Confesiune

Singurul lucru ce desparte cele două scaune de vremea schimbătoare de afară este un geam imens în care acestea se reflectă. De câteva minute, ninsoarea s-a întețit, fiecare fulg jucând un rol bine stabilit în acest dans dezordonat. Deodată, mă concentrez la cele două chipuri care se înfățișează pe suprafața de sticlă. Primul este al meu, iar cel de-al doilea, al socrului meu. Dacă îl pot numi așa. Întorcându-mă, în final, spre el, reușesc să îi surprind privirea tulbure în timp ce își mai toarnă un pahar. Un lichid gălbui acompaniază cele câteva cuburi de gheață ce se izbesc de pereții paharului în mâna tremurândă a scorului meu. Însă, la cât de bine îl cunosc pe el și experiența sa cu băutura, este încă lucid. Cel puțin, destul de lucid pentru a purta această conversație.

– Ce mai vreme, contemplu eu. Am înțeles că mâine se mai potolește ninsoarea.

După câteva secunde de liniște mormântală, continuu:

– Poate apucăm și noi să mergem pe pârtie…

Încă niciun răspuns.

– Să-ți spun ceva…, se aude într-un final. Privirea sa îmi dă fiori pe șira spinării.

– Nici vremea nu mai e ce a fost odată, reia cu un râs zgomotos, care face ca o parte din băutura lui să se împrăștie pe podea. Cu greu înving impulsul de a nu îmi da ochii peste cap. Da, pot spune că eram sigur că va deschide această discuție. Și totuși, ceva din tonul său mă deranjează. Discuția asta trebuie să decurgă perfect.

– Aveți dreptate. Multe s-au schimbat, răspund eu absent, privind covorul de un alb spălăcit pătat acum de câteva picături de lichior. Probabil că numai această piesă din cabană valorează mai mult decât salariul meu pe o lună. Părinții Evei ne-au invitat de mult la ei, însă de-abia acum am găsit momentul potrivit. Și, ei bine, nu glumea cu privire la acest loc. Cabana chiar arată ca ruptă din reviste. Geamuri mari ce dau în camere luminoase. Canapele scumpe într-o sufragerie open-space. Lemn natural, de cea mai bună calitate, pe post de parchet. Și, ei bine, covoare din blană de urs. Naturală.

– Pe vremea mea, mă trezește din visare cu vocea lui groasă, nu aveam noi atâtea posibilități. Glumești, de-abia ce reușeam să ne întreținem. Nici nu îți poți imagina cum era viața în perioada aia, mai ales pentru o familie cu un copil mic și, ridică dramatic din deget, un singur întreținător de familie. Știi bine povestea!

„Ce bine o joci, tataie!”

Adevărul este că nu știam povestea. Tot ce îmi spusese Eva era generic. S-au căsătorit de tineri, au avut-o pe ea de tineri iar el s-a angajat de tânăr. Viața tipică persoanelor de acum 50 de ani. Au dus-o greu, din chirie în chirie, până când tatăl ei a avut o „oportunitate extraordinară” de a pleca în străinătate. După doar două luni, s-a întors acasă cu o grămadă de bănet. Recent, a reușit, prin niște „investiții norocoase” așa cum le numea el, să multiplice acea mică avere cu niște sume impresionante. Asta am priceput din micile fragmente pe care Eva le mai picura din când în când. Se pare că discuțiile despre bani k tulbură peste măsură. „Are grijă tati” spune de fiecare dată când ne îngrijorăm cu privire la niște cheltuieli neprevăzute. Și, într-adevăr, „tati” are grijă. Așa că cine sunt eu ca să nu îl onorez cu această discuție în seara de 12 a lunii noiembrie?

Mă mulțumesc, în tot acest timp, doar să dau din cap și să aprob în tăcere. Este adevărat, am mai multe metode de a ajunge la adevărata problemă, însă momentan vreau să-i las spațiu de manevră. Să-l las să se deschidă.

– Mă uit acum la toți tinerii ăștia. Au toate oportunitățile să se îmbogățească. Într-o zi încep o afacere online și… Puf! Au făcut milionul. Îți zic, ăsta e noul trend.

„Haide, asta e șansa ta”

– Da, am văzut asta la mulți. Mă gândeam să încep și eu ceva asemănător.

Câteva momente, doar câteva clipe, expresia de pe chipul său se schimbă. Colțurile buzei i se coboară insesizabil, în timp ce pupila i se dilată. Îngrijorare. Un ochi ce nu este format nu ar sesiza această mică schimbare. Ei bine, presupun că nu am unul dintre acei ochi.

– Foarte bine, se repliază în timp ce îmi pune o mână pe umăr. Ha, știam eu că ești băiat deștept din prima secundă în care te-am văzut. Deci, spre ce optezi?

– Mă gândeam la un magazin de produse medicale. Știți, tot mai multe boli, sistemul devine tot mai scump, oamenii caută să se descurce pe cont propriu. În plus, am și găsit un furnizor.

Aștept o reacție care nu mai vine. Cu siguranță, se gândise că voi merge spre ceva mai sigur. Investiție mică, riscuri mici, profit mic. Dar ceva cu atâta însemnătate? Să te joci cu viețile oamenilor? Ei bine, măcar aici avem un teren comun.

– Chiar așa, continuu eu în timp ce îmi cobor tonul și privirea și mă apropii de el, creând efectul de suspans cerut de absolut nimeni, noul apartament e super, după care îmi duc mâinile într-un semn de mulțumire. Un alt cadou achiziționat din „banii lui tati”.

„Chiar îți place să te joci cu nervii mei”

– Mă bucur mult să aud, continuă el cu același ton vesel. Să vă bucurați de el copii, meritați. Ați reușit să vă mutați de tot în el?

– Da, chiar vinerea trecută am adus ultimile cutii. Acte și alte chestii. Și am văzut acolo ceva despre care voiam să vă întreb.

„Of, te-ai dus prea repede”

Acum, era vizibil pentru oricine că expresia feței i s-a schimbat. De data aceasta însă, nu era îngrijorare, ci precauție. Tensiunea se simțea parcă în întreaga cameră.

– Știți, Eva mi-a menționat ceva despre unele probleme de sănătate pe care le avea când era mică. Nu știam, totuși, că e vorba despre asta.

– Da, i se sparge lui vocea.

„A mușcat momeala”

– Știi, încearcă el să continue, nu am crezut, la început, că e atât de grav. Dar când am realizat, spune el cu o voce tremurândă. Și, de data asta nu cred că e de la lichior, din care își mai pune puțin în pauza creată.

– Epilepsie, spun eu în timp ce îl privesc în ochi, cu o expresie de milă și durere pe chip.

– Da, aprobă el aproape inaudibil.

„Bun, ne apropiem”

– Era atât de mică… Singurul nostru copil. Nu puteam să o pierdem, spune el le un ton grav.

– Cum v-ați dat seama? reiau eu firul de idei la fel de încet.

– A fost când am mers la piscină, râde el, însă este un râs nervos, cu care mai câștigă puțin timp. Nu aveam decât una singură, pe atunci, în tot orașul. Și, inutil să spun că toți veneau acolo duminica. Loc de relaxare, club social, spune-i cum vrei. Și ea își dorea atât de mult să meargă. Așa că ne-am trezit de dimineață și am plecat. Nu îți pot descrie cât era de entuziasmată. Sărea în timp ce o dădeam cu cremă. Fără ezitări, a sărit în apă. Îți spun, era terapeutic să o vezi fericită. Am privit-o în timp ce se bălăcea, se scufunda și ne făcea cu mâna. Cum s-a dus și a vorbit cu ceilalți copii. La un moment dat, mi-am întors privirea. Doar o secundă, îți jur. Și, deodată, aud țipete și pleoscăituri. M-ai crede când îți spun că presimțeam că e ea?

Deodată interesat de toată povestea, care îmi intra rapid sub piele, îmi trec mâna sub ochii umezi.

– Se îneca, băiete, se îneca. Și toată astea în timp ce dădea incontrolabil din mâini și picioare. Și în timp ce striga la mine…

Simțeam deja de ceva timp că povestea asta e prea mult pentru el, însă de-abia acum atinge apogeul. Își cuprinde capul cu mâinile și plânge. La început, e doar un sughițat ciudat, dar acesta se transformă rapid într-un hohot necontrolat. Eu aștept cuminte în timp ce singurul lucru pe care îl pot privi e ceasul auriu de la mână, care strălucește în lumina lămpii de lângă noi.

Scot un șervețel din buzunar și i-l ofer. Îl trece peste nas și peste ochi și pare pregătit să continue povestea.

– Mi-am dat seama că ceva e în neregulă după. Copii se îneacă atunci când nu știu să înoate. Când apa e prea adâncă. Copiii nu se îneacă așa. Am fost la un doctor care a diagnosticat-o cu epilepsie, concluzionează el, cerșind parcă o reacție din partea mea.

– Îmi pare rău să aud toate astea. Dar acum e mult mai bine, continuu eu confuz. Nu am văzut-o niciodată… Știți dumneavoastră… Cum? fac pe necunoscătorul. Am observat că, în viață, e foarte bine să ții pentru tine informațiile pe care le ai. Probabil că este unul dintre acele momente.

– A trebuit să o operăm. Altfel, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Nu putea risca să o pierd.

„Deja se repetă”

– Cum a decurs operația?

– Cele mai lungi ore din viața mea. Dar, a decurs bine. Și, cum spui și tu, nu a mai avut repercusiuni de atunci, își mută privirea în altă parte.

Simt că îl pierd, așa că mă grăbesc să răspund la cele auzite.

– Nici nu îmi pot imagina cât de greu v-a fost. Știu că o operație de acest tip e costisitoare în prezent. Da’ mai atunci…

– Așa e, îmi replică el.

„Oamenii nu pierd nicio ocazie de a se compătimi, nu-i așa?”

Se apropie momentul. O simt, și asta face greu să mă abțin și să nu scot niciun cuvânt pe gură. Trebuie să am încredere în proces.

– Dar, uneori, trebuie să faci orice pentru cei pe care îi iubești, spune cu privirea ațintită în pământ și un ton amenințător.

„Încă puțin. Încă puțin”

– Ce vreți să spuneți? pozez eu, din nou, în neștiutor. Pentru că cine se așteptă ca neștiutorii să aibă vreun impact asupra lumii? Asupra vieții lor?

– Cum ți-am spus, trăiam timpuri grele. Reușeam să ne întreținem cum-necum, dar așa ceva? Așa ceva nu ne puteam permite. Deci…

Se ridică în timp ce își desprinde ceasul de la încheietură și îl așează pe măsuța albă, chiar între mine și sticlă. Se simte confortabil. În mediul lui. Momentul e periculos de aproape.

– A trebuit să trecem niște linii.

Bătăile inimii mi se intensifică. Parcă nici nu mai sunt ale mele. Oare el le poate auzi?

– Știi tu, să încălcăm niște reguli.

Se așează din nou pe scaunul îmbrăcat în piele și, după o pauză mult prea lungă, o adevărată luptă morală, îmi șoptește:

– Ai auzit vreodată de Caritas?

Privirea mea este ațintită asupra lui. Nicio schimbare a emoției sau a figurii. În momentul acesta, îmi ocup cuminte postul de receptor.

– Unii l-ar numi un fond de investiții. Alții, o schemă piramidală. Tu alegi ce vrei. Ideea e că, la finalul ei, am adus acasă ceva bani. Bani cu care am acoperit operația Evei, bani cu care ne-am mutat într-o casă mai spațioasă. Și, ca orice om, am păstrat o parte din ei. Pentru zile negre.

O scurtă pauză, după care continuă.

– Și, ei bine, criza din 2008. Alea au fost, într-adevăr, zile grele. Știi ce mi-au dovedit ele?

Privire mea neutră continuă să îl urmărească în timp ce se ridică și face ture prin cameră.

– Că nu poți avea încredere în sistem. Că nu poți avea încredere în nimeni. Dacă vrei să obții ceva, trebuie să o faci singur. Așa că am luat problema în propriile mâini. E adevărat, am pierdut și ceva bani, dar știi ce a luat naștere câțiva ani mai târziu?

Din nou, privirea mea nedumerită o întâlnește pe a sa.

– Eva’s Help Found. O casă caritabilă ce dona banii primiți unor scopuri nobile. Desigur, dona, face el semnul ghilimelelor în aer. Când nu am mai putut continua cu asta, am înființat, Caring is Sharing. Ajută-i pe alții și te ajuți pe tine. Care a rezistat până acum ceva timp. Până când toată lumea a luat-o de nebună cu criptomonedele și oportunitățile de a te îmbogăți rapid. Îi poți învinui pe bieții oameni? Mi-au turnat, pur și simplu, banii în traistă. Normal, investițiile prezintă și unele riscuri, dacă mă înțelegi. Oricum, ideea e că m-am descurcat în viață. Și la fel sper să faci și tu, împreună cu Eva. E de la sine înțeles că nici ea, nici mama ei, nu știu și nu vor știi despre asta, nu?

„Gata, s-a terminat”

Clipesc o singură dată. O poți lua drept șoc, o poți lua drept aprobare. Se pare că el a ales ultima variantă.

– Mă bucur. Îți torn un pahar? își adoptă din nou stilul nepăsător.

– Normal, îi fac eu un semn spre pahar. Dar, mai întâi, îmi îndrept mâna spre baie.

– O sigur. Te aștept aici.

Ce îmi place la cabană este amplasarea camerelor. Holul le împarte în două laturi. Așa că, odată ajuns acolo, o poți lua spre bucătărie, spre dormitor. Sau spre ieșire.

Nu încerc să mascheze sunetul clanței în timp ce respir ușurat.

„Wow, asta a fost…”

– Ai tot ce îți trebuie? întrerup eu vocea din casca ce stă ascunsă abil în străfundurilor urechii.

„Da, putem lucra cu ce ne-ai dat”

– Foarte amuzant. E confesiune directă, ce mai vrei?

„Tipul de conversație care ia naștere după câteva pahare de băutură, așa cum i-ai spus”

– Da, așa e. Te las, e destul de târziu, închei în timp ce fac semn unei mașini care pare goală. Deodată însă, din ea coboară doi polițiști și, din spate, doi jandarmi. Din altă parte, nu pot identifica exact locul, se mai ivesc câțiva. Chipurile încep să devină mai puțin cunoscute.

„Pa pa”

– Pavelescu, zâmbesc eu.

– Ciprian, îmi răspunde el.

– Nu înțeleg de ce îmi spui mereu pe numele mic.

– Îi dă o natură mai personală, ce pot zice… Îl putem sălta?

– Cum să nu?

– Bine lucrat. Îți fac cinste cu o bere după ce terminăm cu…? face semn spre cabană.

– Normal.

Întind mâna spre el. În timp ce o strânge riguros, îmi observă încheietura.

– Wow, achiziție nouă?

– Ce pot spune, avantajele meseriei.

– Nu o duci rău Cipri, nu o duci rău, replică în timp ce jandarmii bat, a treia oară, la ușă.

Poate părea absurd, dar nu am permis. Știu cât de mult mă trage asta în jos, mai ales ținând cont de profesie, dar asta e.

Un alt lucru pe care îl apreciez la cabană este amplasarea ei. Chiar lângă stația de autobuz. Clar, o grămadă de bani pentru un așa privilegiu.  Dar asta înseamnă că, în timp ce aștept înfrigurat, mă pot bucura de spectacolul arestării. Îmi ridic privirea spre etaj, acolo unde întâlnesc chipul săgetător al Evei.

Oare e greșit să îmi pară rău? Să îmi pară rău de ea? Să îmi pară rău de întreaga situație? Probabil că nu. Aș minți însă dacă aș spune că lunile petrecute împreună nu au lăsat ceva în urmă. Plăcut, dar în același timp, dureros. Ceva ce m-a îndemnat ca, cu câteva zile în urmă, să îl conving pe bătrân să treacă frumusețea de cabană pe numele ei. Măcar, cineva se va bucura de ea în modul potrivit. Cineva care nu a fost pătat atât de mult de greșeli. Cineva care poate că va înțelege ce s-a întâmplat astăzi. Ce s-a întâmplat în ultimile luni. Și, desigur, decizia mea. Cineva la care, poate, mă voi putea întoarce. Care mă va primi înapoi.

Astea sunt însă gânduri prea profunde pentru aceasta seară. Așa că, singurul lucru la care mă gândesc în timp ce intru pe ușile autobuzului gol este berea pe care Pavelescu mi-a promis-o.