ALIVE – 10
Caius se întâlni cu câte un trimis al fiecărei cete de vantablack, spusese mesajul și plecase mai departe. Creaturile primiseră vestea cu speranță și bucurie. Trecuse prin pădurile și peste râurile din toate cele patru regiuni al țării. Ajungea la final cu anunțul. În fiecare tabără se ascuțeau sulițe, săbii, săgeți și buzdugane. Umbrele îl țineau la adăpost pe colosul singuratic, pădurea îl hrănea și frunzele îi acopereau urmele. La 4:50 a.m. într-o valea acoperită de ceață, pe un pământ alb și înghețat, înconjurat de paltini înalți, răsunau tobe domoale. Cu arme prinse de umeri, creaturile ciuleau urechile. În fața lor, vorbea Caius care în ipostaza de șef părea și mai mare și mai monstruos, îi depășea pe toți cu două capete, iar vocea puternică tuna până în înaltul cerului. Femei, copii, bătrâni, tineri și soldați se adunaseră în marșul eliberării. Stăteau strânși unii în alții peste patruzeci de mii, chiar dacă nu se vedeau cu toții se știa că sunt atâția. Din toate colțurile lumii continuau să vină cadențat alte sute de mii de creaturi.
― Sunt Caius, cel pe care l-ați ales să vă conducă! Tăcea după fiecare propoziție pentru a se asigura că mesajul ajunge la toți. Prea mult am stat ascunși! Prea mult am permis Mătușii să-și bată joc! A sosit timpul să luptăm! Coborî de pe mormanul de zăpadă, intrând în mijlocul cetelor: Ridicați-vă, să le arătăm că nu putem fi controlați! Nu vă voi minți, e posibil să murim! Dar vom muri în glorie!
―Glorie! Glorie! Valea întreagă răsuna de tobe și glasuri strânse la un loc sub aceeași cupolă.
―Ne așteaptă un marş lung! Proviziile poate că nu ne ajung – ridică mâna dreaptă în aer cu pumnul încleștat – dar conducătorul vostru vă spune că iarna asta va fi fără sfârșit pentru Mătușă!
Caius început să fredoneze, un cântec vechi pe care poporul său și-l amintea – le fusese interzis să-l mai interpreteze până acum, acaparați de frică și fără putere, frica de Mătușă și tristețe. Murmure stinghere se perindau ca mareele prin văgăuna protejată de vălul aburilor:
― Mulți dintre ai noștri au murit la 13 Septembrie, alții au fost vânați în miezul iernii ca fiarele și au pierit singuri, în noapte, fără să-și vadă călăii! Dar noi îi răpunem ziua! Să vadă cu toții cine sunt adevărații monștri!
Nu există buton de oprire
Nu există comandă de retragere
Vorbește-mi despre Paradis
Și spune-mi că după luptă îl vom găsi,
Vom găsi și flori și coșuri pline
Vom găsi și zâmbete și fețe blânde…
Caius mergea în fruntea mulțimii, călcând apăsat! În urma sa, pământul se zguduia sub mersul cadențat al creaturilor enorme. Cu toții fredonau cântecul de război despre zâmbete și flori. Tobele se antrenaseră și acompaniau convoiul. Planul se mișca!
Trecuseră două săptămâni și trei zile de când șeful mutanților plecase. În subteran Bartolommeo se despărțise prea puțin de monitorul său. Jonas avea grijă să-i aducă hrană și apă, în rest nu îl deranja. Nu își vorbeau de teamă să nu se abată de la drum. În dimineața zilei de joi, bărbatul-bufniță intră pe ușa rezervei P0456. Dădu nas în nas cu un medic care dormea cu capul pe genunchi. Pe pat stătea întinsă Ofelia Hall, alimentată de perfuzii. De când fusese scoasă din capsulă deschisese ochii doar de trei ori. Fără să mai stea pe gânduri Jonas vorbi:
― Tu ești Konrad?
Bărbatul adormit îl privi printre gene:
― Nu cunosc!
― Aveam nevoie de Konrad, să ne ajute cu calul care a scăpat de la căruță! Trase aer printre dinți, răcorindu-și gingiile, plescăi din buze și se întoarse pe călcâie. Oftă teatral. Păcat, îl caut în altă parte! Puse mâna pe clanță și fu gata să iasă. Vocea necunoscutului îi atrase atenția. Medicul recunoscu sintagma. Îl trase imediat de mânecă într-o parte, șoptindu-i apăsat:
― Unde ai auzit asta?
Jonas smuci brațul și se eliberă din strânsoare:
―Deci știi?
― Spune-mi: cine ți-a zis de Cal?
― Bartolommeo!
― Prea bine! Spune-i că voi veni!
Băiatul se uită dezamăgit spre corpul nemișcat. Se duse la marginea patului. Ochii i se umplură de lacrimi – încă nu știa legătura dintre el și Ofelia, însă conștientiza că trebuia să existe ceva cu adevărat puternic, special, deosebit. Konrad se apropie. În priviri avea o licărire stranie, malefică, pe care tânărul nu i-o observase. Luă în palmă încheietura femeii, crestând-o cu un bisturiu.
―Ce crezi că faci?
Nu răspunse băiatului, sângele nu se scurgea, ci rămânea suspendat coagulându-se, răsfirându-se. Jonas nu se putu mira prea mult de lucrul straniu. Simți o durere scurtă pe braț și văzu pleoapele femeii deschizându-se. Lichidele se uniră lent, mai întâi în aer, apoi prin vene. Cele două mâini se sudară între ele. Corpul omului-bufniță se deformă, penele ieșiră la suprafață, ghearele crescură, coloana se șerpui într-o parte. Trupul pacientei căuta să intre în cel al mutantului. Se atrăgeau precum magneții, formând un gigantic organism cu două fețe.
― Ce mi-ai făcut?
― Nimic!
Podeaua tremura sub tălpile lor. Konrad nu se putu bucura pentru descoperirea făcută întrucât luminile se stinseră și alarmele împânziră întreaga clădire. Generatorul porni, aruncând palide idei de lumini, cât să nu mai bâjbâi prin întuneric.
― Trebuie să plecați de aici!