*

…La orizont, o umbră contorsionată, apoi o siluetă. M-am dezamăgit singură: îl recunosc până și de la distanța asta, îi pot ghici expresia feței – încordată, hotărâtă, dar prin toată această mască a curajului eu văd crăpături, râpe în care clocotește o frică pe care nu i-am întâlnit-o până acum. La încheietura de la mâna dreaptă poartă ceva ce sclipește, ceva cam prea familiar. Mă apucă râsul, iar, din gâtul meu uscat de soarele deșertic, răsună zgomote străine de mine, batjocoritoare. O cioară ce stătea pe creanga de deasupra mea își ia zborul. Am speriat-o. Nu știu de ce sunt așa neliniștită, de ce, după tot ce mi s-a făcut, încă pot ezita, încă pot trece din nou în sufletul EI, adică al MEU. „BA NU! E SUFLETUL EI, NU MAI E NIMIC AL TĂU” țipă la mine vocea acră, care de acum, pe bună dreptate, îmi aparține mie. Râd din nou. De ce o fac atât de des în ultimul timp? Simt că mă trădez, dar uit că am făcut-o deja acum ceva timp. Iar încep să râd necontrolat, grotesc. Ceva îmi spune că acel cineva din mine, care în curând se va reabsorbi complet în țesuturilemele, râde de gândurile mele sau poate râsul acesta chiar a fost al meu. La momentul acesta nu mai fac diferența…

Mai are mult până să ajungă aici, îl văd cu mâna la ochi privind în direcția mea. Mi se pune un nod în piept. De data asta îmi astâmpăr râsul, care mi se proptește, într-un final, la baza gâtului. Doar nu are cum să mă vadă de acolo, nu? Cu stupoare îmi simt obrajii arzând; o să dau vina pe soarele ăsta nenorocit, poate fac insolație, cine știe? Totul e pregătit, dar mi-e rușine să recunosc că speram să nu vină. Îl atenționasem, dar degeaba. Bine, nu EU, ci EA, adică EU de dinainte de asta. Sper totuși ca până ajunge, să mă fi transformat complet, ca să nu trebuiască să îl mai văd vreodată cu ochii EI. Un vânt răcoros face copacul, în care stau cățărată în timp ce mă joc cu un cotor de măr, să tremure puțin. Odată cu el, tresar și eu abia perceptibil: nu vreau să-i arăt vocii acre că mai e ceva din cealaltă eu. Oricum e temporar, un efect secundar ce, în câteva ore, are să mucegăiascăîn amintirea unei fete care a făcut greșeala să vrea să fie mai mult. Îmi iau ochii de la mărul deja mâncat și mai privesc o dată în zare. Sângele îmi îngheață în vene. Asta, evident, dacă încă mai posed o parte din anatomia umană. Silueta lui e mult mai aproape decât fusese data trecută. E mai înalt decât de obicei, iar asta înseamnă că a venit pregătit. Iar mă amuz de mine însămi și îmi reamintesc că nu avea cum să prevadă vreodată ce are să urmeze și că eu am fost cea căreia îi era sortit să fie antieroul de la bun început. Au fost multe semne, pe care, complice, le-am trecut amândoi cu vederea. Unul din noi trebuia să plătească…

Mă dezgustă minciunile pe care le îndrug aici. Îmi dau credite degeaba. Nu am plătit pentru nimic, nu îmi pot ascunde lăcomia sub pretextul că am făcut-o pentru el. De fapt, cred că în anumite cotloane tenebroase ale fetei de altădată, se ascundea o foame fără margini, care făcea abstracție de el încă de pe atunci. Nu știu ce ar crede acum despre mine, știu doar că mi-ar găsi scuze și mi-ar zâmbi absurd. Am impresia că, poate în subconștient, asta l-a fascinat de la început – conturul negru care, hipnotic, se mărea în jurul meu. Poate chiar se aștepta la asta de la mine. Acum mă sufocă ideea că a stat și a așteptat să se întâmple, că în fiecare dimineață când se trezea se gândea dacă atunci când voi deschide ochii voi fi aceeași. Ar trebui să-mi alung toate aceste iluzii patetice, îmi rup cu dinții pielița de la deget. Ceva sclipește din nou din direcția lui și știu că e brățara de la încheietură. Mă oblig să-mi iau ochii de la el; dau iar de mărul din mâna mea, furnicile începând deja să facă ravagii în ceea ce a mai rămas din el. Dintr-o fluturare, îl arunc în nisipul de la umbra copacului și cade cu zgomot surd. O zeamă dulce, adezivă mi-a rămas pe degete. Mă șterg de trunchiul zugrăvit în sânge și îmi sublimez un oftat. Mi-a intrat o așchie în palmă, mai am de așteptat…