Absurd

„Pomeții afundați în craniul lui secat de o viață fără sens, plină de rugăciuni aruncate precum bolovanii într-un perete de cărămidă, îi erau mânjiți de dâre. Când i-am văzut secrețiile lacrimale făcând pe victimele în fața mea, m-a cuprins greața. De ce vă ascundeți toți în spatele unor aberații cu substrat emoțional? De ce doriți să-i îngenuncheați pe alții sub pretextul rațiunii voastre ridicate în slăvi? Vă prindeți de logică și de legi ca niște scaieți obsedați de metamorfozele fluturilor. Nu vă dați seama că nu o să vă crească aripi din vertebra aia prinsă în scolioza intelectului? L-am luat brusc de mâneca sutanei și l-am dat afară din celulă. Cum se face că eu sunt prizonierul, dar totuși el este cel închis după gratii? Ce fel de pansamente îi acoperă ochii și mintea? Oare se mai pot acestea deșira? 

Când pașii i s-au stins, eram tot în picioare. Ce importanță are să plângi dacă poți zâmbi aleatoriu? Cu ce schimbă umilința și fațada afectivă așezarea haotică a blocurilor cenușii din care e formată existența? Închid ochii pentru o secundă și aud cheile în zăvor, mâini mă prind de brațe și mă imobilizează. Oare chiar nu știu că nu am de gând să fug? Ar fi fără rost, oricum, căci totul va rămâne la fel cu sau fără mine. Sunt doar cerneala pe sfârșite a unui stilou care, în loc să-și scrie povestea, începe să încrusteze cuvinte fără sens în zidul închisorii. 

Am ajuns deja la scările care duc spre acea mașinărie ingenioasă. Cât de murdari îmi sunt pantofii și cât de aburit, tăișul lamei! Nimeni nu strigă sau poate nu e nimeni în rândurile de spectatori. Nu am chef să-mi ridic privirea din pământ, mă interesează mai mult pata de pe șireturi. Îmi vine să mă aplec și să o curăț cu mâneca hainei, dar paznicii mă tot țin într-o cange de fier. Ei nu știu că eu am să fiu altfel, că nu o să mă zvârcolesc zadarnic pentru o secundă, oră, seară în plus. Niciodată să nu te milogești pentru o viață! Nu e nici mai mult, nici mai puțin decât tocul pantofului înecat în brusturi și-n coaste date cu var împotriva termitelor. 

Simt că ceva îmi atârnă de gât, mă uit în jos și ghicesc forma unei cruci de oțel. Ce încercare patetică de izbăvire! Totuși, constat că nu mă deranjează. Însemnat așa, poate și ceilalți vor înțelege inutilitatea hazardării lor zilnice. Aud un huruit și-mi dau seama că e momentul. Îmi vine să râd atât de tare că nu mă pot abține și izbucnesc în hohote. Înainte să nu mai văd nimic, un strigăt de ură reverberează din primele rânduri…încep să-mi zâmbesc ultima clipă…”