Noiembrie & nostalgie
Mă afund tot mai intim, absolut, în brațele înjumătățite ale anotimpului meu preferat, sperând să amestec venele prin care îmi pulsează viața cu rădăcina bătrână a unui stejar, să îmi pierd identitatea și să rămân toamnă pentru “totdeauna” al oamenilor.
După un salt de înstrăinări diverse, mă întorc unde știu că îmi este locul: în umbra frunzelor pătate de teamă. Mă doare să conștientizez că doar cu asta rămân dacă nu găsesc curajul de a-mi scoate inima din piept, de a o așeza pe farfuria de porțelan spartă și de a-i striga: Ce mai vrei de la mine, netoato?
Vrei ochii mei, pentru a-i putea privi cum pleacă, și rațiunea mea pentru a încerca să înțelegi de ce? Vrei gura mea și corzile mele vocale pentru a șopti în urma lor că îi iubești? Vrei să te dau la schimb, dovadă că orice gest făcut dintr-o iubire, poate rămâne neînsemnat și mic?
Chiar îți dorești să te stingi pentru aceia care te-au auzit și te-au privit facil și au plecat oricum? Cât ești de naivă…
Dar nu am pierdut niciodată o farfurie de porțelan în pădurea asta bântuită de frunze care pică, când altceva mai bun nu au de făcut. Mă văd nevoită să ascult prin mine gândurile ce curg abstract, în ciuda nevoii mele de liniște eternă. Nu știu în care noapte am adormit și m-am trezit altcineva, însă sunt sigură că durerile de tâmple, de oase, de brațe și de suflet, nu sunt ale mele. Durerile mele nu erau ale mele atunci când în jurul meu se aflau oameni, și păreau fericiți să coexistăm deodată. Dar m-am trezit dintr-un coșmar și am realizat că de acum sunt doar eu, indiferent de urechea care ascultă, de gura care vorbește, de brațele care cuprind…
Oamenii mint. Se mint între ei. Te mint și pe tine. Și tu îi minți când vrei să îi convingi că ai încredere că nu te vor trăda. Și te minți și tu pe tine când îți spui că nu ai nevoie de ei. Același clișeu fantastic, un circuit fără comenzi, nu există început și sfârșit, un Adam și o Evă care au croit lumea și șarpele care a condus la păcat.
Singurul Eden pe care îl poți atinge rămâne orgasmul. Toate culmile lumii pe care nu o înțelegi se întâlnesc, iar legile firii sunt încălcate atunci când omul promite că iubește așa cum nu știe să o facă. Cuvintele neșoptite se încheagă în pereții albi ai minții și răsună în ecou la fiecare rafală de vânt.
Toamna aceasta ar putea fi despre mine. Despre vindecare. Miros de castane și ciocolată caldă. Despre blândețe. Și plăcintă de dovleac. Despre pături de frunze care pot încălzi orgoliile dintre oameni. Și despre stolurile de păsări care se înalță pentru a nu își uita zborul.
