19.10.2023 — 01.11.2023
Temă: O scriere Fantasy
1.
„Imaginează-ți o lume unde timpul este un loc fizic – poate fi explorat și manipulat. O lume în care timpul poate fi trăit în moduri diferite: unele regiuni să fie blocate în trecut, altele în viitor sau prezent. Sigur, după ce treci de astea ajungi în locurile în care timpul este versatil; într-un moment trăiești în secolul nouăsprezece, iar mai apoi faci parte din armata lui Decebal.
Mie de fel îmi place să-mi imaginez o lume unde timpul este relativ și știu că dacă ies pe ușă, nu ajung în Epoca de Gheață.
Din fericire pentru toată lumea, existau câmpuri magice protectoare în jurul fiecărei regiuni, astfel, nu toți aveau șansa de a explora timpul. Din nefericire, eu aveam șansa. Exist de când există lumea, de când planetele s-au aliniat în același timp în care Vânătoarea Sălbatică a decis să pășească în lumea noastră. Spre deosebire de timp, eu nu sunt ceva concret și asta fiindcă pot călători prin el ca și cum aș parcurge traseul din bucătărie până în dormitor. Am fost creată de Vânătoarea Sălbatică, iar puterile mi le-am primit la intrarea în lume pe când se aliniau planetele și se formau câmpurile protectoare. Am fost lăsată aici nu doar pentru a veghea barierele magice, ci mai mult pentru a ajuta călăreții să ia pe cineva înapoi – cineva care n-ar mai trebui să respire la momentul actual și totuși bântuie secolele de mai bine de două mii de ani.”
⚫️ Creație proprie:
@bianca._bie
———————————————
2.
„Woodrow Sullivan s-a trezit la marginea unei păduri tropicale. A privit nedumerit în jur, încercând să-și amintească ultimele momente înainte de a leșina. A rostit cuvintele ciudate din jurnalul bunicului său, apoi pământul s-a deschis sub picioarele lui și l-a înghițit. Sullivan și-a pierdut conștiința înainte să lovească orice s-ar fi aflat pe fundul acelei prăpăstii.
A clipi de câteva ori și a început să scruteze peisajul din fața sa. Copacii atingeau cel puțin cincizeci de metri înălțime și cinci metri diametrul de la baza trunchiului. Toate plantele erau mai înalte decât Sullivan, cu lungimea frunzelor cât un om adult. Singurele obiecte care păreau să aibă gabarite normale erau niște formațiuni de pământ, asemănătoare cu mușuroaiele de furnici de pe Terra. În ciuda aparențelor, acestea păreau a servi altor viețuitoare.
Pe cer zburau câteva viețuitoare, mult diferite de pescărușii de la mare. Aveau dimensiunile unui avion, gâtul deosebit de lung, în comparație cu corpul suplu și plin de mușchi. Sullivan știa foarte bine că dragonii nu există. Potrivit jurnalului, ceea ce zbura deasupra capului său erau pterozauri. Existau câteva zeci de specii, pe care bunicul le-a documentat. Aceștia erau cele mai mare zburătoare din toate timpurile: Quetzalcuatlus.
Mai departe, printre copacii imenși se plimba o turmă de Triceratopși, dinozauri masivi, patrupezi, care au ca semn distinct cele trei coarne de pe cap. Erau vreo douăzeci de indivizi, unii dintre aceștia având pete albastre și roșii pe corp, iar alții fiind complet maronii. Sullivan făcu o descoperire importantă, întrucât nu existau dovezi ale coloritului acestor reptile demult dispărute de pe Terra.”
⚫️ Creație proprie:
@alteregopoesis
———————————————
3.
„Când trece pe lângă vreo casă, se oprește și dă cu piciorul în moara de vânt de la intrarea pe poartă. De ce lumea se conformează absurdităților regimului? El n-are să-și macine amintirile până devin un aliaj amorf de cântece în surdină ale unor vremuri zidite-n ceară. Face deodată la stânga și intră pe cărarea cu pietre ascuțite, care străpung talpa pantofului și penetrează călcâiele. În fiecare duminică, masa eterogenă a memoriilor plastifiate se toarnă într-o formă nedefinită de pietre de pavaj. Doar că nu sunt menite să calci pe ele, tăișul lor ar trebui să înțepe nemijlocit vasele capilare și să le irige cu cioburi deformate, pentru a le reaminti celor care se întorceau să-și recupereze exuviile lor de altădată, că, prin decretul familiei regale, toți trebuiau să se dezbrace la fiecare șapte zile de crâmpeiele memorialistice pe care le posedau. Iar aici sfârșeau toate.
Înaintând, sângele lui păta cărarea. Oare cel scurs ieri s-a spălat în lacrimile lui de azi? Cât va mai dura până-și va găsi amintirea dintâi reciclată de părinții săi?
Felinarele cu fosfor încep să pâlpâie de stingere. Dar dacă va continua pe întuneric?
Ce dacă-i va seca artera principală…”
⚫️ Creație proprie:
@zahariamaraioana
———————————————
4.
„Dincolo de munți, cerul nordic se întunecase din nou. Un petic de nori acoperea vârful estompat al cetății care se ivea de la distanță, peste păduri și văi, departe de Archet, orașul mic cu alei pietruite și case de lemn. Jaina nu fusese niciodată acolo și, deși știa că mai devreme sau mai târziu trebuia să ajungă în acel loc ca să o întâlnească pe Ivina, inima i se sfâșia la fiecare gând. Se spunea că mereu ningea acolo, chiar și pe timp de vară. Că zăpada și gheața făceau ținutul să se simtă mai familiar pentru Ivina.
„Preferă frigul”, Jaina auzea adesea când trecea pe lângă grupuri de locuitori. Dar de ce? De ce i-ar plăcea cuiva așa ceva, când doar corpurile moarte puteau suporta astfel de condiții fără să fie deranjate?
În timp ce cobora panta, apa care șiroia de-a lungul aleii îi intrase deja în ghetele vechi. Nu o deranja; știa că dacă voia să mănânce ceva în ziua aceea trebuia să aducă echipajului de hoți informații despre Ivina. La ce le foloseau lor acele informații, Jaina nu avea idee. Doar ca nu de multe ori îi auzea plănuind să fugă înspre vestul continentului.”
⚫️ Creație proprie:
@jln.gabi
———————————————
5.
„Te trezești. Dormi puțin și somnul îți este înveninat de coșmaruri în care mori de o sută de ori, în o sută de feluri, fără nicio pauză, un abis infinit în care singurul lucru pe care-l poți face este să cazi. Și te trezești. Trezirea e și mai rea decât somnul, căci pentru tine nu există altceva în afară de durere. Deschizi ochii și încerci să respiri, încerci să te calmezi, dar fiecare respirație în parte îți umple plămânii cu plumb, cu cianură, plămânii tăi resping aerul pe care încerci să-l dai pentru că și ei s-au săturat. Încerci să plângi, dar n-ai cum să scoți lacrimi din forma asta abandonată și de îngeri și de diavoli care se numește corpul tău. N-ai la ce să privești. Tot răul din lume s-a adunat aici, se cațără pe pereți ca niște păianjeni, zboară prin fața ta ca niște fluturași, e în tine și în tot ce există în jurul tău și nu există sfârșit. Nu există sfârșit. Fiecare secundă e mai rea decât cea de dinaintea ei și așa o să fie pentru totdeauna. Totul doar din cauza unei decizii prostești pe care ai luat-o acum cinci ani într-un subsol jegos.”
⚫️ creație proprie:
@alice.s.didu
———————————————
6.
„Mâhnite, privirile studenților se frâng într-un dans apatic, înfășurând grădina academiei într-un voal cenușiu de melancolie. În mijlocul mulțimii, așezat pe un jilț ce emană eleganță și rafinament, stă însuși directorul instituției. Ochii îi sunt ațintiți asupra bucăților valoroase de hârtie din fața lui, bucăți pe care sunt înșirate numele noastre adevărate. Degetele sale osoase, orori ale voioșiei adolescentine, plutesc molatic deasupra secretelor pe care niciunul dintre noi nu le cunoaște, creând vârtejuri nesăbuite de întrebări. Câțiva scriitori, speriați de nebunia care înflorește maiestuos în jurul nostru, se retrag stânjeniți în capela de plumb, sigilându-și speranțele în rugăciuni calde și înșelătoare. Directorul nici măcar nu îi privește, dar cu toții știm că în interiorul lui se dezlănțuie tot felul de gânduri triviale. […] Noi suntem testamentul lui. Cea mai sfântă capodoperă a secolului. Noi suntem penițele cu care el își va mutila istoria.”
⚫️ Creație proprie:
@vraja_trandafirului
———————————————
7.
„Melcii de gelatină mâncau foietajele de iarbă. Dormeam adânc, iar rachetele mângâiau pământul cu frecvențe ridicate și se jucau cu el, modificându-i formele în diverse moduri. Nu socializam cu roboții sau cu oamenii gigant, deoarece nu le înțelegeam limba, dar încercăm cu toții să conviețuim cu ei chiar dacă locuiam în sectoare de viață diferite. Corpul de locuit al roboților era alcătuit din clădiri care aveau capacitatea de a se mișca sau de a-și schimba forma, iar în corpul de locuit al pământenilor predomina tehnologia. Oamenii de știință erau stăpânii acestor prototipuri și au refuzat să creadă în continuare că un robot se poate încărca iubind un om.”
⚫️ Creație proprie:
@_mariana.faur_
———————————————
8. Gândurile
„M-am așezat pe vârful dealului și am așteptat ca gândurile mele sa prindă viață. Voiam să vorbesc cu ele, indiferent cât de mult m-ar urî în aceasta clipă. Simțeam cum iarba se usca sub palmele mele, dovadă a discrepanței emoțiilor mele. Mi-aș fi dorit ca ultima sămânță de curaj, plantată cu prea mult timp în urmă, să înflorească în această clipă și să îmi aducă primăvară în imaginația mea. Îmi simțeam capul cum pulsează, iar oxigenul, de care simțeam o nevoie acută, se împuțina cu fiecare minut în care eu lăsam ca ciulinii fricii să îmi sechestreze trupul și memoria.
Cerul era negru de mult prea multe zile deja, iar petalele florilor fericirii ce-mi alinau rănile de la nivelul superficial al pielii începeau să se vestejească. Știam că trebuie sa găsesc în adâncul inimii mele apa vitală de care aveam nevoie pentru a ține în viață și ultimii boboci ai emoțiilor mele, dar ceva nu mă lăsa să mă ridic. Conștiința mea era împânzită de gânduri negre sub presiunea cărora am cedat. Le-am lăsat să câștige.
M-am întins complet pe iarba devenită aspră și i-am cedat pământului existența mea.”
⚫️ Creație proprie:
@maeria_3
@flowers_of_poetry
———————————————
9.
„În mitologia greacă, Cerber este câinele monstruos cu trei capete, considerat frate cu Hidra din Lerna și Leul din Nemeea. Avea pe spate o mulțime de șerpi agresivi, iar coada lui era tot un șarpe. Era „câinele lui Hades”, deoarece păzea intrarea în Infern, permițând doar sufletelor morților să intre.
•
În mitologia elonizilor – copiii Soarelui și al Lunii Cerberii sunt Străjerii oamenilor. Sunt Gardienii celor care nu își pot purta singuri de grijă – nu în lupta cu semenii lor, ci cu niște creaturi a căror existență este necunoscută de ochiul uman.
•
Mereu mi-am dorit să-mi îndrept darul înspre bine. Să pot să-mi folosesc puterea pentru a-i ajuta pe cei slabi.
•
Am visat dintotdeauna să devin un Gardian De Nivel Ceresc. Am pretins de la începutul copilăriei, că viitorul meu meu este deja scris, și că, undeva, sau cândva, eu voi face ceva inimaginabil. Ceva care să ajute lumea, sau să contribuie la un plan mult mai măreț decât ar fi putut concepe cineva.
•
Dar atunci când am început să nu mai fac deosebirea dintre real și ireal, dintre realitate și ficțiune, am realizat că era prea târziu.
•
Nu mai îmi controlam eu darul, ci el pe mine…”
⚫️ Creație proprie:
@_denisa19.
@writer.from.the.stars
———————————————
10.
„Noaptea domnește pretutindeni. Cerul este fără Lună, fără stele. Oriunde privesc este beznă, iar aerul rece îmi arde plămânii cu fiecare respirație. Însă îmi place întunericul. Întotdeauna mi-a plăcut. Am simțit că vorbește un limbaj propriu, încă de când eram copil. Noaptea înțelege că avem nevoie de un moment de liniște, un moment pentru noi înșine – fără responsabilități, fără pretenții, fără așteptări… Ea înțelege un adevărat pe care lumina zilei nu îl atinge și nici nu ar încerca vreodată.
Ca din neant, observ că pandantivul brățării mele, de forma unui fulg, începe să capete o strălucire de albastru pal. Cum am spus, nu era nici zare de lumină împrejur. Apoi când îl ating ușor, încep să-mi apară în fața ochilor, sub forma unui fum, povești care nu aș fi crezut vreodată că sunt reale. Binele și răul, înfruntarea lor și ideea că cele două forțe nu pot fi vreodată doar reprezentarea binelui sau a răului. Că sunt mult mai mult. Rămân prinsă în farmecul a ceea ce vedeam pentru mult timp. Nu am habar câte ore am stat acolo. Singurul lucru de care sunt sigură este că m-am trezit în patul moale, în care nu îmi amintesc să fi mers, în vreme ce o voce suavă m-a trezit odată cu lumina soarelui – „Totul a fost real”.
⚫️ Creație proprie:
@ella_arval