19.08.2023 — 01.09.2023
Temă: inspirație după fotografie
1. În căutare
„Și poate nu e libertate, cum aș vrea să fie,
Poate-i doar capcana străvezie
Poate-i doar iluzia miilor de mâini ce-mi deschid o cale,
E deznădejdea când nu apare soare, e turbat de-ngrozitor
Sufocată să-mi fie calea.
•
Nu-i deloc ușor, cum ar trebui să fie,
N-aș avea zile să-mi ajungă cât sunt
S-au rătăcit prea multe, unele mi-au fost cruțate, altele sacrificate,
„Suicid la orizont” strigăt tare, glonț, tunet, vindecare
Cum să mă iert că n-am mai vrut să fiu; cum să accept că am scăpat?
Unde să-mi mai fie azi sensul unui zâmbet, când în mine totul se frânge.
•
Și poate nu e libertate, cum aș vrea să fie,
Poate-i doar capcana străvezie
Poate-i doar iluzia miilor de mâini ce-mi deschid o cale,
E deznădejdea când nu apare soare, e turbat de-ngrozitor
Sufocată să-mi fie calea.
•
Mi-au lipit pansamente peste răni ce nu se văd,
Nu sunt fizice, sunt psihice, pătrunzătoare, cum să-ți explic oare că nu-i ceea ce pare
Că nu-s nebună, m-am jurat că doar am încercat de “fun”, din dorința de cunoaștere, de nou,
Că-i prea amară dulceața unei dezamăgiri atât de ispititoare
Mi-e colivia încă închisă, n-am găsit calea corectă
Chei peste chei și alte chei, le-am învârtit pe toate,
Nu se poate! Să n-am scăpare, nu accept, nu vreau, nu pot!
•
Și poate nu e libertate, cum aș vrea să fie,
Poate-i doar capcana străvezie
Poate-i doar iluzia miilor de mâini ce-mi deschid o cale,
E deznădejdea când nu apare soare, e turbat de-ngrozitor
Sufocată să-mi fie calea.
•
E blasfemie, nu mai accept să joc așa,
Sfori colorate îmi intră în cale, să-mi fie ele scăpare, oare?
Să fie care? Sunt prea multe și n-am idee cum să încep, am obosit deja
Țin de prea mult timp colivia, ambele mâini cedează,
Am încercat cu lama, s-o deschid, dar în zadar
Mi-a alinat doar mie prea multe încercări trecute,
Îmi fac rău să uit că n-am plecat, că încă stau, aștept
Când frica de zbor e așa mare, aripile frânte mai pot să zboare?
•
Și poate nu e libertate, cum aș vrea să fie,
Poate-i doar capcana străvezie
Poate-i doar iluzia miilor de mâini ce-mi deschid o cale,
E deznădejdea când nu apare soare, e turbat de-ngrozitor
Sufocată să-mi fie calea.
•
E rănit cu totul, se sufocă, îl sufoca mâini străine ce trag de câte-o cale nouă,
Pare că se prăpădește cu timpul ce trece peste el
Am să încerc până n-am să mai pot, nu vreau să-l las așa, nu-i drept să sufere el pentru ce n-am putut eu să-i ofer,
Care este finalul meu oare?”
⚫️ Creație proprie:
@ioana_gabriela_zamfir
————————————
2.
„Suntem blocați în coliviile propriilor frici, care există doar în mintea noastră. Aripile frânte mai pot să zboare oare, atunci când nimic nu mai e la fel? Spune-mi, Destinule, care-i sensul unui zâmbet fals? Când nimic nu mai e la fel, dulceața unei dezamăgiri e nectar pe buzele lui Hades. Care-i finalul meu, atunci când ghearele întunericului mă vor părăsi, iar Porumbelul Păcii se va înălța înaintea privirii mele? Oare unde voi ajunge?”
⚫️ Creație proprie:
@mariaa_victoriaa6
————————————
3. La noapte e mâine!
„La noapte e mâine și clănțănitul clapelor de pian îngână un cântec de leagăn
pe când eram tineri lumea s-a surpat, într-o joi pe înserat
– explozia coapselor răsfirate, apoi cheile au uitat să mai deschidă gratiile
și-au trecut trei decenii de când pe sub ușă se vâră o felie de pâine
unsă cu dulceața unei dezamăgiri!
La noapte e mâine, perfid, agonizant,
te simt prin cărămida rece – lovește, sugrumă, explodează!
Pe diafilm o muză cu ochii căscați în tavan, făurește amorul pe o casetă
– mimez, explodez, dezintegrez!
Buze roșii întredeschise, respirațiile înăbușe celula tot mai înghesuită,
Câinii dezgolesc căprioara, hulpavi trag de piei – scâncete la radio.
Târziu în noaptea senină aripile frânte mai pot să zboare?
Fire de lumină se-mprăștie, atomii strălucesc, dansează lasciv,
dublând sensul unui zâmbet cuminte! Filmarea s-a oprit,
căprioara a dispărut printre așternuturile unui alt eu – trofeu subteran!
Iubirea nu-i antidot, ci otrava nopților abisale.
Țeava Steyr-ului apasă țeasta: Care este finalul meu?
Pe al tău l-am văzut, pe al meu îl simt!
Foc! La noapte e mâine și totdeauna!”
⚫️ Creație proprie:
@cristina.negreanu
————————————
4. Prima salvare
„Am trăit în propria umbră, nu mai vedeam sensul unui zâmbet. Lumina îmi sufoca orice tragism, dar eu mimam fericirea contrar sufletului distrus. Toate zâmbetele mele s-au transformat în dulceața unei dezamăgiri, ce-mi încleșta tot sufletul și mă izola de viață. Credeam că sunt mai puternică decât umbrele celorlalți, dar ei mi-au secat inima cu capcane. Strângeam saci cu lacrimi plini, oare aripile frânte mai pot să zboare? Asta era întrebarea ce avea să mă salveze din norii gri în care mă afundasem tăcut… Ei bine, sufletul meu a fost de zece ori mai puternic decât conștiința mea de om. Și-a ridicat aripile din smoală și mi-a spus: „Trezește-te din putrefacție!” Ceva în mine s-a cutremurat, care este finalul meu? Iar o forță interioară mi-a spus să privesc ca pe un dar anii care vin. Atunci am învățat că eu îmi sunt prima salvare…”
⚫️ Creație proprie:
@ioana_gst
————————————
5.
„Plâng ei cum plângi și tu
Pentru a noastră depărtare,
Căci tu ai rămas blocat în
august ,
Iar eu în octombrie mi se pare.
•
Şi acum ai vrea să ajungi la mine,
Dar ne desparte timpul…
Și ți-e sufletul ruine,
Căci nu-mi poți vedea chipul.
•
Eu te văd în felinare,
Căci doar tu îmi luminezi calea.
Și de-aș putea cu o simplă cărare, •
Aș fi alergat să-ți fiu alinarea.
•
Urlă ploaia-n păduri
Cum urlu eu după a ta ființă,
Căci ne desparte o Lună,
Cu tot cu eclipsă. ”
⚫️ Creație proprie:
@simonadolariu
————————————
6. alchimia tăcerii: cuvintele nespuse ale lumii
„în lumea noastră unde drepturi lipsesc femeilor,
sensul unui zâmbet e umbrit de nori grei.
dulceața unei dezamăgiri curge ca lacrimi reci,
întrebându-ne dacă vreodată vom cunoaște cerul înalt și rece.
•
aripile frânte, simbol al visurilor risipite,
încearcă să se ridice, dar sunt ținute în lanțuri strânse.
mai pot să zboare într-un cer plin de restricții,
sau vor rămâne legate de pământ, fără posibilități și firișoare de eliberare?
•
dar în miezul întunericului, se naște o flacără,
un vuiet de schimbare se răspândește, ca un ecou în zare.
femei unite în luptă, voci puternice se aud,
cerându-și drepturile, înlăturând umbrele ce-au stat ascunse.
•
și astfel, răsare soarele pe cerul revoluției,
învingând îndoiala, aducându-ne speranțe și soluții.
înțelepciunea și curajul dau putere noilor zile,
femeile se ridică, împreună schimbăm axa lumii.
•
deci să integrăm în timpuri noi expresii vechi,
să spunem povestea schimbării, să spargem lanțurile grele.
sensul unui zâmbet devine mai strălucitor ca niciodată,
dulceața unei dezamăgiri se transformă în forță și hotărâre.
•
aripile frânte își regăsesc puterea și voia să zboare,
într-o lume în care drepturile sunt egale și clare.
și astfel, finalul nu e decât începutul unei povești,
despre femei ce-au luptat și-au câștigat, iar acum strălucesc în toată gloria lor plenară.”
⚫️ creație proprie:
@dennisa0710
@caprifoiulnoptii
————————————
7.
„Ești dulceața unei dezamăgiri
Mi-ai lăsat sufletul prins în agonie
După ce i-ai cântat armonie,
Nu pot evada,
Care este finalul meu?
Prinsă în colivie, privind sufletele dornice de afară
Cu al meu suflet amărât
Ce naive și dulci sunt
Cum găsesc ele sensul unui zâmbet în mii de chei care deschid o colivie,
Dar nu o deschid pe a mea,
Al meu suflet încarcerat pe veci de cheia ta
Îngropată adânc în pământ.
Doar frică și tristețe simt
Unde cândva se găsea o pace de porumbel alb,
Nu cred că mă pot vreodată elibera
Oare aripile frânte mai pot zbura?
Oare mă mai poate ajuta cineva?”
⚫️ Creație proprie:
@bianca._bie
————————————
8.
„Iubesc arta și libertatea, dar unde să le găsesc când ale voastre mâini prevestesc doar moartea? Care ar fi sensul unui zâmbet când tot ce a rămas este o bucată de speranță destrămată și frica de a zbura spre schimbare? Cum să mă dezleg de lanțuri cu a voastră intemperanță, neștiind cu ce cheie să-mi deschid libertatea care stă mereu în mâinile mele, așteptând să evadeze?
Vorbele voastre au gust de dulceața unei dezamăgiri, fiindcă toate cheile pentru lacătul libertății mele au intenția să trădeze.
Iubesc faptul că putem iubi, că putem zâmbi chiar și în cele mai crâncene pușcării, dar tot ce îmi stă în față e teama că aripile frânte nu mai pot să zboare.
Iubesc imaginația și că te poate duce în cea mai estompată realitate absolut mereu, dar nu-mi pot imagina…care e finalul meu?”
⚫️ Creație proprie:
@dzariaaa
————————————
9. Porumbelul alb
„porumbelul alb
încătușat cu ură
dânșii vin cu chei,
dar care-o fi cea bună?
dintre toți artiștii
care plagiază
există oare-o mână
care nu trădează?
există oare-un corp
care să prefere
în loc de desfrânare
faimă și plăcere
sensul unui zâmbet
care nu-ncetează
să aprindă cerul
ziua la amiază?
•
porumbelul alb
încătușat cu ură
dânșii vin cu chei
dar nu-i nici una bună
cel care a închis-o
de un amar de vreme
s-a asigurat
că doarme cum așterne
s-a asigurat
că el îi e scăpare
atunci când alții vin
la viață s-o condamne
libertatea fetei
e prețul cel suprem
pe care îl plătește
celor din infern
•
dacă ea-i cerneala
ce curge din condei
oare cum arată
acel final al ei?
dintr-o dezamăgire
ar gusta dulceața
dacă s-ar convinge
că îi salvează viața?
dintr-un sentiment
de maximă urgie
și-ar sorbi tristețea
pentru nemurire?
dacă și-ar topi
chiar ea cușca de fier
aripile frânte
mai pot zbura la cer?”
⚫️ Creație proprie:
@vraja_trandafirului
————————————
10.
„Mi-am îmbrăcat inima cu tapet argintiu, așa cum îmbrăcăm pereții goi și jerpeliți ai unei case părăsite ca să creăm iluzia (stupidă) că cineva locuiește în ea. Ș-apoi am așteptat ca-n întuneric un necunoscut cu ochi de chihlimbar s-aprindă lumina. Scurtcircuitul a pârlit tapetul și mi-a dezbrăcat, încă o dată, inima, făcând-o să bată cu handicap. Bubuituri sângerânde în surdina unui „e prea târziu, închide ochii și visează”…
Când genele au fuzionat, lacrimile de mercur s-au prelins pe obraji și-au poposit pe buzele ruginite: ce gust metalic are dulceața unei dezamăgiri…!
Abia la șapte fără niciodată am înțeles sensul unui zâmbet înaripat și țin minte că m-am întrebat în clipa aceea intangibilă: „visurile noastre, ca aripile frânte, mai pot să zboare, oare?!”
Am împăiat visul cel din urmă în trupul unui porumbel și de teamă să nu-l pierd, l-am încuiat în colivia inimii. Coastele l-au strâns ca niște gratii în formare și uneori, când inima îmi saltă de extazul amintirilor, pasărea prinde viață și se zbate frenetic, scuturându-și aripile, iar eu – regretele.
S-au frânt în mine destule: vise, inimi și iluzii… încât la apus am invitat întunericul să-și despletească pletele peste lanțul însingurării propriei ființe. Care este finalul meu?
Uneori, ne închidem în noi înșine așa cum se închide o casă de vară: rapid, melancolic, aruncând o ultimă privire în jur să ne asigurăm că n-am uitat nimic. Ca mai apoi să aruncăm cheia, știind că nu ne vom mai întoarce niciodată.”
⚫️ Creație proprie:
@morphine.16
————————————
11. Colivie la scenă deschisă
„sunt o creație din carton a ceea ce am fost cândva
și nu știu să mai exist în afara materialului.
n-am text, n-am replici, joc într-o piesă mută;
te aștept pe scenă cu pasărea în colivie
iar producția îmi întinde o serie de chei
pe care nu vreau să le primesc.
•
ai devenit o amintire colectivă
și-ai încetat să mai exiști la singular,
lipsindu-mă de sensul unui zâmbet,
căci sunt un obiect neînsuflețit.
sunt un scenariu prost scris
cu dulceața unei dezamăgiri scrisă în vene.
•
haosul din culise sperie pasărea,
făcând-o să-și facă rău
în timp ce mulțimea e încântată de abis.
n-am nimic al meu și ți-am dat totul ție, dar
aripile frânte mai pot să zboare?
•
la finalul spectacolului te ridici din public:
nu știam că ești spectator în propria mea viață.
îmi aduci cheia pentru a deschide colivia,
mă privești mândru de aplauzele la scenă deschisă
iar pasărea e adormită de durere.
n-am glas, căci nu pot să mă rup de personaj
dar te întreb cu ochii ce vrei să faci din mine
și care este finalul meu?”
⚫️ Creație proprie:
@ninalinaivan
————————————
12. Metal
„Care este sensul unui zâmbet? Oare câți zâmbesc sincer și câți au gustat dulceața unei dezamăgiri? Aripile frânte mai pot să zboare? Pare că singură mi-e imposibilă vindecarea, simțind un mare ștreang la gât, purtând doliu pentru oricine aș fi fost. Am estompat apetitul de trai. Care este finalul meu? Cine mă ajută? Nu oricine… Sufletul rănit nu știe afecțiunea decât sub chip de durere. Oamenii vor să-și spele păcatele prin salvarea mea, mă consideră proprietatea lor, au putut cu greu să-și păstreze propriul suflu, mă înconjoară toți desfigurați de chinul la care au fost supuși… Eu nu vreau să le semăn! Inocența-mi va fi vânată oriunde ar zbura. Rămân invizibilă. Să plece, îmi port singură de grijă. Să aibă fiecare grijă de ei, de familiile lor… Nu mă sortiți pieirii, mă descurc mai bine decât voi, cu inima sângerând, ochii lăcrimând, îmi forjez singură o cheie secretă către liniște.”
⚫️ Creație proprie:
@nicolga.99
@nykonii
————————————
13.
„Feed my eyes,
Unleash your weaknesses
Nowhere to be seen,
Only then I can evade.
•
On the path of war,
I’ve lightened up the combustion.
Yet, I fight this battle all alone,
In my metal cage, devoured by God.
•
The green grass keeps me on the run,
As my shaded eye is left to die,
Since the darkness is still invading,
Somehow I managed to find the pedal.
•
Now I’ve become death,
The usurper of your land.
In the eyesight I’m prepared to find,
My enemy’s side. Now you die.
•
I’m chasing someone’s lie
In this madness of a battle.
Losing my home in the autumn,
The Devil’s enjoying my soul.
•
Your photo lies next to my glasses,
When I feel down, your cheerful smile
Drives away my weakness,
So I can make my way to the Nile.”
⚫️ creație proprie:
@cuvinte.de.prisos
@mariustan07
————————————
14. Fatum
“Care este finalul meu?
Un ultim cuvânt scris pe-un pergament?
Poate-o semnătură pe-un testament?
De ce-i așa greu
Să te-mpaci cu moartea?
Acest nimic negru,
Care-ți înghite carnea,
Oricât ai fi de celebru,
Același marș funebru
Îți cară trupul inert
Spre ceva mai incert,
Precum bezna de veci,
Ca-ntr-un ghiveci,
Te plantează,
Apoi viermii te savurează,
Și nimic din tine
Nu mai rămâne,
Rostul tău și-a absolvit scopul,
Acum alt suflet își încearcă norocul,
Și-adună molecule de piele
Să-și țese haină umană,
Karma vrea să și-o spele,
Dar de pomană.
•
Dulceața unei dezamăgiri
Piere în gâtul abisului,
Conștiința caută licăriri
În negura apusului,
Găurile negre înghit sensul oricărui zâmbet,
Fredonează la infinit același zumzet
Cel al vidului,
Ce nu se divide,
Cel al individului,
Ce nu se deschide.
•
Aripile frânte mai pot să zboare?
Înainte ca vântul să le doboare,
Ce pansament să le vindece oare?
Ce rost mai are când oricum totul dispare?
•
Într-o continuă vibrație
De creație,
Universul inspiră și expiră viața,
Naște dimineața,
Spintecă seara,
Un continuum creator,
Precum un izvor
Mereu purificator.”
⚫️ Creație proprie:
@cristescu.amy
@artsday33
————————————
15. geneza
„întunecată noapte, bolta cerului goală.
o mamă-și ține fiul, plângând, în a ei poală;
ale lui reci lacrimi inima-i săgetează adânc.
atunci când plânge-o mamă, toate lumile plâng!
nu vrea să deranjeze, ea plânge așa de încet…
cine-acum să mai vadă sensul unui zâmbet?
pași apăsați se aud, temuți și cunoscuți.
unii intră liniștiți în casă, ei sunt cei mai avuți.
al familiei cap însă, e plin de frământări:
— să pleci, să ieși, te-oi duce, colind în patru zări!
— bărbate, ascultă-ți vocea, cum vorbești cu păcat…
— femeie, ieși, ne lasă! am cu el de discutat.
— de-l rănești, te blestem, viață de chin să trăiești!
să pierzi, să vezi distrus, tot ceea ce iubești!
– mamă, să nu blestemi, căci tata e om drept.
te du acum și ne lasă, vreau la el să fiu atent.
semeață iese femeia, deși înlăcrimată.
oricât de murdar e copilul, iubirea de mamă-i curată.
•
— nu sunt nervos pe tine. să nu-nțelegi greșit,
ești sânge din sângele meu, ești fiul meu iubit!
vreau doar să știu de unde-atâta ambiție grea
să fii mai mult decât tot ce-a fost ‘naintea ta?
că trăiești, ești sănătos, vezi, auzi și ai minte,
motiv să-ți fie pentru recunoștință dincolo de cuvinte!
vreau să fii fericit, dar fiule, ascultă în tăcere!
liniștea, pacea sunt mai importante decât orice plăcere.
— măreț tată, fii bun! ș-ascultă un biet copil
ce obișnuia să vină, noaptea-n a ta cameră, tiptil,
speriat de grozăvii nocturne, vise copilărești,
ascultă un biet copil pe care îl iubești!
te-am avut mereu sprijin, ca pe-un stejar bătrân
pe care, fără vorbe, ți-l consideri stăpân.
să mă-ndoiesc de tine mă doare, ah, teribil!
tatăl meu, chipul tău mi-e acum incognoscibil!
am trăit lâng-un străin, ce știu eu despre tine?
și, încă și mai rău, ce știu eu despre mine?
dulce mi-a fost dezamăgirea atunci când am aflat
că, la rândul tău, tată, tu ești doar un bărbat.
ai să-mi ierți îndrăzneala, sau poate nu, nu știu.
nu te judec pe tine, mai bun nu vreau să fiu!
vreau doar să-ți fiu egal și să nu-mi mai plec capul…
— atunci ai de făcut un pact cu însuși dracul!
cum, eu te-am zămislit, și tu egal să-mi fii?
să nu merite părinții respect de la copii?
— un om care față de tine este mai prejos sau mai sus
primește mai puțin respect decât unul egal pus.
pentru mine asta este suprema dovadă de iubire
de care e capabilă sucita și umila mea fire.
de vrei, îți cer iertare… – nu, oprește-te aici!
ai spus bine, fiule, suntem suciți și mici.
de eu nu te-nțeleg, gândesc că-i a mea vina.
tu vrei, deci, libertate, du-te făr-a suspina!
n-am pentru ce să-ți dau părinteasca iertare.
te-aș urma, dar aripile frânte cu greu mai pot să zboare.
te exilez, te dezic de-al meu nume și-a mea casă!
îți vei croi, de-unul singur, una și mai frumoasă!
de te judecă lumea, de izgonit te cred,
lasă-i să se înșele. n-avem niciun regret!
— îți mulțumesc, o, tată, și chiar de-mi va fi greu,
mă voi consola știind c-al meu final este doar al meu.”
⚫️ creație proprie:
@alice.s.didu
————————————
16. coșmar
„speranțe moarte în amarul disperării,
atâția demoni prinși în plasa neagră a uitării;
oare care mai este sensul unui zâmbet,
când lacrimile așteaptă să bată la ușă?
•
blocată de ziduri, strivită în agonie de tristețe,
înecată cu dulceața unei dezamăgiri…
susțin cu tărie o ultimă picătură de adevăr,
nu mă las pradă destinului necruțător.
•
închisă în colivie precum o pasăre măiastră,
atâta chei întinse, dar niciuna nu-i cea dreaptă.
oare aripile frânte mai pot să zboare
chiar dacă au fost doborâte la prima încercare?
•
totul e în ceață, nici măcar o urmă de vreun pas,
cred că sunt singură pe lume, nimic nu mi-a rămas.
oare care este finalul meu până la urmă
să rămân prizonieră-n propria lume?”
⚫️ Creație proprie:
@_georgii28
@poezii._.citatee
————————————
17. alterego II:
„în cutie
în colivie
•
am aruncat
am întemnițat
am sechestrat
am protejat
•
aripile de Soare
bietul Icar a murit încercând
să se dezlipească de Pământ
aripile i s-au topit
dulceața unei dezamăgiri
•
am pus dorul
iubirea
fericirea
visurile
dorința
•
în cutie
în colivie
•
un călău
un torționar
un salvator
•
care este sensul unui zâmbet?
o floare ruptă se ofilește în câteva zile
un fluture zboară câteva ore
viața durează o clipă lângă foc
•
aripile frânte mai pot să zboare?
Icar a murit
dragostea arde
pasărea de foc s-a născut
•
care este finalul meu?”
⚫️ Creație proprie:
@alteregopoesis
————————————
18. Libertatea sinelui
„Mai știi să mă descifrezi?
În fond, care este sensul unui zâmbet dacă nu mai știi să fii fericit? Așa se întâmplă și cu un pian fără clape, cu un teatru de actori muți, cu o pictură fără culoare sau cu o carte fără cuvinte. Adică NIMIC. Gol.
Purtam bluza turquoise, părul împletit care mă făcea să par mult mai copilăroasă decât eram, iar pe buze aveam dulceața unei dezamăgiri proaspete. Ce să fac cu atâtea chei care mi se oferă dacă eu nu pot să-mi fiu propria cheie care mă va elibera din această colivie?
M-am conformat, mâinile ce mă împingeau forțat să fac lucruri s-au retras în tăcere, într-un colț întunecat al camerei.
Aripile frânte mai pot să zboare? Chiar și după această uriașă pierdere? În colivie se afla, în mâinile mele, porumbelul inocenței, dar acum simt că vreau să-l văd liber. Dacă îl eliberez, atunci o să mă eliberez și eu. Vreau să zbor, să nu mai fiu îngrădită. „Exist pentru că trăiesc sau trăiesc pentru că exist?” – ciudata întrebare mă îndeamnă să văd lucrurile dincolo de niște gratii de fier, să văd lumea într-un spectru cromatic neobișnuit. Dar dacă mă va durea să știu realitatea crudă, dacă caleidoscopul meu se va sparge, ce voi face atunci?
Care este finalul meu?”
⚫️ Creație proprie:
@iusedtopaint
————————————
19. WIP
„În fața voastră sunt nimic
Și mă vreți schimbată – Altă fată.
•
Care este sensul unui zâmbet dat
Pentru că sunt forțată?
•
Am încercat să fac doar bine
Dar nu a fost de-ajuns.
•
Atitudinea mi-a stat în drum,
Iar noi…aproape suntem scrum.
•
Spune-mi Tu, aripile frânte mai pot să zboare?
Pentru că eu nu văd acum… Cum?
•
În dulceața unei dezamăgiri mi-ai fost Lună,
Iar eu Soare.
•
Care este finalul meu?
În viața asta trecătoare?
…
Multe întrebări fără răspuns
Și fără dezbrăcare.
•
În tot acest tumult
O față tristă încearcă să meargă înainte.
Încearcă să schimbe cuvinte.
Încearcă să devină Ea,
•
Soția ta.”
⚫️ Creație proprie:
@Mia.Ayuri
————————————
20. Tăcerea inimii
„Cât de frumos să fii o toamnă!
Să colorezi pământul gri,
Să numeri clipele în lacrimi
Şi cioburile în jucării.
•
Să zbori prin vise
Mai departe.
Să crezi că totu-i nemuritor.
Însă inimile frânte,
Cu o aripă,
Doar cad în gol.
•
Care-i sensul unui zâmbet?
Când inima plânge mut,
Iar cuvintele nu-s clare,
Au murit într-un sărut.
•
Dulceaţa unei dezamăgiri
Este acum ceva amar.
Dacă inima-i tăcută
Vrea să fie un vis iar.
•
Şi zboară
Într-un cuib închis de dor.
Se uită în lacrimi printre gratii.
Poate vor dispărea în gol.
•
Ce vină are o inimă bună,
Când iernile se năpustesc,
Iar iubirea e călcată
De paşi ce nu se mai opresc.
•
Oare aripi frânte mai pot să zboare
Când gratiile tot apasă?
Iar inima, plină de frici,
Nici teama nu vrea să mai lase.
•
„Care e finalul meu?”
Se întreba tăcută în gol.
„Doar trăiesc şi e vina mea
C-am vrut să dau tuturor.
•
Iubiri, basme şi poveşti.
Să le arăt că fără ea
E numai toamna dintr-o zi
Şi o iarnă mult prea grea.”
⚫️ Creație proprie:
@danielamariaciobanu
@neoficial.daria
————————————
21. Migrația sufletească
„Aripile frânte nu mai pot să zboare
În coliviile metalice ale lumii
Și să facă înconjurul propriului sine.
Ne pierdem libertatea rezumându-ne
La dulceața unei dezamăgiri
Mâncate pe repede înainte,
Iar sensul unui zâmbet
Este savurat de cerul senin.
Care este finalul meu
După zborul neîncetat spre nicăieri?”
⚫️ Creație proprie:
@mariana.faur
————————————
22. Finalul
„Mereu m-am întrebat
care va fi finalul meu,
ce sens are viața mea,
ce rost are poezia
pe care o scriu,
care este sensul unui zâmbet
când ai gustat din dulceața unei dezamăgiri?
mai există zâmbete
în orașul gri,
aripile frânte mai pot să zboare
mai e dorință de viață,
dacă încercăm doar să supraviețuim,
mai există iubire,
dacă doar ne luptăm,
dacă nu ne mai ajutăm.
Cred că ăsta va fi și finalul meu.
⚫️ Creație proprie:
@georgescuadrianaelena999
————————————
23. Îngropată în nemurire
,,Ce este viața cu adevărat? Oare sunt singura persoană care nu poate simți iubirea? Singura care nu poate simți dulcea alinare de vânt, într-o zi caldă de vară?
•
Oare sensul unui zâmbet, poate fi găsit ușor? De multe ori mă simt prinsă într-o cușcă invizibilă, fără să am vreo șansă de scăpare. Și nu pot pricepe dacă este vina mea, sau din cauza a ceea ce se află dincolo de gratiile după care sunt prinsă.
•
Mă întreb adesea dacă aripile frânte mai pot să zboare. Singurul răspuns pe care reușesc să îl găsesc, stă ascuns în dulceața unei dezamăgiri, ceea ce îmi zgârie pereții inimii.
•
Mă simt de multe ori înfrântă, încercând să-mi dau seama dacă voi avea vreodată puterea să scap de mâinile grele ale omenirii, ca mai apoi să-mi vindec aripile și să zbor. Și în tot acest timp, cu teamă mă tot întreb, care este finalul meu?”
⚫️ Creație proprie:
@_denisa19.
@writer.from.the.stars
————————————
24. Mi-am îngropat pieptul în morminte
„Mi-am îngropat pieptul în morminte
Într-un colț umbrit, lipsit de porți.
Mi-am legat sufletul de patru cuvinte;
De noaptea-n care mi-ai spus „nu te mai iubesc.”.
•
Mi-am înconjurat trupul cu metalul rece,
Care zgârie din a mea carne câte-un pic.
Mi-am astupat carnea cu suferință și am uitat să mă ridic.
Am trădat ziua în care mi-am promis că inima,
Dealul, până la fericire, poate să-l urce.
•
Am uitat să-mi mai scot inima din colivie.
Mâini mi-au fost întinse, am uitat doar să le privesc.
Cât egoism… lor le-am întins din iubire doar o felie.
Am avut în a lor față pieptul gol, am fost secată.
Când ei, mi-au făcut din a lor iubire-o artă.
Le-am zâmbit frumos. Ca și cum aș fi fost cu adevărat fericită.
Dar, care-i sensul unul zâmbet, când am uitat să-l trăiesc?
•
Mi-au întins paharul, mi-au dat să gust iubirea;
După ce-am gustat din plin dulceața unei dezamăgiri.
Mi-au dat împachetată fericirea – ce dulce… mai dulce decât mierea.
Totuși, ale mele buze au fost pictate în pelin.
„Nu vreau să ies, luați-mi fericirea, pieptul meu, îmbrăcat deja e-n cioburi.”
•
Metalul rece, mi-a scrijelit tot trupul.
O palmă îmi picură cu otravă rana,
Și mă macină o întrebare:
De ești căzut, înfrânt și de suferință ți-e umplută cana,
Aripile frânte mai pot să zboare?
•
Azi mă mai strecor uneori prin fericire.
Deși deseori mă simt un fruct mâncat de viermi.
Am cheia-n mână, știu că pot să ies,
Însă ceva parcă nu mă lasă și simt că n-am putere.
Încă mă mai zbat și pulsul inima-mi întreabă:
„Oare care e finalul meu?”.
•
Nu e dialog, e monolog, cu mine.
Carnea, pentru suflet, nu mi-e adăpost.
Gloanțele-mi pătrund în piept, și din inimă îmi lasă doar ruine.
Mi-a îmbrățișat pieptul durerea –
Îmi cântă în Do major suferința, de parcă ar fi în al meu piept unicul solist.”
⚫️ Creație proprie:
@abiby.bby
————————————
25. Zborul creației
Am încercat să aflu sensul unui zâmbet trecător
Este o expresie a frumuseții sau un strigăt de ajutor?
Ascunde el, oare, suferințe demult uitate?
Și sunt oare acestea chiar atât de amare?
•
Pentru că aș da orice să simt dulceața unei dezamăgiri
Atunci când remarc admirația celorlalți în priviri
Și aș gusta durerea azi ca mâine să fiu recunoscător
Să nu iau de la sine tot ce am, imaginația și spiritul creator.
•
Pentru că într-o zi ar putea zbura, deodată, din colivie,
Ar putea pleca, precum un porumbel ce-și caută în lume-o poziție
Și ar putea încânta alte inimi sparte în zborul lui fără griji
Eu rămânând, ca o plantă uscată, cu crengi vestejite, tot aici.
•
Uneori, însă, simt chiar opusul, că într-un loc mic, ruginit
Penele lui cad în neștire, și, ușor, ușor, se stinge, rănit.
Mai pot aripile frânte să zboare la fel ca altădată?
Și să se înalțe în văzduh, să încânte ochii, să-mi ofere speranță?
•
Cum ar fi însă, într-o zi, să-l văd din nou venind spre mine
Alegând, în final, să mă vindece și, cu ideile lui, să mă aline,
Căci, în final, oare ce ne aduce mai multă bucurie?
Când suntem deja sus sau când ne ridicăm din cenușă în glorie?
•
Și mă gândesc ce aș rămâne eu fără abilitatea de a crea?
Ce ar rămâne, după ce voi muri, astfel, în urma mea?
Care este finalul poveștii mele, unul tragic sau fericit?
Voi fi uitat repede de ceilalți sau numele-mi va fi amintit?
⚫️ Creație proprie:
@robert.boeru
————————————
26.
„Viața este un haos. Ne ghidăm după aparențe, în vreme ce adevărul poate fi unul cu totul diferit. Ne considerăm ființe libere, însă ne blocăm în fața milioanelor de posibilități. Luăm decizii care ne determină viitorul, mai mult sau mai puțin strălucit din alte perspective. Părerile sunt întotdeauna distincte și, totuși, tindem a judeca aspru pe cei care nu ne împărtășesc ideile. Nu suntem conștienți de frumusețea lumii, determinată tocmai de diferențele dintre noi. Vrem mereu să avem dreptate. De aceea au existat războaie în istorie, conflicte religioase, politice, care se continuă și astăzi. Credem că știm sensul unui zâmbet, deși ochii ne înșală. Nu știe nimeni de furtuna din spatele zâmbetului. Pe de altă parte, înțelegem cum funcționează lumea odată ce creștem. Dar, oare chiar așa este? Oare chiar o înțelegem sau ne formăm anumite tipare despre felul în care funcționează, pe baza a ceea ce am trăit până la momentul prezent? Dezamăgirea este bună și ea, însă, dulceața ei poate fi amară, dar ne formează caracterul. Ne transformă și ne face mai puternici. Prin vălul negru al minții noastre, credem că aripile, odată frânte, nu mai pot să zboare. Pentru că dezamăgirea doare. Realitatea doare câteodată. Deși, până la urmă, nici în ceea ce privește realitatea nu putem ști cert că este reală. Că nu ar fi o simulare pentru esența care determină viața însăși. În cele din urmă, finalul este și el haotic. Viața nu se poate rezuma la un singur moment frumos, un singur moment trist sau alte clipe. Acelea ne fac să fim cine suntem, dar până la urmă, complexitatea, ceea ce ne sperie și nu înțelegem din același motiv este haos. Însă și haosul este inefabil în propriul său mister. Viața nu ar mai fi nici pe departe la fel de palpitantă dacă am ști chiar totul, nu?”
⚫️ Creație proprie:
@ella_arval
————————————
27. Finalul poveștii
„Care este finalul meu? Finalul sforii ce îmi pecetluiește viața, al coliviei ce se va topi cândva sub atingerea fierbinte a cheii, al libertății albe cu suflet de voiajor, al ființei mele sufocată de materialitatea rece a trupului.
Nu pot decât să simt dulceața unei dezamăgiri și frumusețea unei răzbunări trecătoare ce îmi întunecă gândirea.
Nu înțeleg sensul unui zâmbet, al senzației de fluturi în stomac și nici bujorii înfloriți în grădina obrajilor mei. Nu îmi pot explica dorința moralului meu de a bandaja rănile sângerânde, de a ambala frumos o parte a existenței mele.
Plaja nisipoasă a trupului meu este destinată uitării, descompunerii în neant.
Dar uneori îndrăznesc să-mi întreb loiala umbră: ”Oare aripile frânte mai pot să zboare?”
⚫️ Creație proprie:
@maeria_3
@flowers_of_poetry
————————————
28. Ale fericirii vise îngropate în cenușă
„Am dorit mereu să știu care este sensul unui zâmbet. Să îi cunosc adevărul în forma sa pură, să pot să îl trăiesc.
Dar nu știam că va aduce dulceața unei dezamăgiri, că va rămâne doar o amintire vagă, dulce amăruie, care se încețoșează cu timpul. Îmi doresc să mă fi bucurat mai mult de acea clipă, să îi fi acordat mai multă atenție, ca să pot simți acel zâmbet din nou. Dar cine știa ce avea să urmeze?
E greu de crezut că după atingerea fericirii absolute, o voi mai cunoaște din nou. O fericire care a murit pe câmpurile de luptă ale emoțiilor.
Este un final de poveste apăsător. Dar oare mă voi putea ridica din nou în următoarele capitole? Se spune că un final aduce, de cele mai multe ori, un început. Dar în nesiguranța care m-a cuprins mă întreb: ”Aripile frânte mai pot să zboare?
Care ar putea ajunge finalul meu, dacă mă las pradă amorțelii gândurilor, dacă îmi încețoșează mintea?”
⚫️ Creație proprie:
@jln.gabi