Scoică

Te rog… Nu mă întrerupe când vorbesc cu sinele meu. Îmi e atât de greu să îl găsesc nepecetluit de umbre, de tenebre, de haos. Așa că strig mereu la el, să se trezească din starea de reverie ce îmi amețește inima. Stare ce mă urcă pe colinele disperării și îmi da drumul în abisul gândurilor mele. Și mă pierd… Nu îmi mai pot găsi sinele… Nu am o hartă sau o busolă… Nu am pe nimeni… Decât o stare de amorțire sufletească ce mă împiedică să simt. Aș vrea să îmi plimb degetele peste o bucată de pânză și să pictez un alt tablou cu privirea, peste trunchiul unui copac și să îmi umplu buricele degetelor de așchii, peste suplețea norilor și să le simt lacrimile șiroaie pe obrajii mei, să privesc în largul mării și să îmi găsesc sinele ascuns ca Venus în scoică, ce renăștea la fiecare răsărit pastelat.