmi șoptește hingherul la ureche, iar eu mă zburlesc ca o pisică. Luc. 

Îmi pune un pumnal adevărat în palmă, apoi își pune mâna peste a mea și lovește cu putere în abdomen. Al lui? Al meu? Al lui. Al lui.

— Luc.

— Du-te..

Nu am timp să gândesc ce tocmai s-a întâmplat, fiindcă vocile se apropie.

— Mulțumesc..reușesc să mai zic și mă rostogolesc peste frontieră, neputând să mai merg. Mă târăsc pe coate în Așezământ și rămân întinsă pe spate în mijlocul lui, incapabilă să mă mai mișc, incapabilă să deschid ochii, cu dureri insuportabile în tot corpul, transpirată și plină de sânge, dar.. LIBERĂ.”

 

Creație proprie:

@ap_bibliofille

@alina.pusca


10. Căsnicia de pe Netflix

 

„Când ne-am căsătorit mi-a spus că vom avea o viață ca în filme și chiar așa a fost. Nopțile fugea prin baruri și când venea acasă se credea un star, iar eu îl lăsam să viseze cu ochii deschiși și mă duceam să dorm. Zilele și le petrecea muncind. Totul a mers bine până când a început să nu mai vină pe acasă. Mi-a spus că îi pare rău pentru mine, dar și că nu ne potrivim. Ne-am despărțit printr-un mesaj din cauză că mariajul nostru era plictisitor. Nu am putut suporta despărțirea și am urmat ședințe la psihiatru. M-am vindecat atunci când l-am văzut cu altcineva. Atunci mi-am dat seama că merit un om mai bun și l-am sunat ca să divorțăm. Am început să scriu o carte despre cum m-a lăsat, am publicat-o și a ajuns un film pe Netflix, iar de atunci nu l-am mai văzut.”

 

Creație proprie:

@_mariana.faur_


11. Pașii umbriți ai vieții

 

„Trupul mi s-a scurs precum boabele de nisip ce alunecă treptat în cealaltă jumătate a clepsidrei.

Știu că trupul îmi era firav… atât de mic, încât nu îl puteai cuprinde în brațe. Atât de mic, încât orice formă de iubire aprigă, l-ar fi distrus și i-ar fi provocat suferință.

Știu că trupul mi-a fost ascuns provizoriu într-o carapace. Știu c-am fost iubit, simțeam permanent că voi ajunge în două brațe ocrotitoare, că voi fi strâns la piept și iubit.

Mi se șoptea des, de către o voce suavă, „Te iubește mami.”, simțeam cum mi se creiona pe chip un zâmbet, cum atomi din mine se bucurau. Treceau silabe prin mine picătură, cu picătură, căci știam că mă iubește mami. Eram atât de fericit…

Mi s-a spus că al meu corp nu va fi întotdeauna firav… că voi crește, voi avea cândva chiar și o altă formă… voi fi unic, voi fi diferențiat în lume, voi fi eu, și mă voi iubi. Totul îmi suna ca o poveste, una plăcută însă nu prea o înțelegeam.

Mi s-a spus că voi vedea un film prin „Mami”, cam așa va fi și viața mea. Am fost conectat la ceea a văzut „Mami”, la ce-a simțit, iubit, urât sau ignorat… prin pieptul meu circula fiecare idee și sentiment al ei. Totul era atât de amplu, încât simțeam cum totul mi se frânge, cum sentimentele în storceau trupușorul, cum tot ce simțea „Mami”, se lăsa pe trupul meu, și tot era mult prea greu pentru a putea duce.

Odată, „Tati” a rănit-o pe „Mami”… în pieptul ei, de ai fi călcat, ți-ar fi sângerat tălpile, înăuntrul ei se simțea precum o oglindă spartă, o podea umplută doar de cioburi. „Mami” a plâns o întreagă noapte. „Tati” nici nu cred că a știut. În al său suflet se purtau războaie, gândurile ei, cenușă în al meu suflet au adus.

În altă zi, „Mami” mi-a spus că mă scoate la plimbare, vrea să îmi arate cum e afară lumea, cum totul e frumos și cum mă va fascina privind în jurul meu.

A fost frumos, „Mami” mi-a arătat în jurul ei copiii. A spus că îmi va lua o pisicuță. Mi-a promis că mă va duce în parc. Eram atât de încântat… Îmi simțeam sufletul cum chicotește, dorind să pot petrece toate aceste clipe alături de „Mami”, dar totul s-a sfârșit, gândurile mi-au fost tăiate precum o ață, când „Mami” s-a speriat. În jurul nostru oamenii se împingeau. Toți cântau o melodie ce urechile mi le răneau, și nu semăna deloc cu ceea ce îmi cânta la miezul nopții „Mami”. Acele versuri parcă îmi răneau sufletul, mă întristau și o întrista și pe „Mami”, care cerea un gram de ajutor. Eu strigam „Lumea nu e frumoasă, Mami, mi-e frică și vreau să-mi vii în ajutor”, dar nu cred că mă auzeai, căci lacrimile și plânsetul tău erau mai puternice decât vocea mea gingașă… oricât m-aș fi străduit, tu nu puteai să mă auzi și să-mi răspunzi „Totul va fi bine”… și oricum nu te-ai fi crezut, căci și tu erai speriată. „Mami”, am simțit din pieptul tău atâta frică… „Mami”, în acel moment, pieptul atât de tare m-a durut…

Într-o dimineață știu că te-ai uitat la știri. Păreai atât de îngrozită. Îți mângâiai permanent burtica, dar nu puteam simți iubire, drag sau afecțiune… simțeam cum din palma ta curgea doar frică, disperare; ochii îți picurau pe mine lacrimi… Lacrimi atât de dureroase și tăioase, lacrimi ce îmi ardeau trupușorul mic. Te rugam să te oprești, să nu mă mai scufunzi în disperare, să nu mai privești îndurerată la ce priveai, dar iar, oricât aș fi încercat, nu cred că mă auzeai…

„Mami”, într-o zi cred că trupul mi s-a uscat de tot… am încercat să rezist, să lupt pentru tine, să nu simt cum mă chircesc în al tău pântec, să nu plâng, simțind cum mă despart de tine.

„Mami”, mi-a fost prea frică de această lume… m-am temut atât de tare să trăiesc în ea. Mi-a zguduit de atâtea ori pieptul și tu ai fost prea tristă-n ea.

„Mami”, am simțit că e o lume în care nimeni nu ne iubește… în care nimeni nu ne vrea în ea. În care, la a ta suferință nimeni nu se gândește, în care doar perna lacrima ne-o privește, „Mami”, am simțit că nici tu nu te vrei în ea.

„Mami”, nimic nu m-a făcut să lupt. M-am simțit doar o floare trecătoare, iar sezonul meu, uite, a trecut.

„Mami”, ieri știu că te-a durut burtica… știu c-ai plâns din vina mea. Știu că azi ai plâns mai tare ca niciodată, și știu c-a fost doar vina mea. Știu, „Mami” că m-ai fi vrut în brațe… cum știu c-ai vrut și să-mi cumperi rochițe; să-mi prinzi părul într-o parte, să te minunezi, privindu-mă, cât am crescut.

Îmi pare rău, „Mami”, dar să lupt, eu n-am putut…

Vreau să știi că m-a prins Cineva de mână. Glasul Lui îmi părea atât de cunoscut… Am simțit pe corp o mângâiere, un glas îmi mângâia timpanul atunci când îmi vorbea. „Mami”, mă simt în siguranță. Al meu piept, când m-am trezit, era umplut de flori. Simțeam pe trup o lumină caldă, razele de Soare îmi cântau în cor, pe suflet fericirea.

„Mami”, copilași ca mine chicoteau în jurul meu. Toți, eram legați într-un fel de aceeași poveste. Sufletele noastre în acea lume nu s-au regăsit.

Acea voce caldă, „Mamă”, ne-a dat o misiune. Ne-a spus să vă protejăm atunci când vă este greu. Adunăm într-un buchet zilnic câte o floare, pentru zilele în care în pântec, cu iubire ne-ați ținut. „Mami”, mă vei putea ține în brațe. Trebuie doar să te aștept. Mi s-a spus că trebuie să-ți umplu zilnic sufletul cu putere, să continui până ți se închide cartea. 

„Mami”, acea voce mi-a spus că nu ai voie să renunți. Că trebuie să continui calea. Eu te voi iubi o viață, Mami, de aici de Sus, îți voi păzi pașii și-ți voi lumina cărarea.”

 

Creație proprie:

@abiby.bby


12. Cele patru elemente

 

,,Masacrare în masă.

 

Sute de cadavre stau tolănite pe iarba însângerată, în timp ce eu nu mișc un deget. Nu e ca și cum aș mai putea face ceva, oricum.

 

Bebeluși cu ochii scoși, bărbați decapitați, femei cu fețele șterse din cauza arsurilor parcă venite din gura Iadului. De-a lungul trupurilor fără suflu, stau răzimate în câteva sulițe groase de fier, capetele bărbaților, iar lângă acestea, într-o groapă nu mai adâncă de jumătate de metru, stau pitiți ochii pruncilor. 

 

Strâmb din nas atunci când mirosul îmi înțeapă nările. Un miros amestecat între durere și eliberare, între vinovăție și renaștere.

 

Fac un pas în față, având grijă să nu calc vreun nefericit. Nu am habar încotro am de gând să pornesc, dar bănuiesc că oriunde ar fi mai bine decât aici. 

 

Un al doilea pas. 

 

Un al treilea pas. 

 

Înainte de a apuca să îl fac pe al patrulea, ceva mă prinde de cizma piciorului drept; trimițându-mi instant șiroaie de fiori precum gheața, de-a lungul spinării. Îmi simt inima zbătându-se să evadeze din cutia toracică, în timp ce eu încerc să prind curaj pentru a mă întoarce și a vedea ce- sau cine- mă oprește din a înainta. Atunci când prind o fărâmă de curaj, îmi rotesc parcă cu încetinitorul capul- de parcă aș fi în filmele alea proaste de comedie, alb-negru. 

 

Ochii mi se îngrozesc din prima clipă. 

 

O femeie fără față, cu al său chip desfigurat de puterea nimicitoare a pârjolului, își are pendulate mâinile în jurul cizmei mele.

 

Dau să ies din strânsoarea ei, încercând din răsputeri să nu țip până mi se rup plămânii. 

 

Acum câteva secunde când îi știam pe toți morți, nu îmi era frică. Dar în momentul de față, pretind să cred că am dedus mult prea repede lipsa bătăilor de inimă sau a pulsului lor. 

 

Din cauza unui alt trup dus de veci- sper- mă împiedic, ca imediat după aceea să cad pe un bărbat tăiat de la gât în sus. 

 

Femeia fără chip nu îmi dă drumul nici măcar acum, cu toate că i-am dat câteva lovituri frumoase cu cizma în moacă. 

 

Puteam să jur că nimic nu ar putea fi mai rău, dar atunci când îmi simt părul dat la o parte de pe gât, presimt că nu mai am mult și îmi dau eu duhul. 

 

Înghit în sec, rămânând fără reacție. 

 

Bărbatul pe care am căzut îmi mângâie gâtul, ca după câteva secunde să mă strângă cu o forță brutală de acesta; făcându-mă să mă înstrăinez de oxigen. O aud mai apoi pe nesuferita care a dus la toată încurcătura asta, în timp ce își înfige de data asta, unghiile ascuțite în glezna piciorului meu drept, făcându-mă să vărs câteva lacrimi. 

 

— Atunci când pasărea Phoenix va muri de-a binelea, sângele albastru va dispărea la rândul său! „

 

Creație proprie:

@__denisa19__._

@writer.from.the.stars


13. Moartea, un semn al iubirii în deșert

„Moartea este un cadou.

Un lux pe care acum mi-aș dori să mi-l permit.

Tata mereu obișnuia să spună că toți vom muri. Este inevitabil. Un fenomen al naturii pe care nu ne este îngăduit să îl stăpânim. 

Moartea este frumoasă. Ea ne vede pe toți egali. Nu ține cont de trupuri poleite în aur ori de pământul pe care îl avem sub unghii.

Moartea nu are timp. În întuneric nu mai există ieri, azi, mâine. Este un pustiu continuu. O infinitate a tăcerii. Ești singur cu gândurile tale în inima pământului și uiți de grijile și problemele vieții tale. 

Moartea nu are nici formă, deși ne place să ne-o imaginăm în tot soiul de structuri, luând tot felul de măști, având fel de fel de voci.

 

Derulez aceleași imagini în mintea mea din nou și din nou și nu înțeleg unde am călcat strâmb. 

Am o sabie la gât și sunt silită să stau în genunchi, cot la cot cu frații mei mai mari, Namib și Sahara. Chiar dacă sunt legată la ochi știu unde ne aflăm. 

Suntem în sala mare a tronului. 

Aș recunoaște oriunde textura de marmură a podelei pe care, drept pedeapsă, a trebuit să o curăț de nenumărate ori când eram mică.

Înghit în sec. 

De pe coridor mai aud două seturi de pași. 

Unii apăsați și greoi. Un  mers plin de demnitate chiar dacă, cel mai probabil, este tratat la fel ca noi amenințat de o sabie. 

Ceilalți pașii abia că se aud. Sunt fini și subtili de parcă ai trece o pană pe pielea unui obraz. Aproape că îmi gâdilă urechile. 

Tata și mama. 

Sigur sunt ei. 

Aud cum primesc pe neașteptate un șut în partea posterioară a piciorului, iar greutățile corpurilor lor se izbesc de podeaua de marmură. 

— Cum îndrăzniți?! Nu știți ce faceți! Dezlegați-mă imediat!

Da. Clar era tata.

Vocea lui de bariton răgușit umplea golul imens al camerei scăldate în liniștea și întunericul nopții.

— Gura, că altfel ți-o cos, bătrâne!

Recunosc vocea asta. 

O voce ascuțită pentru un bărbat. O voce ce ți se întipărește în minte precum un țiuit acut de care nu mai poți să scapi.

Amir Hassan, fiul comandantului Zemirei, un sector vecin ce ne jurase credință pe vremea când trăia Omar Hassan. Unchiul Omar era fratele mai mic al tatei, Rashid, împăratul Kadanului. 

Astăzi, fiul se răzvrătea în pofida faptului că dădea naștere unui război de proporții uriașe, ce i-ar fi înecat într-o secundă întreg teritoriul. Dar ironia face ca noi să ne înecăm mai repede decât ne-am fi așteptat.

 

Am fost atacați în miez de noapte, iar acum întreaga familie regală era îngenunchiată în fața unui puști de 22 de ani. 

Sunt surprinsă cât de repede au fost dezarmate gărzile noastre, cât de ușor a cedat întreaga armată în fața acestei ambuscade nocturne. 

Vocea ascuțită a lui Amir mi se înfige ca o săgeată în umăr. 

Nu reușesc să disting inițial ce zice dar apoi înțeleg. Își argumentează impertinența. Aduce motive stupide ce, crede el, îi explică acțiunile. Și-a riscat mai mult decât viața mutând acest pion. Acum că bătrânul Omar murise, îi revenise lui conducerea sectorului, iar viața a sute de oameni îi atârna de degete. Era un păpușar nemilos ce voia să preia controlul cu orice preț.

— I-am spus tatei că merită mai mult decât blestemata de Zemira, dar mereu a fost un om laș, supus! Un om pus cu botul pe labe de către tine, unchiule. Amir articulează ușor ironic ultimele cuvinte. Știam că trebuia să fac ceva încă de când eram mic. Oftează cumva înduioșător. Pauză. O pauzăprea lungă. Știu că acum mă privește de undeva de sus și este mândru de realizarea mea, râde el nonșalant.

— Amir… Nepoate…Vocea tatei era obosită. Îmbătrânise în această noapte cât în zece ani. Ceva se dezechilibrase în interiorul lui. Se spărsese în o mie de bucățele ce îi sfâșiau carnea. Te înșeli amarnic! Eliberează-mă și hai să vorbim ca de la un conducător la altul.

Aud niște pași. 

Tata se smucește într-o parte. Pesemne i-au scos bandana de la ochi. 

Alți pași. 

Acum aud un țipăt înăbușit din partea mamei. 

Alți pași.

Pleoapele mi se dezlipesc greoi de parca ar fi fost acoperite în miere. 

Văd.

Ne uităm unii la alții și schimbăm priviri cu subînțeles. Namibîși apleacă capul ușor spre stânga și ne privește pe mine și pe sora mea. Clipește de două ori în semn de sunteți bine?, iar eu îi zâmbesc ușor forțat.

Lipsa de experiența a lui Amir în astfel de situații este evidentă. Nu ar fi trebuit să ne aducă pe toți în aceeași încăpere. Nu ar fi trebuit să ne desfacă eșarfele de la ochi. Suntem mult mai puternici împreună. Iar acum că ne-a eliberatunul dintre simțuri ne dă un avantaj micuț.  Amir pierde piese de pe tabla de șah fără să își dea seama.

Îmi îndrept privirea către el și îl studiez. 

Se schimbase mult de când îl văzusem eu în urmă cu patru ani. Nu îmi aminteam ca verișorul meu să fi avut vreodată barbă, ori să poarte o asemenea cămașa de zale. Din totdeauna îl știam ca tipul intelectual, cu stilou în mână, nu cu o sabie de jumătate de metru asemeni unui băștinaș gata de atac. Ochii lui galbeni ca mierea luceau straniu în lumina razelor de lună, iar zâmbetul pătrățos de pe buze îi împleteau un aer macabru, de parcă era gata, în orice secundă, să se ridice din moliciunea tronului și să ne reteze capetele. 

Era așezat pe tronul tatei, cu ambele mâini rezemate comod pe mânerele aurite, iar spatele îi era relaxat. Însă, încordarea din maxilar îi trăda emoțiile. Se pare că teoreticianul din bibliotecă nu este obișnuit cu munca de pe teren. 

Nu știu când s-a schimbat atât de mult și nu știu de ce face asta.

Tata este o persoană înțelegătoare. Sunt convinsă că i-ar fi ascultat doleanțele. Dar asta… Asta este deja mult prea deplasat. Un atentat asupra familiei regale!

— Nu va mai exista un alt conducător în afară de mine. Eu voi fi unicul moștenitor al acestei familii. Voi scoate din rușine numele tatei. Acum îl privea pe tata. Privirea lui era plinnă de venin.

— Vrei să ne omori? Se răsti Namib la el. Dacă nu i-aș fi văzut acum chipul puteam să jur că era nervos, că clocotea pe interior. Dar nu. Era cumva amuzat de întreaga situație. Era un zâmbet batjocoritor, iar Amir nu ezită să observe asta.

— Crezi că glumesc, verișoare? Ha! Și când mă gândeam să te cruț. Să formăm o alianță.

Namib scuipă ostentativ la picioarele lui.

— Nu am nevoie de mila ta! De alianța ta închipuită! 

Vocea fratelui meu era acum relaxată, cumva detașată de întreaga situație, de parcă era un vis urât, cumva crezând că a doua zi avea să fie bine, călărind din nou pe frizianul său negru, dând uitării orele acestea blestemate

Da. Toți eram vizibil surprinși de apariția lui Amir aici, căci el era mereu nepotul perfect al familiei, dar se pare că în tot acest timp purtase o mască ce ne păcălise pe toți. Iar noi ne-am lăsat garda jos în fața lui și l-am primit în sânul casei noastre. 

Amir se ridică de pe tron și începu să ne înconjoare pe fiecare. O plăcere demonică i se creiona pe chip. Îi plăcea puterea aceea, dar știam că nu avea să se sfârșească după bunul lui plac. El nu era decât nebunul de pe tabla de șah, pe când părinții mei erau regele și regina. Îi puteau sfărâma oasele doar pocnind din degete.

Dar ceva era în neregulă. De ce nu venea nimeni să îi trosnească oasele puștiului? Unde era întreaga noastră gardă? Ca și când mi-ar fi citit gândurile, Amir spuse:

— Ce-i Kalahari? 

Îmi întorc imediat privirea spre el sperând să îl nimicesc pe ticălos.

-Crezi că o să vină cineva pe ușa aceea să te salveze? Omenii ar face orice pentru un pumn de galbeni. Iar cine nu a putu fi cumpărat…Ei bine…Vă zic, sfârșitul poveștii este tragic.   

Zâmbi din nou.

Atunci înțeleg. 

Soldații noștri își vânduseră sufletul pentru mai mulți bani. Ne-au trădat fără nerușinare, după ce ne priviseră în ochi și, cu mâna pe inimă, ne juraseră credniță. Iar ceilalți fuseseră omorâți pur și simplu, de parcă vieților lor nu ar fi contat. De parcă erau doar niște fire de grâu ce tremurau în fața forței secerii.

Se apropie de mine și se lăsă pe vine.

Pupilele îmi erau dilatate de la întunericul din încăpere ce îmi cuprindea întreaga ființă.

    Nu l-am suportat niciodată pe Amir, dar părinții mereu îmi spuneau să îi mai acord o șansă. Poate că eram cea mai mică din familiei, dar eu cel puțin nu inventasem astfel de planuri de cucerire precum el. Eu nu mi-am fiert mintea și emoțiile la foc mic ani la rândul sperând ca cineva să îmi observe suferința. Mereu mi-a plăcut să acționez. Dacă voiam ceva cu adevărat atunci trebuia să fac ceva, să dovedesc că merit acel lucru. Spere deosebire de Amir care era tipul cu limba dulce ce se folosea de relațiile și cunoștințele sale pentru a obține ceea ce își dorea.

— Te crezi mai bun decât noi, ha? Râd eu cu nonșalanță. Cât o să mai țină jocul ăsta? Sincer… M-am plictisit…

— Acum e rândul nostru să mutăm, o aud pe Shara din stânga mea. Ești lipsit de spirit de echipă dacă te joci singur.

— Ai dreptate! Unde îmi sunt manierele?! Doar sunteți la mine acasă acum, nu?

Se ridică și își înălță triumfător mâinile spre tavanul încăperii.

— Amir, nu gândești limpede! Nu îți înțeleg comportamentul. Dezleagă-mă în clipa asta!

Diplomația dispăruse din glasul tatei, iar acum îl privea ca pe un copil ce nu înțelege ceea ce i se zice. 

— Asta nu am suportat niciodată la tine, unchiule. Face un gest cu mâinile indescifrabil în acea beznă. Lipsa ta de răbdare mă face să cred că voi fi un conducător mult mai bun decât tine. De 22 de ani aștept clipa asta, iar tu vrei ca jocul să se termine atât de repede? Fie! Măcar atât pot face pentru tine! Dorința ta îmi este poruncă!

 

Nu îmi vine să cred. 

Credeam că este o glumă proastă. 

Îmi mușc obrazul pe interior, atât de tare, încât să simt gustul metalic al sângelui.

Sabia lui Amir nu mai era de un argintiu strălucitor, era pătată de sângele tatălui meu. În acel negru adânc al camerei puteam să disting cu o claritate surprinzătoare picăturile vișinii ce stropeau podeaua. 

— La revedere, mătușă!

Țipătul mamei mi se izbi de piept cu putere. Aș fi vrut să-l prind și să-l îmbrțișez pentru ultima dată dar mâinile îmi erau legate la spate.

Voiam să țip. 

Să urlu. Să trosnesc. Să sparg.

Dar cumva nu puteam. 

Șocul acelei imagini îmi era întipărit pe retină.

Nu puteam să mai respir. Plămânii mei erau atât de mici. Simțeam că mă sufoc.

— Nenorocit fără scrupule!

Namib se zbătea îngrozitor de tare și, în pofida faptului că lama îi tăia stratul superficial al pielii, el nu înceta să urle, să strige, să arunce în Amir cu tot soiul de vorbe spurcate.

Dar Amir râdea. 

Chipul lui se schimonosea sub râsul acela ascuțit pe care mi-l doream înecat undeva în adâncul unui ocean.

Sahara era la fel de șocată ca mine, dar panica îi stăpânise întreg trupul. Era de parcă avea urechile zidite și ochii paralizați. Țipam la ea și nu mă auzea. Nu schița nici o emoție. Era îngrozită de imaginea din fața ei, la fel de mult  ca mine.

 

Capetele părinților noștri zăceau pe jos într-o baltă de sânge. 

 

Avea dreptate tata. Cu toții murim, iar când, cum și unde sunt niște detalii nesemnificative. 

Pur și simplu murim. 

Trupurile ne sunt golite de suflet și rămân reci și inerte. Sângele ți-o ia la goană părăsind mușchii și carnea, iar scheletul se transformă în praf.

Halal imunitate regală! 

Eram dezgustată de trădarea aceasta și îmi doream ca toți să-mi simtă furia ce-mi gonea prin vene.

 

Fără să îmi dau seama încheieturile mâinilor și picioarelor îmi sunt eliberate și nu am timp să înțeleg cum cineva mă trage în sus de umeri. 

Vocea îmi e cunoscută. 

Mă uit înspre frații mei și îl văd pe Namib vorbind aproape țipând cu generalul Ibrahim. Dacă nu și-ar fi ținut mâinile în jurul gâtului ca să oprească sângerarea sunt convinsă că fratele meu l-ar fi strâns de gât pe general. 

Cineva mă smucește și mă rog să nu calc pe trupurile călăilor mei ce zac uscate pe jos. Din doi pași sunt lângă Namib.

— Caii voștri sunt pregătiți la grajduri. Ieșiți prin spate să nu vă observe nimeni și acoperiți-vă fețele.

Fratele meu dă afirmativ din cap și o ia la goană pe holurile întunecate ale palatului. Fără să îmi dau seama picioarele mele îl urmează orbește. Simt cum adrenalina îmi pulsează dureros în tâmple și mi-aș dori ca toate acestea să se termine.

Facem întocmai cum Ibrahim ne-a spus. 

Încalec dintr-o săritură și îmi înfig călcâiele în burta armăsarului meu.

 

În câteva minute tenebrele nopții ne înghit, iar urmele lăsate în nisip de copitele cailor noșrtii sunt singura dovadă că cineva trecuse pe acolo. „

Creație proprie:

@maeria_3

@flowers_of_poetry


14. DECLARAȚIA

„După ce pâlpâie pentru câteva secunde, neonul alb, singura sursă de lumină existentă, începe să dezvăluie mobilierul camerei nu prea spațioase: două scaune și o masă, chiar în mijlocul încăperii. Ăsta da minimalism.

Scaunele nu rămân pentru mult timp goale. Pe ele se așază, ca în celelalte ocazii, un polițist și un civil. Nimic neobișnuit. 

— Mulțumesc mult de cooperare, începe cel îmbrăcat în uniformă.

— Da, nicio problemă. Cu toate că, trebuie să recunosc, m-a cam luat prin surprindere apelul dumneavoastră. Credeam că a fost închis cazul, răspunde interlocutoarea.

— Da, așa este. Însă am observat că, din dosar, lipseau câteva declarații. Nu o să dureze mult, e doar o formalitate.

O formalitate care a pretins serioase eforturi din partea lui Ciprian, noul polițist de la secția din centru. Eforturi de a stabili o dată potrivită pentru această scurtă declarație. Eforturi de a învinge indiferența colegilor săi mai în vârstă, care nu tratau cazurile cu atâta importanță și îl priveau cu dispreț doar pentru că voia să facă totul ca la carte. Și cu delăsarea celui pe care l-a înlocuit și de la care a „moștenit” acest caz. 

— Am înțeles, se relaxează ea vizibil.

— Bun, atunci putem să începem. În primul rând, vreau să îmi exprim condoleanțele pentru deces. Cum reușiți să faceți față?

— Mulțumesc. Sincer, a fost mai greu la început. Acum, a rămas doar dor. Dor de ea.

— Îmi pot doar imagina prin ce treceți. Desigur că, înainte de a vă chema aici, am citit declarațiile și mi-am făcut o idee despre ce s-a întâmplat. Ați dori însă, dacă nu vă cer prea mult, să îmi spuneți, în mod cât mai detaliat, cum s-au petrecut lucrurile?

— A trecut ceva vreme de atunci, însă o să mă străduiesc. Era marți, ziua stabilită încă de la început de noi două ca să ne vedem. Pe atunci, mama se simțea mai bine. Cel puțin, mai bine decât prima dată când am luat decizia de a o duce la azil. O decizie în spatele căreia au stat ore de convingere. Știți, mama nu e adepta azilului. O consideră datoria morală a familiei să se îngrijească de cineva bolnav din cadrul ei. Însă nimeni nu avea timpul necesar pentru a-i oferi o îngrijire de calitate. Pentru că până la urmă, asta e ceea ce contează, nu?

După ce polițistul o aprobă cu o scurtă mișcare din cap, ea continuă:

— Nu știu dacă, până la urmă, a aprobat cu totul azilul. Dar, cel puțin, a înțeles că e cel mai bine pentru ea. În ziua în care am adus-o, era foarte tăcută, mai tăcută de obicei. Ea, care înainte nu rata ocazia de a se plânge de ceva în neregulă, nu scotea niciun cuvânt. Doar asculta, în neștire, tot ce ne spunea asistenta. Am ajutat-o să se instaleze, să își aranjeze camera în stilul ei. Am pus, pe noptiera de lângă pat, o poză cu întreaga familie. I-am făcut patul și am privit-o în timp ce se întindea în el. Chiar înainte să plecăm, i-am spus că nu va trece nicio săptămână în care să nu o vizitez. M-am gândit că o va face să se simtă mai bine, să înțeleagă că nu ne-a pierdut, ci că încă suntem acolo pentru ea. Și, din acea zi, treceam pe la ea și, pur și simplu, vorbeam. Mama adora să facă asta. Când stătea cu noi, o consideram uneori enervantă. Părea ca un radio care vorbește despre aceleași subiecte, fără să fie perturbată de ceea ce se întâmplă în afara cercului ei. Însă, de când o vedeam mai rar, chiar mă bucuram de acele momente, spune ea cu lacrimi în ochi. La început, nu stătea așa mult. Probabil încă era supărată că am adus-o aici. Sau poate că încă se obișnuia cu locul. Însă, după o perioadă, am ajuns să rămân la ea ore în șir.

Apoi, a venit pandemia. Nu am mai putut să trec la ea atât de des, ceea ce a avut un efect asupra ei. Era mai agitată, speriată de virus și că va ajunge și la ea. Îmi enumera toate teoriile conspirației pe care le auzea la televizor. Uneori, aș fi vrut să îl arunc pe geam. O mai sunam seara, când putea să vorbească și cu ceilalți, dar nu era același lucru. Azilul a stabilit niște zile și ore de vizită, pentru a putea dezinfecta camerele în restul timpului, fără să fie deranjați de vreun musafir. Marți era una dintre ele. Nu mai trecusem de ceva vreme, cam 2 săptămâni pe la ea, din cauza unor renovări de la azil, din câte îmi amintesc. Și, sincer, simțeam că am nevoie să ies din casă. Așa că am condus până acolo și am urcat până în camera ei. Restul, îl cunoașteți și dumneavoastră.

După o scurtă pauză pentru a medita la tot ce a auzit, cel în uniformă întreabă:

— Din câte am înțeles, paramedici erau deja în cameră, alături din asistentă, corect?

— Da. Dar ea nu mai era conștientă. Murise deja.

— Nici nu îmi pot imagina prin ce ați trecut, atinge el puțin și coarda emoțională, încercând să păstreze cât mai relaxată conversația. Oficial, cauza decesul a fost declarată drept supradoză, corect?

— Da, dublu față de ce îi era prescris din pastilele pentru inimă.

— Cunoașteți cumva cum le erau administrate medicamentele?

— Da. S-a întâmplat ca, de mai multe ori când eram o vizită, o asistentă să treacă din cameră în camera și să le administreze medicamentele prescrise. 

— Pe baza a ce își dădeau seama de doza potrivită pentru fiecare?

— Din câte am văzut, aveau un clipboard. Mă gândesc că aveau acolo fișa medicală.

— Am înțeles. Mama dumneavoastră mai lua și alte medicamente în afara de cele pentru inimă?

— Mai lua ceva pentru tensiune, dar nu în doză mare. Mai mult de control.

— Bun, vă mulțumesc mult, continuă el în timp ce își notează ceva pe o foaie. Doar câteva cuvinte care să rezume discuția. Declarația se înregistra chiar acum, așa că nu avea să se ocupe de transcrierea ei decât mai târziu, probabil mâine. Mă gândesc că nu v-a vost ușor, și cu mama, și cu pandemia. Cum v-ați descurcat?, întreabă în timp ce aranjează totul în dosar. În mod normal, putea încheia acea declarație aici. Cu toate astea, avea obiectivul, de când a fost transferat aici, de a se interesa nu doar de caz, ci și de persoană. Voia să fie diferit de ceilalți. 

— Nu a fost cea mai ușoară perioadă. Dar, presupun că a fost o pauză binevenită de la acel ritm de viață. Înainte, eram toată ziua pe fugă. Toată izolarea asta m-a ajutat să îmi mai pun la punct niște lucruri pe care le amânam de mult.

— Îmi vine să râd când mă gândesc la câteva făceam pe atunci: dezinfectat, măști, declarații de fiecare dată când ieșeam din casă, contemplă polițistul după ce termină cu dosarul și îl pune în colțul mesei. 

— Of, nu mă descurcam niciodată cu ele. Mereu îl rugam pe Filip să le scrie.

— Filip? întreabă el nedumerit. Din câte își putea aminti, interlocutoarea sa era divorțată.

— Da, băiatul meu.

— Aa, am înțeles! se relaxează. Ei sunt mai pricepuți cu tehnologia.

— Să știți. Mă punea doar să semnez și gata.

Polițistul râde politicos, însă ultima replică îi aprinde un beculeț în minte. Totuși, vrea sa se asigure înainte de a face vreo remarcă, așa că trage dosarul înapoi și începe să îl răsfoiască. Probabil că deja face asta de ceva timp atunci când, plictisită, femeia își scoate telefonul. 

Remarcând mișcarea ei, polițistul își scoate privirea din foi și, pe un ton amabil, i se adresează: 

— Îmi pare rău, dar nu puteți avea telefonul asupra dumneavoastră în timpul declarației. Nu cred că v-am spus de la început.

Surprinsă de modul în care a abordat situația, femeia nici nu ezită atunci când întinde dispozitivul spre polițist, care, în timp ce se ridică de pe scaun, o informează:

— O să îl duc afară până terminăm, după care vi-l înapoiez.

— Da, nu e nicio problemă. 

Fără prea mult zgomot, polițistul părăsește încăperea. În timp ce ușa se închide, un gând rebel îi străbate mintea: dacă ar putea, doar pentru câteva secunde…

Știa bine cat de important era să respecte drepturile cetățenilor. Însă, în acel moment, simțea că putea afla adevărul care, cumva, se ascundea de el, doar dacă avea să acceseze telefonul femeii. 

„Uneori, trebuie să încalci regulile pentru a lupta împotriva răului”

Auzise replica aceasta într-un serial, acum câteva seri. Nu credea că va fi pus în această situație atât de rapid, însă, în aceste momente, adoptă mentalitatea protagonistului din ecranizare.

Așadar, deschide telefonul care, deloc surprinzător în cazul persoanelor de peste o anumită vârstă, nu are parolă. Instinctiv, apasă pe galerie, apoi derulează pagina cu poze până ajunge în mai. 19 mai. 

O singură poză, de la spital. Încețoșată și fără o intenție clară în spate. Evident, nu ceea ce caută.

După ce mai răsfoiește câteva dosare cu poze, polițistul este convins că nu mai poate găsi ceea ce dorește. Timpul trece, iar fiecare secundă în care el nu se află alături de martora sa poate stârni suspiciuni. Așadar, face câțiva pași, până ajunge în fața ușii. Cu mâna pe clanța, mai deschide telefonul o dată, străfulgerat de o idee de ultim moment: coșul de gunoi.

Câteva capturi de ecran de pe Facebook și Pinterest. Poze cu bună dimineața și sărbători fericite. Printre toate acestea, însă, una iese în evidență. Deoarece, în ciuda faptului că este acolo de peste 3 ani, nu s-a șters, ceea ce înseamnă că a fost adăugată recent. 

Scrisul negru pe alb de pe declarație îi aduce polițistului un sentiment de apartenență. Domeniul său. 

Nu îi ia mult până localizează data din josul paginii: 19 mai. Motivul plecării este la fel de evident: îngrijirea/însoțirea/asistența persoanelor vârstnice. Cu doar o apăsare de buton, reușește să acceseze detaliile pozei. Pe primul rând, îngroșat, este data la care a fost salvată poza în original: „marți, 19 mai 2023 • 13:32”

Mintea antrenată în această direcție mai are de răspuns la o singură întrebare până să revină în cameră: „cât timp i-ar fi luat să ajungă?”

Fără să mai piardă timp prețios, iese din aplicația de poze și intră pe cea de hărți tot pe același telefon. Caută „azil de bătrâni”, iar în bara de căutare îi apare, instantaneu, rezultatul dorit, singurul azil pentru cei vârstnici din oraș. Atunci când alege opțiunea „Indicații” și locația de pornire: un punct aleatoriu din centrul orașului (acolo unde își amintea, din succinta discuție pe care au purtat-o inițial, că locuiește posesoarea dispozitivului), observă că serviciul de navigație îi estimează sosirea în aproximativ 12 minute. 

Asta însemna că, în teorie, ea ar fi trebuit să ajungă, până la 13:45, la azil. 

Cu toate aceste informații în minte, deschide, în final, ușa pe a cărei clanță i se scurgea transpirația palmei. Se așeză pe scaun și, cu același ton calm, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, reia firul ideilor:

— Doar câteva detalii de pus la punct. Ora la care ați ajuns dumneavoastră la azil a fost…?

— În jur de ora două. Trecusem și pe la magazin ca să îi aduc ceva de prânz. Între noi fie vorba, nu era o fană a mâncării de la azil.

— În jur de ora două, repetă el informația. Iar decesul a avut loc…

— Cam cu cinci minute înainte. L-am ratat la mustață. Când eu ajunsesem, asistenta aștepta deja venirea paramedicilor.

— Așa arată și raportul. Data și ora decesului: 19 mai, 13:56.

— Cam așa ceva, răspunde ea la primirea acestor informații cu o voce soartă.

— Ceva nu se leagă, totuși, își alege el cu înțelepciune cuvintele.

Privirea i se schimbă într-o secundă interlocutoarei. Dintr-una suferindă, pe punctul de a elibera puternicele emoții din interior, într-una precaută, gata să reacționeze la tot ce i se va spune în continuare.

Desigur, un ochi ce nu e format nu ar fi sesizat această schimbare subtilă. Ce bine că acesta nu e cazul polițistului. 

– Declarația arată că ați plecat de acasă pe la unu și jumătate corect?

Faptul că întrebarea rămâne în aer, neabordată, nu îl perturbă pe polițist, care își continuă seria de întrebări.

– Iar drumul nu ar trebui să ia mai mult de 15 minute, nu-i așa? Ceea ce însemna că, de fapt, ați ajuns la azil pe la fără un sfert. Înainte ca mama dumneavoastră să decedeze. Câteva minute pe care le-ați pierdut trecând prin recepție și urcând și, cumva, sunteți chiar acolo atunci când mama dumneavoastră primește acea doză dublă de medicament. Corect? închide cu o altă întrebare această expunere a faptelor.

Pentru câteva zeci de secunde, femeia își plimbă privirea dintr-o parte în alta, agitată. Apoi, o țintuiește în pământ. Când, o scoate de acolo, este plina de lacrimi. O voce tremurândă rostește, aproape inaudibil:

— Da…

— De ce nu îmi spuneți, încă o dată, ce s-a întâmplat? De data aceasta însă, versiunea corectă…

— A fost una dintre acele zile, una din zilele în care eu și asistenta ne-am nimerit în același timp în camera mamei.

După câteva înghițituri și suspine, continuă:

— Din vorbă în vorbă, am ajuns să mă împrietenesc, dacă pot zice, cu cele care treceau mai des pe la ea. Inclusiv cu Elena. În acea zi, însă am vorbit mai mult. Îmi povestea despre cum fiica sa este pe cale să se califice la un concurs de la școala. Era atât de entuziasmată. Așa că i-am spus că și eu am un fiu, și i-am arătat o poza cu Filip. Mi-a spus cât de frumos e și, după ce am mai vorbit puțin, i-a administrat mamei tratamentul. Însă, pentru că am ținut-o de vorbă, a uitat că i-l dăduse înainte să îi arăt poza. Atunci a chemat paramedicii, însă era prea târziu. Inima mamei oricum nu era bine, iar acea doza dubla i-a pus capac, încheie ea, rostind, printre reprizele de plâns, sunete nearticulate. 

„Este un timp pentru a vorbi, și unul pentru a tăcea”

Un proverb înțelept. Privind la modul în care, această povară ce i-a apăsat inima femeii este, în sfârșit, rostogolită de acolo, polițistul își dă seama că, acum, este unul dintre momentele în care este cel mai bine să tacă. După câteva minute, atunci când situația revine la un oarecare normal iar interlocutoarea sa îl poate privi în ochi, el spune, pe același ton calm:

— Mă bucur că, în sfârșit, v-ați descărcat. Se vede că această povară va apăsa greu. Vreau să vă asigur că, din punct de vedere legal, nu ați făcut nimic greșit. Și, din punct de vedere moral, nu aveți niciun motiv să vă învinuiți pentru greșeală altuia. Sunt zeci de factori ce pot determina o persoană să fie distrasă: oboseala, lipsa de concentrare. Așadar, nu vă mai puneți în spate moartea mamei. Nu a fost vina dumneavoastră.

Singurul lucru pe care îl poate spune, drept răspuns, este un simplu: „Mulțumesc”.

După ce îi deschide ușa și o conduce spre ieșirea din secție, polițistul îi întinde telefonul:

— Ați făcut bine că ați vorbit cu cineva despre asta. Dați-vă voie să vă bucurați de viață, fără să mai cărați această povară grea.

— Ce bine mi-ar prinde să aud sfaturile dumneavoastră mai des, râde ea. Știți, mă gândeam că poate reușim să mai discutăm și în alt cadru. La o cafea, poate?

— Nu sună rău, zâmbește polițistul. Ne auzim peste câteva zile și stabilim. Pană atunci, o seară frumoasă!

— La fel și dumneavoastră, exclamă în timp ce iese pe trotuar și se îndreptă spre mașină.

— Așa deci, se aude o voce cunoscută. Întâlniri cu martorii, râde pe sub mustață.

— Ofițer Pavelescu, aproape că strigă polițistul, surprins că, la acea oră târzie, mai este cineva la secție. Surprins și că acel cineva este unul dintre singurii din această clădire cu care a purtat mai mult decât o simplă conversație de politețe.

— Ciprian. Cum a fost? Ai reușit să îi iei declarația?

— Da, a durat ceva mai mult, dar am reușit. Și pot spune că, oficial, este și cazul închis.

— Așa e, caz închis, oportunități deschise, îl lovește prietenește peste umăr.

— Doar ne vedem la o cafea, nimic mai mult. 

— Sigur, nu mă îndoiam, continuă să zâmbească. Cine e, deci, cea care îl va face pe Cirpi să descopere căile întortocheate ale iubirii?

Fără să nege sentimentele față de ea și plăcerea atunci când se gândea la modul în care o poate ajuta, răspunde evaziv:

— Eva.

— Stai puțin, devine deodată serios Pavelescu. Eva Antonescu?

— Da, o cunoști?

— Lucrez acum la un caz de evaziune fiscală ce îl are în centru pe tatăl ei. O rețea de scheme piramidale. Și tu, prietene, mă poți ajuta. 

După o pauză dramatică, își reia tonul jovial.

— Primul caz la care vom lucra împreună. Asta trebuie notată în calendar, râde el, cu poftă, la propria glumă, în timp ce polițistul ce îi contrastează atitudinea printr-o nedumerire vizibilă, încă încerca să înțeleagă cum ar putea el să își ajute mult stimatul coleg.”

Creație proprie:

@robert.boeru


15. Dualism


,,Două picături de apă. Două boabe de grâu perfecte. Similitudinea este incontestabilă în momentul de față, când te gândești la aceste elemente create de natură. Natura dă viață, dar o și ia. Este dreptul pe care îl are asupra tuturor. Povestea începe cu aceste elemente inseparabile, două picături de apă, două boabe de grâu perfecte… doi gemeni sortiți despărțirii. 

Anya era studentă la facultatea de drept în München, dar venise în vizită la un prieten în Londra, Ronnie. Cei doi petrecuseră un timp minunat împreună, însă întâlnirea cu o străine din gara din Londra, îi tulbură liniștea sufletească. ,,Cum este posibil ca o persoană să semene atât de mult cu mine, deși era o ființă cu totul diferită?” se întreba ea. Devenise obsedată, așa că începu să caute articole despre cazuri de copii dispăruți, în special gemeni. Găsise un articol destul de vechi, despre o dispariție a unei femei cu fetele ei în Austria, deci avea o pistă. A călătorit acolo, având susținerea lui Ronnie, în ciuda reticenței pe care o avea, el își susținea prietena. După multe vizite la secția de poliție, cei doi au aflat adresa unde a locuit femeia cu cele două fete. ,,Nu cred că o să mai găsiți pe nimeni acolo care să vă dea detalii despre ce s-a întâmplat, locul e abandonat de ceva timp”. Dar Anya îi ignoră afirmațiile polițistului și îți continuă cercetările. 

― Hai în stația de taxiuri! Spuse aceasta hotărâtă și trăgându-l pe Ronnie după ea.

Se urcară în taxi, iar Anya îi dădu adresa. 

Când taximetristul auzi despre adresa respectivă refuză cursa, dar fata, perseverentă din fire, insistă. El acceptă să îi ducă la locație. Se aflau în fața unor clădiri mult mai dărăpănate, decât celelalte, aproape niște ruine. Au intrat și, urcând la etajul trei, se pomeniseră la ușa cu numărul 34.

―Pregătită? întrebă Ronnie îngrijorat. Anya era palida ca un cearceaf.

Fata nu zise nimic, ci inspiră adânc și deschise ușa. Se auzi un scârțâit prelung care sparse liniștea apartamentului. Totul era înghețat în timp. Încercau să caute dovezi care atestă că cineva a stat cineva acolo. Anya din instinct se opri în fața unei biblioteci prăfuite. După o scanare a rafturilor, ochii ei se opriseră la o singură carte. Cartea de povești stătea cuminte, pusă într-un colt pe raftul de jos al bibliotecii. Nu părea ofertantă, ba dimpotrivă, era genul de carte marginalizată, care nu atrăgea privirile unui cititor. Având o copertă din piele, ea ascunde misterul dispariției gemenilor. Regatul dinspre răsărit și apus era titlul, însă numele autorului este indescifrabil. Anya începu să citească cu voce tare:

,,Un cizmar sărac locuia un nevasta sa si cu cele două fiice ale sale într-o bojdeucă, la marginea satului. Într-o dimineață, când nici soarele nu s-a trezit, cizmarul, pregătindu-se să meargă la obor, își trezi fiicele si nevasta și le zise:

― Dragile tatii, eu si cu mama voastră suntem mult prea săraci să vă oferim un rost în viață. Trebuie să plecați în lume, să vă câștigați existența. Dacă veți rămâne cu noi, o să vă afundați și mai mult în sărăcie!

― Nu ești în toate mințile?! Strigă nevasta-sa la el. Te-ai stricat la cap? Cum să le trimiți în lume când ele nu au ajuns nici la vârsta sorocului? Vrei să mă bagi în pământ, să mor de dorul lor? 

― Nevastă, nu mai plânge atât. Sunt fete mari, se descurcă ele. Ce să facă cu doi țărani amărâți ca noi? Trebuie să plece. Le și zic unde. La casa unui unchi de al meu, el are să vă învețe multe. Așa că vă iau cu mine la obor și vă arat pe unde să mergeți.

În cele din urmă, mama acceptă că fetele sale trebuie să plece.

― Lasă-mă măcar să le pregătesc ce se cuvine pentru călătorie!

Cizmarul încuviință din cap, se puse pe vatra sobei și așteptă ca fetele să fie gata. După ceva timp totul era pregătit. Cu lacrimi în ochi, mama își îmbrățișă fetele, le pupă și le zise:

― Să vă întoarceți când v-ați așezat fiecare la casa voastră!

Cu acestea fiind zise, fetele și tatăl se îndreptă către obor. Odată ajunși acolo, trecură de tot vacarmul și merse către marginea târgului. Tatăl se opri și începu să le zică:

― Băgați de seamă ce să faceți ca să nu vă rătăciți. Vă dau punga asta cu mei să presărați boabe pe drum. Trebuie să mergeți prin pădurea asta deasă ca să ajungeți ca capătul celălalt. De acolo vă mai așteaptă un drum lung. Să aveți grijă una de cealaltă, si cel mai important, să nu vă despărțiți vreodată și să stați numai împreună!

Fetele își îmbrățișară tatăl și porniră la drum, presărând câte o boabă de mei pe poteca care ducea către pădure. Merseră și tot merseră zi și noapte. Ziua le era mai ușor, căci erau luminate de prezența soarelui, dar noaptea le era mai greu, căci chipul lunii era înșelător. Chiar dacă le era urât, ele stăteau numai împreună. Și uite așa, au reușit să treacă de pădure și să ajungă la capătul ei. Au dat de un câmp larg deschis, cu iarba care le venea până la genunchi, dar au fost atente și nu s-au abătut de la cărare. Dintr-o dată, fetele au ajuns la o răscruce de drumuri. Unul ducea spre răsărit, altul spre apus. Gemenele se uitau nedumerite una la alta. 

― Ar trebui să mergem spre răsărit, zise una dintre ele. Ne va fi mai ușor să vedem drumul.

― Eu cred că ar trebui să mergem spre apus, zise cealaltă. Ne va fi mai ușor să parcurgem drumul. Este mai scurt.

Când văzură că fetele nu se înțelegeau pe unde să o ia, cea mai mare luă o hotărâre care încălcă promisiunea părintească:

― Atunci zic să ne despărțim, eu merg spre răsărit, iar tu vei merge către apus.

― Dar i-am promis tatei că nu o să ne despărțim niciodată. Nu putem face una ca asta! începu să plângă cea mai mică.

― Nu plânge, căci nu ne vom despărți niciodată! Toate drumurile se întâlnesc la un moment dat. Ne vom întâlni la capătul drumului, când aceste două căi diferite se vor uni.

Fata cea mică se liniști, și acceptă să facă precum zise sora ei.

― Să ne împărțim meiul ce ne-a rămas!

Fiecare își pune în punguța ei meiul ce le-a rămas, s-au pupat, îmbrățișat și si-au urat drum bun, după care își văzură de propriul drum. Cea mare o luă spre răsărit, cealaltă spre apus. Ce nu știau fetele era că aveau să se uite pe ele însele, rămânând străine, pe măsură ce se îndepărtau.

Fata cea mare merse o bucată bună de timp și uită motivul pentru care plecase în această călătorie. Ce era ciudat la acest drum e că era mereu zi, chiar și ea sesiza acest lucru în sinea ei: ,,Vai! Cât soare. Nici urmă de întuneric!”.  Nu după mult timp ea dădu peste un regat, acela era Regatul Soarelui. Odată ce intră privirea i-a fost furată de minunățiile care sălășluiau acolo. Regatul era la propriu scăldat în soare, în nuanțele aurii ale razelor solare. Oamenii , dar și creaturi care mai de care mai ciudate, conviețuiau în armonie. Fata era curioasă să vadă de cine era condus regatul, așa că intră în palat. Găsi în sala tronului un sfetnic.

― Te așteptam de ceva timp, îi răspunse acesta cu zâmbetul pe buze.

― Pe mine? zise cu uimire fata.

― Da! răspunse cu voioșie acesta. Speram să vii în cel mai scurt timp, Maiestate. Avem nevoie de Alteța Voastră.

― Cred că mă confundați, zise tânăra. Eu…căutam ceva. Dar nu mai știu exact ce.

― Atunci ai găsit exact ceea ce căutai. Cum te numești?

― Nu îmi amintesc numele meu. Nu știu cine sunt.

― Îți spun eu cine ești. Ești Sole, regina acestui regat. Acesta este numele pe care îl vei purta de acum încolo.

Fata își acceptă acest nou nume, dar și sarcina cu care a fost încredințată de a conduce acest regat. Cât despre cealaltă soră, și aceasta împărtăși aceeași soartă. Numai că mergând către apus, dădu peste Regatul nopții, unde acesta era protejat de lumina lunii. Când și ea intră în sala tronului, era așteptată de alt sfetnic, și supusă la aceleași întrebări:

― Cum te numești?

― Nu îmi amintesc numele meu. Nu știu cine sunt.

― Îți spun eu cine ești. Ești Luna, regina acestui regat. Acesta este numele pe care îl vei purta de acum încolo.

Și aceasta acceptă sarcina de a se ocupa de acel regat. Și fetele o duseră bine mulți ani, și-au întemeiat familii frumoase cu mulți copii și conduceau regatul cu înțelepciune și multă dragoste. Iată că trecuseră ceva ani și fetele se simțeau tot mai singure, parcă le lipsea ceva, dar nu era vorba de avere, ci de un gol în inimă, se simțeau incomplete. În acel moment ele se hotărăsc să plece într-o călătorie în care voiau să găsească ceea ce le lipsea. Așa că Sole o luă spre apus, iar Luna spre răsărit. Drumurile care le-au separat atâția ani în sfârșit s-au unit la răscrucea dintre zi și noaptea, în Oglinda Constelațiilor. Odată ajunse în fața oglinzii, atât Sole cât și Luna au rămas uimite.

― Parcă te cunosc de o viață întreagă.

― Și eu la fel.

Fetele se atinseră prin oglindă și apoi si-au adus aminte una de alta. 

― Cât mă bucur că m-am regăsit pe mine!

Astfel, fetele se hotărâseră să-și viziteze părinții, ca să le asigure si lor un trai decent atâtea zile cât le-au mai rămas pe pământul acesta. Ele au continuat să-și conducă regatele, dar de data aceasta împreună, astfel încât să nu fie nici prea multă zi, dar nici prea puțină noapte. Și au trăit fericite în Regatuldinspre răsărit și apus”.”

 

*

Anya citi totul pe nerăsuflate, rămânând șocată. 

― Anya…Ce s-a întâmplat?

― Povestea aceasta…O știu! Am trăit-o pe pielea mea până acum. Nu înțelegi? Yohna este sora mea!

Ronnie era nedumerit. Cum poate această carte de povești să influențeze destinul celor doi? Deși nu nega faptul că asemănarea dintre ei era izbitoare. De parcă ar fi ascultat totul, Yohna își făcu apariția în timp util, de parcă ea ar fi aranjat acest joc psihologic. Anya tresări, iar în cameră se lăsă o liniște mortuară.

― Te-am văzut în visele mele. Te simt. Te recunosc. Te văd. Suntem unul”.

Creație proprie:

@iusedtopaint


16.

„Comisarul Petrea ezită o secundă, apoi bătu la ușă. Auzi pașii grăbiți ai unui bărbat, care se îndrepta spre ușă, apoi se opri o clipă, după care apăsă pe clanță:

– Bună seara, domnule căpitan!

– Bună seara, îi zise căpitanul lui Petrea, vizibil surprins de vizita acestuia. Cu ce te pot ajuta la ora aceasta? mimă franchețea

– Vreau să vorbim despre cazul de trafic de arme, îi șopti Petrea.

Căpitanul căscă ochii, însă nu reuși să-l invite pe comisar înăuntru deoarece în mintea lui se formau o mulțime de întrebări. Văzând că Ștefănescu ezită, Petrea se strecură pe lângă acesta și intră în casă. 

Deoarece era a doua oară când își vizitează căpitanul, Petrea știa deja să meargă în sufragerie, unde se așeză pe unul dintre cele două fotolii și așteptă. Pe masa de lângă văzu o sticlă de șampanie și un pahar pe jumătate plin cu lichidul în care pluteau foițe fine de aur și argint. În spatele său era aceeași bibliotecă impunătoare, plină cu cărți vechi – fiecare ascunzând o istorie captivantă. Căută cu privirea pe raftul din mijloc titlul ”Pietre pentru templul meu”. În locul ei era un spațiu gol, pe care l-ar fi putut omite dacă nu ar fi știut dinainte că acolo se afla o carte. 

Cât făcu aceste observații, căpitanul reuși să ajungă în sufragerie și să se așeze pe fotoliul de lângă Petrea. Ochii săi erau mici și tulburi, ori de la alcool, ori de la stres. Își aprinse o țigară și apoi deschise gura :

— Ce te aduce pe aici, comisare ?

— Așa cum am spus, vreau să vorbim despre cazul pe care l-am rezolvat cu ajutorul dumneavoastră. Sper că nu v-am deranjat, se scuză Petrea, uitându-se cu subînțees la sticla de șampanie.

— Nu este niciun deranj. Știi, am primit o veste grozavă astăzi. Verișoara mea se mărită ! De fapt, chiar azi m-a sunat și m-a invitat la cină ca să sărbătorim în familie. Însă, a trebuit să o refuz, pentru că nu-mi permite slujba, dacă înțelegi ce spun, sugerând o aluzie la responsabilitățile pe care le au polițiștii. Așa că am decis să beau un pahar în cinstea ei și să mă bucur pentru ea. Poftim, îți torn și ție un pahar.

— Asta este o veste bună, căpitane. Cu cine se însoară ? Adică nu mă înțelegeți greșit, dar cred că suntem de acord când spun că femeile merită tot ce este mai bun. Bănuiesc că deja l-ați investigat pe viitorul soț, nu ? spuse Petrea pe un ton complice.

— Da, spuse căpitanul râzând nervos. Trebuie să ne cunoaștem viitoarele rude…

— Mai ales că suntem polițiști și rolul nostru este să potrejăm civilii, i-o tăie comisarul lui Ștefănescu. Apoi adăugă : Nu-i așa, căpitane ?

— Așa este, răspunse mai încet Ștefănescu. 

— Vreau să vă întreb ceva. Bănuiesc că viitorul soț este curat din moment ce nunta va avea loc. Însă, dacă ați afla că acesta ar fi un infractor periculos, l-ați închide ?

— Este o întrebare surprinzătoare, dar da, așa aș face. 

— Chiar dacă face parte din familie ?

— Chiar și așa, nimeni nu-i mai presus de lege. Mai mult, dacă ar fi din familie l-aș închide fără a ezita ! spuse glorios căpitanul

— Deci vi se pare corect ca infractorii, indiferent de relațiile dintre ei, să plătească pentru fărădelegile comise. Mă bucur că gândim la fel, căpitane.

— Dar nu de asta ai venit la mine. Ai zis că vrei să discutăm despre cazul de trafic de arme.

— Așa este, deși am vorbit oarecum despre el, spuse Petrea.

— Nu înțeleg, se arătă confuz căpitanul Ștefănescu.

— Vă explic imediat. Am ajuns la concluzia că nimeni nu-i mai presus de lege dacă a comis o infracțiune. Ei bine, nu știu dacă veți fi sau nu surprins să aflați că în cazul de trafic de arme mai este implicat cineva. Ștefănescu vru să zică ceva, dar comisarul Petrea îl opri și continuă : Adică m-am tot gândit, toate indiciile conduceau către magnatul de imobiliare și într-adevăr așa a fost. S-a dovedit vinovat de trafic de arme. Însă, mi se pare ciudat ca toate drumurile să ducă în același loc, de parcă cineva ar fi direcționat ancheta din umbră, având grijă să nu ne abatem de la drumul predefinit. Și acum mă gândeam cine ar fi putut să îndrepte toate privirile într-un singur loc. Trebuie să fie o persoană puternică, cu autoritate și credibilitate, ca un șef sau poate căpitanul secției de poliție. 

— Ce vrei să insinuezi, comisare ? 

— Cred că îți dai și tu seama, Ștefănescule. Nu ești așa de prost încât să nu înțelegi. Doar ai condus cea mai mare organizație infracțională din țară.

— Nu ai nicio dovadă, răspunde prompt căpitanul, cu un ton superior.

— Eu cred că am destule dovezi, spuse Petrea zâmbind.

Văzând că a fost încolțit, Ștefănescu se sări în picioare și începu să aplaude :

— Bravo, bravo ! Nu, asta chiar este demn de un premiu. Vrei să îți dau o mărire de salariu sau să te laud în fața tuturor, spuse ironic căpitanul ? Dacă era cineva de care mă temeam că poate să mă prindă, acela erai tu. Însă te-ai mișcat un pic cam lent, nu crezi ? Infractorul a fost deja prins și pus sub acuzare, știrile au fost difuzate. Chiar tu ai fost cel care a încheiat cazul. Desigur, poți să ceri redeschiderea cazului, dar crezi că te va cineva ? Bănuiesc că toate investigațiile suplimentare le-ai făcut de unul singur, nici măcar partenerul tău nu știe ce investighezi. În afară de opiniile tale deplasate, nu mă leagă nimic de caz. Crezi că nu știu că ți-ai dat seama că am modificat majoritatea probelor incriminatorii, am schimbat numărul de înmatriculare, am pus amprente, am aranjat suspendarea partenerului tău. Știu chiar și de carte. Ah, acel detaliu subtil pe care doar tu l-ai observant… Nu mai e, poți să faci ceva în privința asta ? Nu poți. 

Căpitanul luă sticla de șampanie de pe masă și luă o gură zdravănă, apoi o aruncă în colțul opus al camerei. Se năpusti brusc asupra lui Petrea și îți înfipse mâinile în pieptul lui. Sfâșie cămașa de pe el și rupse microfonul lipit de pieptul lui :

— Credeai că mă prinzi cu trucul ăsta ieftin ? Ți-ai imaginat că mă faci să mărturisesc tot și apoi apare salvarea pe ușă. Te crezi în filme, băiete. Nu mă păcălești tu pe mine !  

Îl eliberă pe comisar și făcu câțiva pași în urmă apoi scoase pistolul și continuă :

— Dacă te crezi în filme, o să mori ca în filme. 

— 20 de ani, poate 15 cu bună purtare, spuse calm comisarul.

— Ce ai zis ?

— Atât te așteaptă pentru tot ce ai mărturisit. Cel mai grav este traficul de arme și potrivit constituției din România vei primi pedeapsa cea mai mare. Dacă erai în America, sigur te aștepta închisoarea pe viață. Totuși 15 ani la Jilava cred că sunt destui ca să te pocăiești.

— Tu acum glumești, nu ? Adică eu te ameninț cu pistolul și ție îți arde de glume. Vrei să-mi distragi atenția. Nu ai nicio dovadă și oricum vei muri imediat. Așa că mai bine îți zici rugăciunea înainte să te împușc.

— Nu glumesc. Chiar vei face pușcărie. Vrei să știi de ce ? Microfonul pe care l-ai luat de la mine nu este singurul care înregistra. De fapt, l-am pus special ca să îți distragă atenția. Ți-ai lăsat garda jos. Tot ce ai zis s-a înregistrat exact în pistolul tău, care are și amprentele tale pe el. Exact, spuse Petrea, când văzu nedumerirea de pe fața căpitanului. Folosești o armă fantomă dintre cele cu care făceai trafic ilegal, însă din întâmplare acel pistol din mâna ta are implantat un microfon aproape invizibil în patul armei. Voiam să o folosesc ca momeală pentru a prinde traficantul și se pare că a funcționat. Acum am omis să îți mai spun ceva. Șampania pe care ai băut-o, are un ingredient secret. Probabil simți deja efectele somniferului pe care l-am pus în șampanie. Nu ți-ai dat seama pentru că erai prea agitat să te crezi invincibil și să faci acel teatru ieftin când ai mărturisit tot. Ți-ai lăsat iar garda jos, de două ori.

Într-adevăr, în agitația sa, căpitanul Ștefănescu nu observă cum comisarul scoase de sub mâneca de la cămașă o pastilă pe care o strecură în sticla de șampanie. La contactul cu șampamia, pastila se dizolvă aproape imediat, eliberând un tranchilizant puternic.

Ochii lui Ștefănescu începeau să se închidă, mușchii să se înmoaie, membrele să tremure. Somniferul își făcea efectul. Atunci Ștefănescu enervat de ceea ce i se întâmpla, apăsă pe trăgaci și arma scuipă un glonte în direcția lui Petrea. Cel puțin așa văzuse căpitanul înainte să cadă. Traiectoria adevărată a glonțului fuse cu jumătate de metru deasupra capului lui Petrea. Glonțul se opri în bibliotecă. Pistolul având amortizor, împușcătura nu se auzi mai departe de sufragerie, însă suficient ca să fie înregistrată pe microfonul din pistol.

Petrea se apropie de trupul adormit al căpitanului Ștefănescu și îi puse cătușele. ”

 

Creație proprie:

@alteregopoesis

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.