01.11.2023 — 19.11.2023

Temă: Mirosul cojilor de portocală

1.

„ Mă întreabă de ce am bricheta închisă-n pumn și-i spun că vreau să-i ard firul ăla alb de păr…

“Să nu te mai dai cu esențe pe capilare, îmi vine amețeala când simt parfum de citrice. Iar din toate, acea șuviță cenușie parcă stârnește seara de noiembrie în care benzina s-a scurs din țeava de eșapament pe tufa de portocal.”

Apăs și aprind o flacără. Ea tresare și pare că se pregătește să strige ceva. Încerc s-o liniștesc și-i spun că totul e pentru binele meu… Pardon, al ei, doar pentru binele ei…

Îmi agăț degetele de părul lung și încerc să găsesc șuvița aia nesuferită, s-o incinerez și s-o zgârii până-mi va rămâne doar funinginea atârnată de glandele sebacee. Dar pare că-mi scapă de fiecare dată când sunt sigur c-o am în palmă.

Ce-ar fi să dau foc la toată coama? Da chiar, ce-ar fi?”

⚫️ Creație proprie:

@zahariamaraioana ———————————————

2.

Miros de Portocale

„Sunt absolut sigură că marii scriitori își petreceau serile friguroase de iarnă înfofoliți în pături pufoase, citind o carte bună, descoperindu-și insipirația.

De exemplu, poate că Jane Austen își muta penița și colile lângă o sobă veche, așa cum se purta pe atunci, dar care reușea să încălzească toată casa micuță, aflată într-o zonă liniștită, de la țară, din Anglia. Poate că alături de manuscrisul proaspăt scris, poate Emma, sau Persuasiune, avea o farfurie cu portocale decojite. A pus ușor cojile fructelor pe sobă, iar aceasta au înmiresmat încăperea cu aroma lor. Între timp, a început să ningă. Jane a luat o pauză, s-a îndreptat către fereastră și pentru scurt timp, a admirat în liniște fulgii albi care cădeau din abudență, acoperind solul cu un strat subțire alb. Se întunecase.

Jane Austen a aprins o lumânare nouă, reapucându-se de scris. Din când în când, mai lua câte o felie de portocală.”

⚫️ Creație proprie: @mariaa_victoriaa06

———————————————

3.

„Afară a început să miroasă a portocale de parcă cineva a fluturat parfum cu acest miros de undeva din cer. Cred că asta se întâmplă mereu aproape de luna cadourilor pentru că altfel nu îmi explic cum oamenii intră în fiecare iarnă în febra portocalelor.

Fiecare dintre noi avem o relație cu micile mingi portocalii, iar ele mereu ne lasă cu ochii în soarele un pic călduț de martie, atunci când ele dispar, trase parcă de un magnet înapoi în Paradis.

De altfel, portocalele sunt inteligente, dispar pentru că ne știu pe noi, oamenii, care ne plictisim de lucruri atât de rapid încât, dacă le-am fi avut tot timpul anului, le-am fi aruncat într-un colț întunecat spre îmbolnăvire.”

⚫️ Creație proprie: @talmesbalmesdecuvinte ———————————————

4.

Fructoză

,,Miros mocnit de portocale Adoarme tăcut în coaja mea,

De dor stins și lacrimi moi

Se umple iarăși cordul meu, De tot ce încă n-a apus.

Sub crengi reci de mătase, Măduva mea lucrează

Un interior de floare,

Sub pleura translucidă Este o viață de fructoză.

Miros de dor aprins

Îmi copleșește sufletul întreg,

Ca o simfonie a toamnei Ce cuprinde amintiri,

De la început la sfârșit…”

⚫️ Creație proprie:

@ioana_gst

———————————————

5.

Felii de dragoste

„se făcuse frig

am tras pătura peste noi

și am simțit parfumul dulce-acrișor

al sânilor tăi de mai (inima ta în esență)

mi-ai oferit o gură

cu gustul primului sărut

și apoi dulceața răcoroasă

al unui început de noapte cu lună plină

degetul tău a urcat ca o stea

și apoi ca o ploaie de stele

pe piept

pe gât pe buze

și a coborât pe buze

pe gât

pe piept

ca o ploaie de stele

pielea moale

se decojea & se reînoia

într-un veșmânt portocaliu

suficient de puternic pentru temperaturile uriașe

la care era supusă inima noastră •

felie cu felie

ne-am risipit în zori

ai șoptit ceva înainte să adormi am crezut că mă iubești”

⚫️ creație proprie: @alteregopoesis ———————————————

6.

Portocale

„Este iarnă şi e frig.

În căsuţa dinspre vale

Se aud colinde în drum, Iar clipele sunt sărbătoare.

Pe măsuţa prăfuită

Stă un bol mic şi uscat. Lângă sobă, doar o pânză Pictată de dor uitat.

Bunicuţa pune lemne

În pământul ce îl are, Cald să facă în căsuţă, Căci în inimă îl are.

Portocale sunt la geam, Puse, drept, ca un decor, Iar mirosul ce îl au

E parfumul florilor.

Astăzi focul este gol

Şi, deşi, iarna e albă, Am adus noi portocale S-o trăiesc ca altădată.”

⚫️ Creație proprie: @danielamariaciobanu

@neoficial.daria

———————————————

7.

Cadoul de Crăciun

„Te-am oglindit în lipsa de adevăruri, în lipsa a ceea ce mi-am dorit a auzi. Ai fost unda de lumină ce mi-a închis ochii, când trebuia de drept să-mi lumineze sufletul… mi-aș fi dorit să-mi mângâi sufletul, în schimbul lacrimii ce mi-a zgâriat obrazul; mi-aș fi dorit să știi unde să-ți așezi lumina.

Nu mi-am dorit prezența ta de două ori pe an, lipsa privirii tale când mănânc la masă, lipsa unui „sunt mândru de tine”, exteriorizat, sau măcar ce a trăit pentru o secundă în tine. Nu mă ajută prezența ta de două ori pe an… pe lună, câte absențe nemotivate… Nu îmi doresc de Crăciun să miroasă casa a portocale, să mă întâmpini cu un cadou ascuns sub brad, când inima-mi miroare a sare și trupul mi-e pictat în disperare. Mi-aș fi dorit să îmi îmbraci casa în fericire, să fii cadoul meu… să mă privești, să vezi în fața ta o fiică, nu ce-ai ales în ochii tăi să fiu.

Notează-ți, tu, absența în calendar, încercuiește și noaptea de Crăciun, nu-mi mai pun în piept dorință, s-a stins în pieptul meu ființa, când ai turnat pe el cu jar. Mi-ai înecat nopțile în neputință, când glasul meu de tine nu a fost auzit; când două cuvinte atât de simple și banale, legate între ele, sufletul mi-au strivit.

Nu am nevoie de coji de portocale, când coaja de pe suflet mi-ai dezlipit, spunându-mi din nou și din nou aceleași cuvinte arzătoare… nu-mi stoarce pe suflet portocala, crede-mă, mă doare.”

⚫️ Creație proprie:

@abiby.bby

———————————————

8. Gândurile

„Chiar și acum îi venea să verse când simțea mirosul cojilor de portocală. Trei ani – de trei ani nu mai pășise în această casă dărăpănată și totuși aroma înca o simțea în nări, deși mirosul în sine dispăruse acum mult timp prin ferestrele fără geamuri. Podeaua scârțâia la orice minusculă mișcare făcută de ea, pe când se chinuia să înainteze. Cu fiecare pas, cu fiecare amintire care îi apărea și dispărea în fața ochilor – genul de imagine pe care o ai când te afli în tren și deodată simți impactul altui tren gonind pe lângă tine și oricât ai încerca, trece prea repede pentru a putea desluși ceva, iar efortul rezultă în stări de amețeală– mirosul portocalelor îi umplea nările și plămânii din ce în ce mai mult, creându-i stări de greață. Dacă era să fie întrebată, nu ar fi știut nici ea de ce se afla aici, adâncind rana neînchisă încă. Probabil că uneori îi plăcea să se rănească cu amintirile traumatizante, îi plăcea să simtă apăsarea în piept provocată de durere, îi placea gândul sfâșietor, care deopotrivă îi distrugea mintea, că nu se va face bine vreodată. Aroma cojilor îi sufoca deja plămânii când a ajuns la baza scărilor. Respirând cu dificultate, a început să le urce, evitând găurile făcute în lemn.”

⚫️ Creație proprie: @bianca._bie

———————————————

9.

„Îmi amintesc foarte multe lucruri petrecute în acea iarnă, dar cel mai bine îmi amintesc de aroma îmbietoare din casă atunci când orașul a fost lovit de prima zăpadă. Nu mai ninsese de multă vreme; trecuseră ani de atunci încât nu realizasem cât de dor îmi era să simt frigul pe sub pijamale. Din afara bucătăriei se construia un tablou care-mi calma toată ființa. De cealaltă parte a realității, tu tăiai felii de portocale pentru a le folosi la prepararea unei rețete de vin fiert pe care ai găsit-o pe internet și despre care mi-ai povestit preț de câteva zile. Ieri ne-am luat inima în dinți și am pășit în gerul de afară să cumpărăm portocale. Nu voiai să comandăm de pe aplicație, voiai să trăim iarna. Privindu-te, mirosind tot a citrice și a cuișoare, ți-am zâmbit, gândindu-mă la cum mi-aș fi dorit să rămânem blocați în această realitate pentru totdeauna.”

⚫️ Creație proprie: @ninalinaivan

———————————————

10.

Încă mai bei suc de portocale la micul dejun?

„Ceva îmi spunea că ai uitat să cumperi portocale roșii, așa cum te-am rugat înainte să ieși, cu patru ani și jumătate în urmă.

Privirea ta rătăcitoare căuta să se agațe acum de firul unei povești pe care nimeni nu a mai citit-o.

Niciunul dintre cei prezenți la masă

nu știau cine ești.

Niciunul dintre cei prezenți la masă

nu știau cine sunt.

Au acceptat cu toții invitația, fără a forța vreo conversație despre cine nu suntem,

în ciuda eforturilor părinților noștri de a ne transforma

în propriul lor ecou.

Stai în dreptul ușii, fără să spui nimic.

Invitații privesc și se tem.

Nimeni nu cunoaște pe nimeni.

Doar eu te cunosc.

Îți cunosc galaxia de cicatrici de pe piele.

Și tu mă cunoști.

Cunoști gustul sucului meu de portocale.

Obișnuiam să îți sărut pistruii.

Te iubeam cum nu ar înțelege nimeni că se poate.

Defectele tale.

Fiorii.

Tăcerea.

Îmi pare că ai rămas același pe care l-am iubit, dar nu.”

⚫️ Creație proprie:

@fdcalin_

———————————————

11.

„Plouă mărunt și natura abia-și mai mișcă trupul uscat.

Condeiul se odihnește pe jurnal, alături de lumânarea aprinsă.

E vremea aceea, dar cu totul altfel searbădă, ca un tablou plouat cu praf, care-și estompează culorile.

Iarna și-a pierdut din strălucire, din sclipiri și scârțâit. Țurțurii s-au transformat în picături din streșini, Zăpada scânteietoare, în bălți noroioase,

Gerul năprasnic, în vânt.

Doar portocalele și-au păstrat mireasma.

Doar portocalele și-au păstrat culoarea și gustul.

Doar portocalele îmi mai amintesc de acele timpuri. Iarnă după iarnă,

Decembrie după decembrie.”

⚫️ Creație proprie:

@ ap_bibliofille

———————————————

12.

completări

„eu nu știu să curăț portocale fără să provoc dezastre; tu le-ai curățat mereu pentru mine.

eu nu știu să iubesc fără să provoc dureri nefaste,

dar aș încerca să învăț pentru tine.”

⚫️ Creație proprie:

@alice.s.didu

———————————————

13.

,,Ești ca un vis:

Apari în zorii dimineții,

Te afunzi în abis

Și aluneci din cauza ceții.

Cu miros de portocale te chem,

Cu o cafea si-un ceai,

Cu pâine și gem.

Îmi zici că visai,

Dar dacă e blestem ?

Aveai un fel de al tău,

Iubeai din păcat în păcat.

Și nu îmi pare rău,

Iubitule, că te-am uitat!”

⚫️ Creație proprie:

@cartisiiceai

———————————————

14.

Amor din citrice

„Mă uitam la el cum decojea portocala cu atenție și o privea ca și cum ar fi fost un suflet pe care nu voia să îl rănească. Sărbătorile se apropiau, dar mă întrebam la ce se gândește în camera lui mintală și îl lăsasem să se joace cu acea portocală. În cele din urmă, o mâncase și zâmbise. La final se uitase la mine și îmi zise: „Toată iubirea noastră stă în miezul unei portocale, iar momentul cel mai intens este atunci când ne atingem buzele care au gustul ei.”

⚫️ Creație proprie: @_mariana.faur_ ———————————————

15.

Aluat, portocale și alte amintiri

„Aveam obiceiul de a găti atunci când gândurile nu-mi dădeau pace. Fiecare are propriile lui modalități de a se liniști: scrisul, cântatul, să te plimbi ore în șir pe străzile orașului, să faci curățenie prin cameră sau să rătăcești cu ochii pe tavanul din dormitor. Al meu era să mă joc cu aluatul. Îmi aduceam aminte de timpul petrecut la cursul de modelaj în care luam lutul în mâini și îi dădeam o formă. Aluatul debloca acele amintiri, orele petrecute în sala de atelier, plămădind în tăcere. Făceam o rețetă de prăjitură învățată de la bunica, cea cu foi de miere și cremă de griș, iar în mijlocul straturilor turnam jeleu de portocale. În momentul în care am dat pe răzătoare coaja de la portocale, mirosul citricelor invada bucătăria, aducând, o dată cu ele, amintirea serilor nostalgice de iarnă în care singura mea grijă era sa decupez niște figurine dintr-o revistă primită de la școală. Nu e ciudat că un lucru atât de banal precum parfumul dulceag al portocalelor poate să recupereze niște clipe uitate pe care mintea le îngroapă inconștient? Clipele, acele clipe…”

⚫️ Creație proprie: @iusedtopaint

———————————————

16.

portocale sau uitare?

“Roșu și portocaliu, încă mă bântuie sublim,

Greu de uitat și mai greu de acceptat

Amar, acid, dulceag lipsesc din paleta mea de gusturi,

Citric acid al poveștii noastre s-a stins undeva în Vama Veche.

N-am mai cumpărat de atunci pic de portocală,

Deși le iubeam la nebunie.

Mă feresc de orice-i citric și fug cât pot de tare,

Iarna și-a pierdut din farmec, iar vara din suculență

Încă mă gândesc la noi când văd portocaliu,

Sper că și tu din când în când.

Îmbietor miros, gust acrișor, amărăciune mi-au rămas eternă amintire, Deși te aștept duminică de duminică la standul 6 din Obor

Loc de taină pentru noi, necunoscut de trecători,

Știu că n-ai să apari, că freziile s-au ofilit deja și e târziu

Încă sper că-i doar coșmar și că nu s-au stricat și portocalele în frigider, încă sper.” ⚫️ Creație proprie:

@ioana_gabriela_zamfir

———————————————

17. Acasă

„Căldură înduioșătoare, în mica bucătărie a bunicii, pe care am găsit-o așteptând… În mâinile sale, timpul pe cât era de prețios, îl lăsa să se scurgă, să ne întâlnim mai repede. Am strâns-o în brațe, apoi m-am oprit să simt… să simt Crăciunul, cu veseliile sale nenumărate, prinse toate în sufletul familiei, în spiritul bunătății, în colindele gâdilându-mi inima. Am început să inspir… arome de cozonac crescând încet în cuptor, ace de brad zâmbind falnic împodobite, iar pe calorifer… coji de portocală, aliniate militărește, în culoarea lor aprinsă și textura zemoasă. M-am culcat cu gândul la ele, înfofolită într-un pulover pufos, în brațele amorului meu. Iar a doua dimineață, în loc de mic dejun, am mâncat portocale.”

⚫️ Creație proprie:

@nicolga.99

@nykonii

———————————————

18.

„Întreg orașul era îmbrăcat în zăpadă, iar fulgii de nea nu păreau să se oprească din a se așterne oriunde îi ducea vântul. Camera era pustie, întunecată și singura sursă de lumină era focul aprins în șemineul de lângă mine. Liniștea domnea pretutindeni, asta exceptând viscolul de afară. Era abia începutul lunii decembrie și totul mergea ca pe roate cum s-ar spune. Obținusem slujba perfectă, remunerația era și ea pe măsură, ce este drept, însă ceva adânc și greu mi se pusese în piept. Nu o puteam numi durere, nici arsură. Era o senzație de gol interior. Era ca și cum lipsea cea mai importantă piesă din puzzle. Fusesem deja plecată în delegații de un an întreg. Nu reușisem să mai ajung acasă, deși acum încercam imposibilul să obțin exact trei zile libere, ca să ajunge de Crăciun. Aeroportul se afla la zece minute distanță de locul în care stăteam temporar de parcă și-ar fi bătut joc de mine. Unul, printre altele sute de hoteluri prin care am trecut în ultimele doisprezece luni. Mereu mi-am dorit asta. Sau, cel puțin așa am crezut… Să văd lumea. Să nu stau mai mult de două zile în același loc. Totuși, senzația de sufocare ce părea că nu voia să mă părăsească mă determinase în ultimele zile să nu îmi mai doresc să părăsesc camera după muncă. Ajunsesem să privesc ore în șir flăcările cum ardeau în șemineu, să mă înec în cărți prăfuite cu câte o cafea amară, în timp ce stăteam în ținuta mea formală într-un fotoliu care părea să fie identic unul cu celălalt indiferent de hotelul în care eram.

Totuși, ceea ce era diferit în noaptea asta era că îmi cumpărasem vreo douăzeci de portocale. Am început să le decojesc pe toate, fără să reușesc să mănânc vreuna. Cel mai probabil le-aș fi dat bucătarului dimineață și le-ar fi găsit el vreo întrebuințare. S-ar fi bucurat chiar. Am lăsat mirosul de portocale să îmi inunde simțurile, în vreme ce mi-am sprijinit capul de spătarul fotoliului și dând drumul cleștelui care îmi ținuse părul strâns într-un mod incomod toată ziua. Am închis ochii și mi-am lăsat mintea să cutreiere. O decizie care adeseori mă liniștea și mă agita în aceeași măsură. Mi-am imaginat că eram din nou doar un copil fără griji, fără probleme, fără „joaca de-a adultul”. Totul era simplu pe atunci, lumea era mai colorată. Acum, începeam să văd doar tipare, așteptări, zâmbete forțate… Eram extenuată.

Mi-am permis să adorm în ideea falsă de confort pe care mi-l aducea mirosul acela și amintirile care îmi erau întipărite adânc în memorie. Somnul începea și el să îmi pătrundă în măduva oaselor, odată cu frigul specific un fior pe care îl primeam cu căldură oarecum.

Iar, ultimul gând care mi-a străfulgerat mintea înainte de a adormi a fost ceva similar faptului că fericirea nu este ceva după care fugim, ceva pentru care avem impresia că muncim din greu. Ea este un miros, un gând, o melodie, o carte veche dintr-un sertar… Ceea ce ne aduce mai aproape de cine suntem cu adevărat în schimbul a ceea ce vrem să părem a fi.”

⚫️ Creație proprie:

@ella_arval

———————————————

19.

„Amintirea singurului său cămin o năpădi năprasnic în acea seară în care vântul vuia pe sub uși.

În fiecare iarnă punea coji de portocal pe sobă, rumenindu-se încet. Iar mirosul lor puternic îi scria amintiri pe pereții de un alb murdar, neglijați de mult timp. Cu timp în urmă plănuise să înceteze acest obicei. Ar fi pus capăt acelor amintiri care mai degrabă o chinuiau, decât sa îi aducă alinare.

Totuși, era ceva plăcut în acea suferință, la care nu putea renunța.”

⚫️ Creație proprie:

@jln.gabi

———————————————

20.

Coji de portocale

„Pe coji de portocale parcă pășesc

În drumul meu spre nemurire.

Și iată că mă regăsesc, sunt încă vie.

Sărbătorile de iarnă vin,

Iar schimbarea nu întârzie s-apară,

Și o dată cu ea, o prea frumoasă fată

Își face apariția deodată.

Nu știm multe despre ea, decât că

Cel mai mult îi place iarna […]

Miros de cozonaci împletiți de bunica,

Bol plin de portocale cu gust dulce-amărui, Împodobirea bradului și cadouri de Crăciun.

Nerăbdare, așteptare,

Magia se-nfiripă!

Miros de portocale…

Iubirea se ridică!”

⚫️ Creație proprie: @Mia.Ayuri

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.