A nimănui

Seara trecută apartamentul meu a luat foc. S-a rostogolit nebun pe parchetul de lemn vechi-putred îmbibat în cianură și a dansat în flăcările iadului ca un beat îndrăgostit suferind. Nu am putut salva nimic. Toate amintirile s-au șters, sentimentele s-au făcut scrum, pielea mi-a rămas împrăștiată pe covor, venele s-au agățat în instalația fierbinte de crăciun, iar rațiunea s-a oprit și a devenit circar odată ce a descoperit dansul captivant și amețitor al focului. Nu am putut salva nimic. Demnitatea s-a prelins de pereți, gura tremurândă, dinții amorțiți, mâinile îmbârligate-n mațele ce-mi atârnau până la degetele picioarelor. „Copile, tu ești? Puiul mamii, vino mai aproape!” Voci șoptite ce se voiau a fi materne răsunau trăsnind ca lemnul din șemineu pe coridorul strâmt și plin de noroi și nenorociri. Am realizat că nu am mamă și nu am tată. Bătrâna din fundul curții ar întreba curioasă: „A cui ești maică?”, iar eu i-aș răspunde: „A nimănui”.

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.