ALIVE
6
„Soarele aleargă pe după puzderia de pomi. E ceață pe văi și sat. Nu mai văd soarele, s-a ascuns și el la vederea monștrilor denumiți homo sapiens.” gândi Jonas, coborând scările prin cavernă. Cineva se trezise, era o femeie! Jos îl așteptau creaturile evoluate și câțiva oameni ai Rezistenței, care mai rămăseseră alături unii de alții.
― Ce se mai aude de la suprafață? Un ins cu pardesiu de lână tocită ieși în față. I se spunea Bartolommeo.
― S-a trezit Ofelia!
― Ofelia? Numele nu îi spunea nimic. Cine e Ofelia?
― Nu știu, mi-a venit pur și simplu în gând numele ăsta. Crezi că e vreo coincidență?
― Ce îți aminteşti dinainte de experiment?
*
Jonas se încruntă. Mușchiul obrazului zvâcni și maxilarul se încleștă. Se trânti cu capul de spătarul scaunului, acoperindu-l cu aripile late. Arăta ca un colos azvârlit la nimereală pe un obiect fragil. Văzuse atunci cum întreaga lume se putuse schimba în mai puțin de o lună. „Atunci” însemna în linii mari 13 Septembrie, vineri cu ploaie, pe când avea vârsta de zece ani, iar părinții săi dispăruseră – știau cu toții că fuseseră executați dintr-un motiv absurd, dar care pentru Mătușă era verosimil și îi numeau „dispăruți” pentru a nu fi trași la răspunderi. Dacă existau curioși imediat erau dați „dispăruți”, dacă erau îndrăzneți sau vorbăreți despre ceea ce nu-i privea, dar o vizau pe Mătușă, atunci erau dați „dispăruți”. Jonas fusese aruncat în Laborator, locul în care mințile diabolice au început încrucișări bizare de ADN. Băiatul stătea chircit lângă o capsulă imensă, acoperindu-și urechile cu mâinile. Lumina toxică, de un verde murdar, a unui neon spânzurat de tavan invada sala rece ale cărei ferestre lipseau și clocea aerul îmbâcsit de clor și betadine. Băiețelul nu voia să audă agonia celor dinaintea lui, tremura din toate încheieturile, plângea și ar fi vrut să se cuibărească în brațele mamei, dar mama nu mai apărea. Îi încolțise în suflet ura. Se supusese molcomit pe când îi venise rândul. Intrase în capsula cu capac de sticlă, îl legaseră cu corzi late, apoi fu convins că scăparea e fără izbândă.
Fiecare transformare pe care era obligat să o facă îl chinuia în chip nebunesc. Oasele îi trosneau, pocneau, se frângeau până când apăreau umerii lați, penele și ghearele. Prima metamorfoză îl costase ochiul stâng care nu contenea să-i sângereze. Medicii, cu sufletul la gură și pierduți în entuziasmul momentului, luau notițe de pe margine. Ura față de ei și de Mătușă creștea în pieptul băiatului orfan. Cât timp stătuse în Laborator văzuse colegii de suferință aruncați peste o balustradă oțelită. Restul nu aveau voie să vorbească între ei, dar se înțelegeau prin simple ocheade și pricepuseră repede că cei aruncați erau morți. La început nu îi era clar pentru ce sunt torturați în asemenea hal, îi considera pur și simplu nebuni, sadici, monștrii. Pentru un băiețel de zece ani, asemenea chinuri erau cauzate doar de monștrii, adevărați monștrii. Treptat aflase, experimentând, că îi creau pe post de animale de circ, povară și spionaj. „Nenorociți fără inimă!” gândise el „Se amuză pe seama noastră!”.
Avea șaptesprezece ani pe când în toiul unei lupte în arena, în care Cumpărătorul îl forța să lupte, fusese doborât și declarat mort – poate că încă mai respira încet de tot, însă niciunul dintre acei indivizi nu îi acordase atenție. Avea un umăr dislocat, o aripă frântă și o suliță înfiptă în pântece. Luminile arenei se învârteau, auzea aclamațiile celor fără inimă și îi blestema în gând. Era purtat pe o platformă rece. „Balustrada”își zie „Am murit!”. Urma să fie expulzat din clădirea Laboratorului. Amețeala, oboseala și durerea îl răpuseseră. Clipa plonjării nu și-o mai amintea. Se trezise printre cadavre descompuse din care trăgeau cu nesaț câteva hiene. Mirosul greu de hoit îi deranja stomacul. Nu se putea ridica și prin minte se învârtea un singur nume: „Ofelia”. Întinse gheara dreaptă spre cer, șoptind cu glasul stins „Ofelia”, respiră aerul naturii și adormi din nou. Așa mirosea libertatea? A hoit și noroi?A sânge și frică?
Bartolommeo îl găsise la câteva zile după prăbușire. Două creaturi de vantablack îl acompaniau. Ploua torențial și omul-bufniță se contopise cu putreziciunile pe care era tolănit. Dacă ai întreba vreodată „Cui îi pasă dacă mor?” ți s-ar răspunde fără menajamente: „Animalelor flămânde, căci te-ar vedea un ospăț pe cinste. Pentru câteva ceasuri cineva te-ar aprecia la maxim.” Bartolommeo Jirnés nu avea mai mult de douăzeci și șase de ani pe atunci, se alăturase Rezistenței din catacombe și adeseori cutreiera granița la lăsarea întunericului în căutarea materialelor – ai fi surprins cât de utile pot ajunge hainele morților. Ei nu mai au nevoie de ele, se întorc la pământul-mamă goi și cu multe resentimente. Trăsese greu trupul gigantic al bufniței, convins că avea să facă perne din penele sale, dar creatura trăia! Jonas li se alăturase târziu, căci două săptămâni le petrecuse în infirmeria rudimentară a Rezistenței. Când deschisese ochii, panicat, se săltase în șezut, țipând numele unei femei. Cine era femeia? Nu aveau să afle prea curând…
*
Jonas ignoră întrebarea. Aruncă scaunul înapoi la locul său și se grăbi să vorbească:
―Trebuie să acționăm rapid! Să mai intrăm prin falie și să îi trezim pe mai mulți! Trebuie să vadă că…
― Că ce?
― Că încă sunt vii! Încălecă un scaun cu răzimătoare, lăsându-și mâinile să atârne. Ochii i se întâlniră cu cei ai lui Bartolommeo. Cum, dracului, s-a ajuns la asta? Cum?
― Jonas…
Băiatul legănă capul, cu părere de rău, în stânga și în dreapta. I se surpa pământul sub picioare la gândul că se confrunta cu un mamut susținut de piloți vertiginoși. Ce ar fi putut face un biet puști de douăzeci de ani împotriva Mătușii?
― Aveam zece ani, Bartolommeo, zece ani amărâți… – Închise ochii, fața maură a Ofeliei îi reveni în minte. Oamenii ăștia sunt capabili să simtă?
― Ce tot îndrugi?
― Oamenii sunt reali?
― Care oameni?
― Cei din capsule, sunt reali?
― Sunt și nu sunt! Da`unde vrei să ajungi cu toate astea?
― La ea!
Bartolommeo se arătă încurcat, iar Jonas fu nevoit să-i explice întrevederea din ajun cu femeia din capsulă care se trezise singură. Spera să fie real, să nu i se fi părut sau și mai rău să nu fi fost trezită de Mătușă, să-l fi văzut și să-l vâneze! Îi povesti până și scurta vizită de la cursul de Literatură Universală la care adusese cartea, atunci fața prietenul său se crispă.
― E periculos! Gândește-te doar că dacă miros ăia ceva, vor face o reactualizare, un update la cipuri și va sosi ora de culcare…
― Ora de culcare! Repetă fără convingere. Ar fi vrut să-l întrebe dacă crede în androgini, însă renunță rapid la idee – un gând absurd și irelevant. Pe de-o parte era stupid să crezi în așa ceva mai ales față de un om-capsulă, pe de altă parte o căuta constant pe această Ofelia despre care nu știa absolut nimic. Iubita mea îndepărtată, o botezase într-o doară pentru a se consola, neștiindu-i numele.
― Poartă-te normal printre ei, bine?
― Normal? Își masă cu ghearele ceafa acoperită de pene. Ați auzit și voi alarma de mai devreme? Îi văzu aprobând. Cred că a fost ea!
Pereții peșterilor purtau un tapet sinistrul, arabescurile se împânzeau ca o rețea infinită de palimpseste – texte și formule chimice tronau pretutindeni –, camerele erau despărțite de arcade boltite, tavanele aveau formă de cupolă și erau pictate cu ocru roșu și galben. Lespezile de granit susțineau trei capsule. Cabluri groase se împrăștiau pe podeaua de rocă. Câteva neoane bâzâitoare își găsiseră locul în stânci, împroșcând o lumină rece. Scene halucinante, rămăseseră pierdute în timp. În fiecare cavou se găseau câte trei sarcofage care ascundeau rămășițele alphalonienilor de demult – știau asta de la creaturile bătrâne care avuseseră ghinionul de-al întâlni pe creator (Aravan). Din spatele coloanelor, împodobite cu frunze late, venea impunător, liderul mutanților: un colos cu umeri lați, cu față colțuroasă, afișându-și mult cunoscuții ochi roșii, strălucitori. I se spunea Caius și făcea parte din noile generații – evoluați, inteligenți, puternici, cu toate acestea păstraseră în genă răzbunarea pe care acum și-o îndrepta asupra Mătușii. Nu din cauza inteligenței fusese ales conducător, ci motivul îl constituise forța. Vocea tunătoare se sparse de bazalt.
― Ce plan ai?
Hârâitul unei stații le atrase atenția. Se repeziră asupra unui colț înțesat cu monitoare enorme. Pe ecrane rulau coduri interminabile cu o viteză uluitoare. Bartolommeo alunecă pe scaunul din fața pupitrului său, pornind o adevărată rafală de butoane apăsate – stătea încordat și pe frunte îi apăreau cute groase. Jonas, sprijinit de blatul mesei regla transmisiunea, ajutându-se de taste butucănoase – pe ecranul său jucau linii curbate, oscilând în continuu. Caius se îngrozea, citind raportul sustras din serverul Bazei. În urmă cu o lună, poate într-o luni pe la miezul nopții, reușiseră să se infiltreze în gigantica linie de coduri a Bazei – fusese o adevărată reușită pe care o sărbătoriseră fără întârziere. Câteva zile la rând stătuseră ca pe ghimpi la gândul că vor fi reperați, vânați, sfârșind prin a fi dați „dispăruți”, însă aparent nu li se acorda atenție – Mătușa a făcut două greșeli: 1. Nu s-a ocupat de intrușii din sistem. 2. Nu a fost atentă la micii butoni atașați de mobilier. Aceste erori aveau s-o coste supremația, dar avea afla acest lucru ceva mai târziu.
― Ce dracului, se întâmplă? Șuieră Bartolommeo, rămânând concentrat asupra codurilor.
Prin stație se distingeau cu greu vocile a doi medici. În laborator pornise din nou alarma.
― COD ROȘU!
― STAREA DE COMĂ E PREFERABILĂ PENTRU INDIVID!
― Ce tot vorbesc? Caius îi făcu semn lui Jonas să tacă. Bartolommeo devenea din ce în ce mai rigid. Corpul 3D al unei femei se clădea pe ecran printre cifre. În dreptul imaginii scria:
OFELIA HALL. 27. PROFESOR.
O (II). NEGATIV.
170 CM.
PACIENT INSTABIL. SE RECOMANDĂ OPRIREA IMPULSURILOR ELECTROMAGNETICE, RISC DE LEZIUNI LA NIVELUL ZONEI BROCA.
Ofelia se zbate, ieșind din faza de veghe. Mușchii se contractau cu mișcări violente. Pulsul i se accelerase, saturația pulmonară scade incontrolabil. Într-un final deschise ochii, simțind că se sufocă încearcă să ia guri mari de aer, însă se îneacă cu lichidul amniotic. Imaginea ei cu gura larg căscată și cu pupilele dilatate îți aduce aminte de un pește prins în cârlig. Cei doi medici o privesc cu interes. Presiunea intracraniană îi provocă amețeală, iar răceala începe să-i cuprindă, rând pe rând, ochii, fruntea, degetele mâinilor, degetele picioarelor și buzele. Extremitățile o furnică, îi amorțesc și e din ce în ce mai greu să le mute. Cu cât deschide mai mult gura cu atât mai mult lichid vâscos îi invadează laringele, împiedicând-o să respire. Vede printr-o perdea de ceață lumea care se mișcă în reluare. Încet pomii de afară se pierd, alungiți, distorsionați, printr-un fum albicios.
― Golește recipientul!
Unul dintre bărbați selectă de pe panou opțiunea EVACUARE. În colțul gurii îi juca un zâmbet perfid. Arătătorul lui nu se putut hotărî imediat dacă să apese pe DA. Privirea amenințătoare a colegului îl înduplecă. Capsula se golea treptat, lăsând corpul femeii să se prelingă, rezemat de pereții transparenți, doar firele o mai înlănțuiau și ar fi putut să le smulgă dacă ar mai fi avut putere.
― Ești nebun? Își împinse camaradul de lângă panou și răsturnă câteva manete. Cu un pufăit, un clănțănit și o prelingere de lichid kaki, capacul containerului se rabată. Celălalt om cu halat râdea, obținând câteva uitături care-l mustrau cu înverșunare.
― Ești incurabil! O ridică pe brațe pe Ofelia. Ușa se glisă și un infirmier intră grăbit, împingând o targă. Du-o în rezerva P0456. Vin imediat! Într-o mișcare necontrolată poalele halatului îi fluturară. Falangele se încleștaseră pe gulerul individului cu mințile pierdute. Cuvintele ce-i ieșeau printre dinți semănau a lătrături: Ți-ai pierdut mințile? Te uitai la ea?
Un rând de dinți gălbejiți se lăsară la iveală. Oricât l-ar fi zgâlțâit, omul continua să se hlizească. Konrad oftă zgomotos, azvârlindu-l cu spatele de blatul mesei.
― Îmi pierd timpul cu idioți! Părăsi încăperea, masându-și tâmplele. Înainta pe coridor cu pași greoi – fusese imprudent, Mătușa avea să afle de izbucnirea sa. Din spate, râsetul diabolic își făcea ecou pe culoarul slab luminat. Luminile se stingeau. Aiax – omul de știință cu sechele mentale – rămăsese lângă masa dărâmată, cu un picior întins. Se rezema cu cotul stâng de genunchi. „O să ne ducem toți, Konrad, începând cu tine!” își spuse, sprijinindu-şi capul de blatul lemnos. Verdele prăpădit al indicatorului EXIT ilumina celelalte capsule. Aiax se uita indiferent la progeniturile captive și anesteziate. Rotind gâtul, câteva vertebre pârâiră.