Un întuneric straniu și bântuit; pântec

„Nu, în pântec nu m-am smucit, nu m-am luptat cu forțe încă necunoscute, nu am împuns, nu am lovit puternic din picioare, doar am plutit ușor în lichid amniotic, ca și cum eram doar un prunc mort; o incantație slabă și ciudată ce prevestea decesul fetal tardiv. Cineva a spus odată: „Este asta viața pentru care obișnuiam să îi lovesc pântecul mamei?” și cuvintele mi-au pătruns în suflet, dar nu am putut decât să mă opresc în fața impactului lor. Eu nu am lovit, nu am împuns, am fost un bebeluș cald, poate prea calm după spusele mamei mele. Oare de ce? Știam dinainte ce suferințe o să indur, știam dinainte că nu o să-i ofer cinci stele acestei lumi pe care nu pot să o părăsesc în modurile dorite și conform cerințelor mele? Știam oare că o să mă simt toată viața ca un corp mort, un om mort ce plutește aiurea printre cei vii? Încercând să facă din adiere de vânt rece o bătaie în plus a inimii ce se vrea a trezi scântei măcar mărunte și plăpânde pe dinăuntrul conținutului meu. Copil am fost și acum în pragul vârstei de douăzeci de ani copil mă simt. E ca și cum toți pot să vadă că sunt doar un copil sfrijit, confuz și pierdut în lume ce încearcă să simuleze viața de viitor tânăr adult. Nu am lovit în pântec, însă nu am știut cât de mult voi ajunge să lupt odată ce am scăpat din temnița mamei mele. Dacă știam cât de mult o să fiu în mijlocul ringului de box fără mănuși, poate că începeam să mă zbat încă din pântec (*încă de la începuturi). Dar a fost o tranziție lină, aproape oarbă. Dumnezeu nu a vrut să știe că o să sufăr până când nu am descoperit primul strop de suferință. La început a avut gust amar, nu știam ce beau. Acum mi-am dat seama că-i otravă ce-mi curge involuntar pe gât și încearcă de ani întregi să se răspândească-n vene și să-mi controleze mințile. Să pună stăpânire pe inimă până când o înnegrește și se face întuneric, un întuneric straniu și bântuit, ca cel din pântecul mamei mele. Din pântec am ieșit și în pântec mă întorc.”