ALIVE 8

Negru abisal. Două proiecții astrale călcă apăsat. În urma lor praf de stele. Se privesc ca în oglindă, muți, întinzându-și mâinile opuse. Corpuri goale se atrag spre contopire. Liniște deplină. Bubuituri alerte provoacă vibrații instabile. Palme străine se strâng între ele, mângâie antebrațe, brațe și umeri noi, iar la final se diluează.

― NO. 27-08, trezirea! Vocea Mătușii o trezi pe Ofelia, căscând ochii se izbi de albul tavanului. Se săltă anevoie. Dârele primilor zori se preling pe pereți. Ce fusese visul ciudat ce tocmai trecuse? Pe fereastră rămăsese urma vizitatorului. Impulsurile îi zguduiau corpul, carnea tremura pe oase.

― NO. 27-08, ridică-te!

Cu aripile întinse Jonas planează. Cerul e albastru, dar e o iluzie. Frigul îi biciuie obrajii. În zbor, trec câțiva porumbei voiajori. „Drone!” își spuse Jonas. Cât ai număra până la trei o salbă de focuri se năpusti asupra sa. Plonjă pe spate cu aripile așezate pe piept ca un mort. În cădere prindea viteză. Ploaia de gloanțe continuă înverșunată. Aproape de sol, ridică ghearele spre cer și deschise lent, cu mișcări largi, arcada aripilor.

― Am obosit! Oftă și țâșnind lovi aerul cu picioarele. Se propulsă ca o ghiulea. Obligă dronele să-l urmărească printre copaci. Pierdu pe drum aproape toată formațiunea – împotmolită prin crengi – doar câteva se îndârjeau să-l urmărească. „Trebuie să scap de ele!” se sfătui Jonas.

Ofelia prinse să-și dibuie din nou ceafa. Trage cu unghiile de piele. Sângele curge, rana ustură și ea tot nu se oprește. Lacrimile se rostogolesc, întâlnindu-se la bărbie.

― Ăsta nu e corpul meu! E panicată. Lacomă, ia guri mari de aer; se simte slăbită. Răvășește părul cu ambele mâini. Ceva nu e bine! Nu se poate opri din plâns.

― No. 27-08, oprește-te! Impulsurile o cutremurau din nou, rămăsese încleștată cu unghiile asupra cefei. De acolo, ceva ieșea în relief, părea metalic, ascuțit și cu zimţi mărunți. Fire subțiri încercau să se reconecteze la craniu.

― E o iluzie! E o iluzie!

― SE ACTIVEAZĂ STAREA DE SOMN!

― Nu! Degetele i se încurcară în claia de păr, urlă sfâșietor, conştientizând într-un târziu prăbușirea. Capsula o trase la ea, o imobiliză și o cuprinse moleșeala, apoi somnul fără vise. A doua trezire se petrecu într-o oră. Ofelia redevenise NO. 27-08. Stătea pe un taburel. Corpul gol se reflecta în oglinda ovală încastrată în zid. Femeia își pieptăna cu degetele răsfirate părul pe care îl aranja într-o coadă de cal. Ochii erau opaci, albi ca ai suferinzilor de cataractă. Mișcările deveniseră complet mecanice.

― Foarte bine, NO. 27-08, foarte bine! Se auzi vocea robotică. Ajunge! Acum ridică-te!

Ofelia execută ordinul și așteptă tăcută următoarea comandă. Prin puzderia salcâmilor înfloriți, Jonas ateriză. Îi era frică să privească peste umăr. Mătușa aflase? Se sprijini cu palmele de trunchiul unui pom. Petalele desprinse într-o pală de vânt, cădeau printre aripile colosului. Oasele băiatului trosneau violent, penele se retrăgeau sub piele, ghearele înfipte în scoarță se încovoiau, decojind-o. „La naiba!” șuieră pe când durere deveni insuportabilă. Coloana vertebrală se șerpuia dintr-o parte în alta, nehotărându-se la noua formă. Șiroaie de sânge negru izvorâseră din ochi și se abținea să nu țipe. Metamorfoza era agonizantă, tot corpul i se frângea și i se reclădea.

În „casă” femeia își închidea fermoarul rochiei negre. Aplecată asupra oglinzii contura cu roșu buzele voluptoase. Genele fuseseră de mult încărcate cu un strat de mascara, la gât se juca în voie un șireag de mărgele. Ofelia, de o frumusețe răpitoare, pălise în fața Mătușii care o otrăvise și îi acoperise vederea cu o pânză alba.

― Deschide ușa! Apoi ieși, te așteaptă studenții!

Cu spatele drept și pași apăsați, Ofelia părăsi „casa”. În piept mai simțea un lucru straniu combinat între durere și tristețe. O parte din conștiința sa s-ar fi îndreptat spre acel dezechilibru, însă Mătușa controla mai mult din jumătatea ființei și o făcea neputincioasă. Rochia cu broderie satinată se bălăngănea în funcție de mișcările șoldurilor. Jonas terminase transformarea. Dintr-o scorbură alungă două ploșnițe și își scoase hainele – scutură de zor materialele, apoi le trase pe el fără tragere de inimă.

Tocurile înalte ale Ofeliei răsunau pe culoarul pustiit. Elevii stăteau nemișcați. Intraseră în vechea rutină, căci Mătușa rezolvase eroarea. Omul-bufniță întârzie din nou la curs – din nou nu i se acordă atenție, nici măcar profesoara nu se mai întoarse spre el, deranjată de pașii apăsați sub care trosnea pardoseala. Ocupă locul din spatele sălii, pe chip îi juca un rânjet complice, buzele rosteau repezite: „Tic-tac, tic-tac…” . Jonas privi sfidător panoul din tavan și-și arătă dinții de sus într-un rânjet machiavelic. Pentru ceilalți era invizibil. Niciodată nu se simțise atât de bine, știind că nu e observat, căci avea nevoie urgentă de un repaos. Cu toate astea era conștient că trebuie să acționeze – cu cât amânau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai îngroziți să riposteze.

― Tot ce ai visat a fost în zadar, nimic nu mai pare real! Vocea joasă răzbi prin vacarmul Sistemului, care anunța schimbarea de program, până la Ofelia. Studenții ieșeau în șir indian, tăcuți, supuși, cuprinși în i-realitatea lor. Profesoara rămase pironită, buzele îi tremurau și mâinile strângeau marginile catedrei. Glich-ul o făcea să-și strângă pleoapele cu putere – băncile luxoase dispărură, făcând loc dărăpănăturilor, grinzilor căzute, pereților decojiți, găuriți și frigului care se infiltra peste tot.

 ― Repetă! Glasul tremura nesigur. Dacă s-ar fi dat de gol? Dacă Mătușa ar fi adormit-o din nou? Repetă! Strânse mai tare marginile colţuroase, deschise ochii și-l săgetă pe băiatul cu ochelari. Jonas se mulțumi s-o analizeze tăcut. Repetă! Se răsti Ofelia, urnindu-se de la pupitru. În jurul ei clădirea se prăbușea. Studentul rămânea nemișcat. Ești și tu o iluzie? Îndoiala îi cuprinse rapid pieptul. Dacă Mătușa plănuise totul?

― Nu știu cine ești! Nu știu de ce ești aici! Dar ajunge! Ajunge!

Cu mișcări dezordonate își vârî degetele lungi la baza cefei. Trase cu putere de piele până când sângele izbucni afară. Aplecă capul și continuă să tragă de mica placă de cupru care îi săpa în craniu. Mâinile se colorau în roșu, respirația devenea necontrolabilă și pulsul accelerat.

― NO. 27-08, oprește-te! Nu avea să se mai supună. Fie că murea, fie că trăia, trebuia să se distanțeze de lumea instabilă în care fusese aruncată. De la primul glich, continuase să-și pună întrebări și să analizeze situațiile. Prima săptămână fusese un adevărat chin. Învățase greu să disimuleze stările și să păcălească capsula. Vizitatorul misterios se mai arătase de două ori și de fiecare dată legătura dintre ei se strângea în mod miraculos. El, îi insuflase ura pentru Mătușa – fără cuvinte, ci doar din priviri. Ochii ăia scânteietori îi spuneau mai mult decât i-ar fi zis vreodată vocea. În delung comunicaseră doar prin uitături distante, separați de geamuri. Salcâmii își scuturau florile și mirosul lor dulceag trimitea spre visare. Ofelia se stăpânise cu greu și se luptase cu ea pentru a urma orbește ordinele vocii. Totul era iluzia unei iluzii, doar vizitatorul și băiatul cu ochelari rotunzi păreau a fi reali. Cine erau? Se temuse de ei în primele trei săptămâni de după trezire, însă acum își lua inima în dinți, fiind hotărâtă să îi confrunte. Nu mai era controlată de frică. Își propusese să scape! Crezuse prea mult în spusele Mătușii și ajunsese să stea încovoiată, subjugată împotriva voinței… bâiguind prin bezne ca o fantomă.

Într-o dimineață se deșteptase cu un nume în gând. Pe loc, își spusese că așa trebuia să o fi chemat: Ofelia! Nu era urmă de îndoială. Din acel moment pseudonimul de NO. 27-08 o dezgusta. Ce urma să se întâmple după scoaterea conectorilor? Murea sau ajungea în adevărata realitate? În lumea de afară era, la fel, prizonieră a propriului corp? Se croise să afle adevărul! Vocea o scoase din sărite! Repeta continuu:

― NO. 27-08, oprește-te!

― Spune-mi: Ofelia! Sângele vâscos curge în voie pe brațele îndoite. Ochii lui Jonas se măriră considerabil, iar timpul se oprise în loc. Buzele sale bâiguiau șoptit: Ofelia. Se săltă în picioare cu ochelarii, atârnându-i într-o parte pe când femeia reuși să extragă metalul. Îl ținea victorioasă între degete. Nu mai auzea vocea. Decorul ajunsese o văgăună părăginită prin care soarele încerca să răzbească. Picăturile de sânge de pe chip se loveau de pardoseală într-o liniște deplină poc…poc.. poc… Profesoara își dezveli un zâmbet triumfător, chiar dacă lichidul roșu îi invadase și cavitatea bucală.

― Ofelia! Aleargă spre ea cu sufletul la gură, împiedicându-se în propriile picioare. Sistemul pornise alarmele asurzitoare, dronele îi înconjuraseră. Femeia râdea forțat. Amețise. Cuprinsă de moleșeală, scăpă metalul dintre degete, simțind că pământul îi fuge de sub tălpi. Până să ajungă Jonas în dreptul său, pardoseala o înghițise. Se văzu încolțit de armele Mătușii – sute de drone înarmate, dispuse în cerc.

― Adio, iubita mea, de departe! Iluzii am pe aripi și moartea îmi stă pe pleoape!

Pe patul rezervei P0456 profesoara de literatură universală deschise larg ochii. La căpătâiul de fier forjat, Konrad regla perfuziile.

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.