Rezultatele Concursului Literar – Ediția de Vară 2023, cu tema „Un soare care a uitat să mai apună…” organizat de Proiectul pentru promovarea și susținerea tinerilor scriitori din România – „Artă de patru dimineața”.

Stimați participanți, cititori și susținători,

În cadrul acestui articol aveți ocazia să „faceți cunoștință” cu persoanele care s-au clasat pe Podiumul concursului organizat de Proiectul nostru.

Felicitări sincere și aplauze zgomotoase pentru fiecare lucrare primită, am fost impresionate de numărul mare de creații, dar și de frumusețea, originalitatea și sensibilitatea sufletească pe care le-am remarcat, citindu-le!

Chiar dacă echipa noastră are ca scop principal, prin intermediul acestor concursuri, descoperirea talentelor și suport pentru tinerii scriitori, concursul a dezvăluit trei creații care merită a fi lăudate într-un mod mai special, care s-au remarcat prin talent pur, metafore foarte bine definite, profesionalism în scriere și care au obținut punctaj maxim în jurizare.

Prin urmare, în rândurile care urmează, aveți ocazia să citiți cele trei creații care au furat sufletul juriului și care s-au clasat pe Podium și au primit câte un premiu din partea noastră!


PODIUMUL

Locul 1: Foanță Maria-Simona

„despre soarele care a uitat să apună în mijlocul deșertului”

pământul era pustiu şi gol;

peste faţa adâncului de ape era întuneric şi duhul lui dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.

dumnezeu a zis: „să fie lumină!” și a fost lumină.

dumnezeu a văzut că lumina era bună şi dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte.

astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.

 •

psalmul I: scrisoarea mea către genesa condusă de furnici și scorpioni pe culmile disperării lasă de înțeles cum soarele a uitat să apună în mijlocul deșertului din neocortexul meu

prea multă lână a broaștei pe memorii aruncate în coji de ouă și sângele meu împroșcat din jugulară precum niște semințe grăsoase iubite de furnicarele înghesuite

robii unui iehova iubesc pietrele mai mult

decât proprii copii făcuți din amor – singurii

care mai puteau aduce aminte de inocența iertării domnului –

voi călca pe cioburi în numele duhului sfânt care e atât de posomorât

porumbelul meu bolnav nu poate fi tratat de la atâta poluare de ecosisteme și gând

lucrarea mâinilor mele atârnă greu de spatele meu

cred că aș putea să mi-l imaginez pe Moise cum refuză să care tablele doar pentru că e atât de obosit, nemâncat și nespălat.

 •

psalmul II: treizeci de arginți până să cazi în materie

născută din viu și moartă în neviu trăiesc să văd

camere de semințe neembrionate

dezvoltările intrauterine de noroade au ca mare răsplată o mare de dureri pe pământ

acum trăiește și tu împreună cu duhul și numele tău doar ca să creezi o dragoste ferită de uitare.

 •

psalmul III: ferice de poeți, căci a lor e împărăția suferinței!

zahărul pământului va fi topit de sudoarea ta care curge pe frunte și te vei iubi mai mult decât ieri

luminile lumii vor fi stinse când vei adormi

totul va trece în numele frumosului din ochii tăi

și vei zâmbi cu nostalgie.

 •

psalmul IV: ispitirea poeziei, răstignirea, dezbrăcarea și așezarea ei pe o cruce din golgota

pe care scrie in vino veritas

e mai intensă și plină de atacuri de panică când în dreapta și în stânga ei

stau dumnezeu și lumina.

 •

psalmul V: după moartea spiritului și senzației că aerul iese pe o ureche

ai impresia că spontaneitatea e ca la ea acasă,

că, deși facerile ilegitime de stele din mijlocul furtunii îți aparțin,

adevărul este că nimănui nu-i pasă de faptul că doar tu reprezinți civilizația care a trecut de semnul exclamării

și că mai bine rămâneai în eprubeta cuiva golaș și fără sentimentul că poți schimba lumea.

 •

psalmul VI: materia cenușie a creației oamenilor îți șoptește în visul de dimineață

hai la viu care tradus în imaginația unui copil

apărut ca din găuri de șerpi înseamnă

chemarea către lacul de lângă sat

și privitul de pești, plante și libelule mai puțin

de oameni,

căci eu sunt cât toți ceilalți la un loc.


Locul 2: Butnariu Sandra-Georgiana

„Obsesie apolinică”

Atunci când omul se naște și se rupe spre o nouă lume,

este înconjurat de sânge, iar precum copilul ars ce iubește focul

Probabil am rămas cu foamea ancestrală de a-l tot simți pe buze

și de aceea îl culeg cu limba, dinții mei râvnind roșul

 •

Nu-i nimic sfânt în ceea ce sunt și-mi place să privesc în ochi ce-i hidos,

Cu limba-mi veninoasă, îmbibată în miere, te conving că ești frumos

Știu ce sunt și tocmai de aceea refuz să iubesc,

căci nu sunt pur, luminos și n-am chip îngeresc

 •

Dac-aș îndrăzni să iubesc, s-ar stinge soarele, uscându-se de lumina sacră

În isterie dumnezeiască, și-ar aminti că a mai ucis și altădată

Brațele sale de foc l-au scăpat atunci pe Icarus în valurile mării,

dar soarele nu m-ar plânge, ar hrăni cu mine temnicerii Iadului

 •

Icarus cel îmbătat de dragoste, atingerea absolutului, curată nebunie,

și-a făurit cu mâinile, aripi muritoare din pene pentru a simți nemurire

Și cum soarele, plângând din cer flăcări, i le-a ars până la oase,

Icarus a privit cu nesaț lumina cu ochii lui nevii și fără pupile,

cu zâmbet sinistru crestat pe buze, căzu râzând și zvârcolindu-se

Știind că a gustat divinitatea și a respirat cu îngerii același aer,

potolindu-și pe vecie setea năvalnică de ce numea el dragoste

 •

Dac-aș îndrăzni să iubesc, s-ar naște un soare care ar uita să mai apună

Eu, ființă a întunericului, pedepsită de a lui perpetuă lumină,

Veșnic osândită să ard sub razele sale, de întuneric flămândă,

căci eu n-am cunoscut iubirea, Iadul meu e Raiul lumesc

Știu ce sunt și tocmai de aceea refuz să iubesc,

 •

căci nu sunt pur, luminos și n-am chip îngeresc


Locul 3: Zaharia Mara

„Un soare care a uitat să mai apună”

Mai sunteți voi, cei cu pistrui pictați cu cerneală de sepie sau am rămas singura? E roșu de sfârșit de august afară, dar e rece-indigo pe litoral. Oare e de la dozele de suc cancerigen îngropate în nisip sau de la cioburile de sticlă ce se confundă cu scoicile călcate în picioare? A început să-mi sângereze talpa de la cochiliile sparte în unghiuri strâmbe de pe mal, dar nu mă grăbesc să mă duc după vată și spirt, nu vreau să intru în farmacii cu reclame idioate, ce angajează copii cu dinți știrbiți de carii și de dulciuri occidentale să zâmbească contrafăcut sau bătrâni să râdă artificial în fața camerei pentru o mână de bani ce ajung doar pentru plata chiriei de luna trecută.

Voi nu ați învățat deja să tăceți cu voce tare? Nu v-ați închis vreodată ochii cu coatele mânjite de unt topit în soare? Rana de la talpă mi s-a închegat, sper doar să nu se infecteze de la gunoaiele menajere pe care le uită turiștii aici. Am un călcâi ce s-a zgâriat într-o mină de creion vara trecută… Oare câte alte creioane poți face dintr-un copac tăiat ilegal și câte alte călcâie pot oare acestea înțepa? Câte păduri trebuie să mai defrișăm ca să ne intre așchii sub unghiile roase din carne? Mă tem că răspunsul e un număr cu prea multe zerouri la coadă. Voi oricum o să înghițiți caramele pline de E-uri în continuare și o să mestecați abatoare sintetice cu incisivi asfaltați în cabinete dentare de la parterul blocului. De câte implanturi mai aveți nevoie ca să vă dați seama că nu puteți mușca din beton?

Văd baruri și cafenele noi postate pe plajă. Mi se pare mie sau sunt mai aproape de mare față de anul trecut? Nu e destul că stropesc dealurile cu pesticide psihedelice și că aruncă-n atmosferă nori de kerosen? Nu mai știm să plângem, lacrimile sunt deja găuri de ozon, corozive ce ne ard pielea obrazului, formând dâre în stratul gros de fard „cruelty free”.

Totuși știm să râdem, dar nu prea tare, ca să nu folosim multă cremă antirid și acid hialuronic.

În dreapta mea e o terasă cu accente hawaiiene. Briza îmi îndoaie părul în hârtii creponate, cred că e de la șamponul cu sulfați. Cămașa încă îmi e udă și simt cum sarea s-a cristalizat pe pielea uleioasă de la atâtea creme de protecție solară. Încerc să trec neobservată pe lângă familii disfuncționale, copii care nu au zis un „bună ziua” în viața lor și cupluri ce-și dau complimente îndulcite artificial, folosind alinturi pudrate cu zahăr chimic și cadouri scumpe învelite în ambalaje ecologice. Se plâng toți de arsurile de soare, de plăcile tegumentare de carmin ce le acoperă umerii și spatele strâmbat de la prea mult stat în fața calculatorului. Îmi vine să mă opresc pe loc și să strig la ei că dacă tot nu le place căldura, de ce aruncă bateriile la gunoiul menajer, de ce nu reciclează sticlele golite de setea lor accelerată de pâinea procesată a sandvișurilor furajere? Îmi vine să mă postez în fața lor, cu vârfurile mele despicate și coatele zgâriate în coji de portocale și să-i întreb dacă au colorat vreodată asfaltul cu resturi de creioane cerate? Și-au șters ei oare lacrimile cu aripi de molii sau și-au julit genunchii în bomboane mentolate? Trec mai departe și dau de zona cu sălcii a plajei, miroase a fum de țigară. Mă întorc și văd un grup de adolescenți vorbind tare, combinând româna cu engleza. Grăbesc pasul, gândindu-mă de câte ori nu au visat la Americi pline cu gloanțe și înapoieri prezidențiale. Oare nu au aflat deja de Roe v. Wade, nu au dat cu pumnul în perete ca să-l spargă în frustrări caustice și-n strigăte anticomuniste? Nu au avut niciun déjà-vu?

Fără să vreau, încep să alerg. Nu fac cardio și nici nu beau latte cu gust de pastile, dar am început să alerg, ca să nu mai aud povești cusute cu ață chirurgicală și zvonuri despre cei plecați la cules de căpșuni în Olanda. Dau peste o vilă cu ieșire la strada principală, de ce nu se mai uită nimeni la cer? Ligheanul cu detergent nu-l ridică nimeni de pe uliță, a căzut acum de pe prispă, iar un câine schilod începe să adulmece substanța plină de clor. Cotesc la stânga și mă-mpiedic de cotorul unei pare importate. Mai în spate erau peturi peticite de înjurăturile șoptite în gând ale celor care au decis să rămână-n țară și de vânătăile celor plecați printre străini. Cămașa mi-a căzut deja de pe umeri, mai are puțin și atinge trotuarul mâzgălit cu strigăte codate de ajutor.

V-ați tras deja fermoarul peste gură, nelăsând nicio gaură de aerisire, și v-ați acoperit urechile cu scoici? Dacă da, ați auzit cum marea își pune la uscat regretul pe stânci? O iau înapoi spre plajă, am degetele pline de clorat de potasiu. Cred că e de la chibritul pe care l-am pus în parlament, sper să ardă cu venin revoluționar.

Am ajuns din nou pe mal, cerul a prins nuanțe de amurg. La mână mă strânge o brățară, lăsându-mi urme pe încheietură, dar nu mai contează, căci apa mi-a ajuns până la claviculă. Arunc o sticlă și-o scrisoare în valuri. De ce nu-mi mai văd reflexia la suprafața mării? Mă uit în spate la soarele care mă orbește, dar nu pentru mult timp, căci apa îmi e la bărbie acum. Nu o să mai apună niciodată, nici pentru mine, nici pentru voi toți ceilalți care v-ați bandajat alunițele cu plasturi și v-ați pus betadină în loc de picături de ochi. Apa mi-a trecut acum de buzele crăpate. Închid ochii și văd fosfene zidite-n ceara ultimei zile de august. Voi acum ascultați știri de ultima oră de pe diferite canale de televiziune, dar ați aflat că azi soarele va uită să mai apună?

…l-ați înecat voi în plastic și supe la plic…


Felicitări!

Lasă un răspuns

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.