O ființă dispărută

„Să pășesc pe cifrele unui ceas ce ticăie bătrân cel din urmă dor îmi este,

Să simt cum clipele trec și suav m-alină, cum mă sărută pe obraji,

Să mă pierd pe petalele timpurii, veștejite de tristețe,

Căci ochii tăi mi sunt pustii și seci.

Nu-ți mai recunosc chipul în luciul apei sfinte, unde ne-am șoptit întâia oară,

Unde ne-am iubit în lacrimi și am râs, căci copii eram.

•

Am înnoptat din nou pe plapuma crudă și rece a iubirii tale, căci ființa de negasit ți-era.

Am picurat cu ochiul drept un strop de ploaie și-o ceață fină în ceas a pătruns.

Mă rog cerului să te pot uita, șoptindu-ți numele pe buze.

Am așternut și cu pleoapa stângă un praf de tină pe pământ, 

Să pot să-ți clădesc, ca un Dumnezeu mut și orb, trupul nenăscut.

Dar în deșartă fapta întreagă mi-a fost

Pentru că ai apus subit într-o noapte și în brațele-mi nu te-ai mai întors…