Poveste cu o motocicletă parcată sub stele

Ciudat. Mirosul deja consacrat al azbestului impregnat în pereții scării de bloc nu se mai simțea așa de puternic. Părea acoperit de un altul, un iz nefamiliar, nefiresc. Nu mi-am putut stăpâni acel sentiment derizoriu, inutil, pe care, invariabil, toți îl calcă în picioare și-l venerează în cea mai mare taină. Dar era prea târziu. Acul ascuțit al unei speranțe psihedelice deja mi-a penetrat venele, propulsându-mă cu o viteză pe care nu aș fi atins-o în veci la probele sportive de la liceu, pe scări, până la etajul al treilea. Am dat buzna în apartament și eram pe cale, dintr-o exaltare malignă, să-mi arunc ghiozdanul și cheia atârnată de sfoara din jurul gâtului și să strig în gura mare minunea ce părea că s-a pogorât, în mod necesar păgân, asupra noastră, a tuturor, când dau de mama, care mă dă la o parte și se grăbește să închidă ușa. Începe să se uite temător pe vizor, făcându-mi, disperat, semn din cap să trec în bucătărie și să tac.
Mă pun la masă și trec încă trei minute până se hotărăște să vină și să se-așeze în fața mea.
Mamă, ce doam… încep eu, dar mă întrerupe cu o mișcare de încheietură și-și duce degetul la buze.
Dacă întreabă cineva ceva, nici tu, nici eu nu am văzut și auzit nimic. E o zi ca toate celelalte, fără nimic deosebit: tu te-ai întors de la școală la cât o faci de obicei, eu am venit mai devreme de la muncă, pentru că se face o deratizare în toată incinta (totul din cauza unor zvonuri nefondate), iar tatăl tău e până diseară ocupat cu fontele de teracotă, ca în fiecare miercuri, de altfel…
Se oprește și pare că stă în cumpănă dacă a uitat să mai adauge ceva. Se lasă însă păgubașă, se ridică de pe scaun și începe să încălzească supa rămasă de ieri seara, ca și cum conversația e de la sine înțeles încheiată.
Într-o tăcere întretăiată de huruitul păcătos al aragazului, încerc să pătrund sensul celor spuse de ea, dar fără succes. Când văd bolul cu zeamă clocotind sub nasul meu, aburindu-mi ochelarii, deja vorbele mamei par că se depărtează de mine, că se agață paradoxal în limitele unei alte lumi, complet străine de cea în care trăiam, că nu se putea ca ea să apeleze la mesaje criptice, că sunt sigur încă amețită de la duzina de genuflexiuni pe care le-am făcut la ultima oră de educație fizică și că, pentru câteva clipe, m-am desprins de realitate, căzând într-o stare de semi-trezie.
Ai simțit mirosul, mamă? spun dregându-mi vocea după prima înghițitură de supă. Aducea cu…
Aducea a nimic, îmi întoarce tăios. Ce, nu mai știi cum miroase azbestul ăla nenorocit? E o zi ca toate celelalte, ți-am mai spus: același orar, aceleași tabieturi, niciun miros nelalocul lui… Termină mai repede de mâncat, că se răcește.
Uite-l din nou, tonul subliminal, scos parcă din cărțile polițiste pe care le citeam pe întuneric, ca să nu-mi fie confiscate de regim. Dintr-odată, aud voci venind de la parterul blocului. Ori sunt ele prea stridente, ori pereții noștri, prea subțiri, gata să cedeze la cel mai mic „hop” de pe scara Richter. Mama începe vădit să se agite, mișcându-se de la aragaz, la frigider, la fereastră și, de acolo, înapoi la masă. O aud șoptind ceva indefinit, ceva ce semăna bolborosit cu un „da’ motocicleta aia când mai pleacă”, însă restul cuvintelor nu le-am prins, s-au pierdut într-o negură a neștiinței mele vinovate, căci, așa gândeam pe atunci: doar eu puteam fi vinovată de faptul că nu înțelegeam, că nu reușeam sub nicio formă să văd printre crăpăturile insinuărilor, că luam tăcerea ca atare și nu-i cuprindeam niciodată sensul pe de-a-ntregul. De afară pornește un motor, pufăie groaznic și se îndepărtează, lăsând în surdină un zgomot infernal… geamul balconului e deschis și parcă simt cum intră vaporii de benzină. Mă întorc să inspir aerul intoxicat de-o libertate improbabilă, îmbrăcându-mă spiritual cu petrolul acela distilat, atât de drag mie.
Ghicind starea mea, mama mă zgâlțâie de umăr, privirea ei ascunzând mugurii pestriți ai unei groaze paralizante.
Să nu te prind că ești ca ei, au venit azi aici și strâng semnături peste semnături… Cică vor să se împotrivească, vor o țară liberă, ca afară. Începe să râdă nervos, în batjocură. Caii ăștia verzi pe pereți n-o să-i ajute vreodată, parcă-i văd deja în pușcărie. Iar aici își lasă vocea jos: să nu-ndrăznești în viața ta să te aliezi cu ei! Dacă întreabă cineva ceva, mai ales „babalâcul” ‘cela de la etajul patru, care sigur raportează tot ce vede, ca un uliu gata să-și sfârtece prada, nu știi de existența lor, iar dacă te pune cineva să alegi între ei și sistemul ăsta opresiv, alege sistemul!
Dau să zic ceva, însă mă oprește și continuă cu aceeași frică înecată în glas:
Au mai încercat și alții, să știi, spune c-un zâmbet strâmbat parcă de lumina becului încă aprins de pe hol. Libertatea e o iluzie, draga mea, iar mirosul de deunăzi de pe scara blocului nu-ți va fi dat să-l mai simți vreodată. E un parfum ce dă dependență. Nu te lăsa prinsă în năvodul său, dacă nu vrei să te scufunzi împreună cu el…
Acestea fiind spuse, se ridică într-un final de la masă și mă anunță cu un ton vesel că se duce să stea la coadă pentru acea nesuferită jumătate de pâine. Când aud ușa trântindu-se în urma ei, apuc hotărâtă ghiozdanul și caut frenetic celălalt set de chei, de care nimeni nu trebuia să știe. Miroseau încă a benzină, așa că mă grăbesc să le pun sub un jet sănătos de apă și să le săpunesc de zor, ca nu cumva să simtă ceva, ca nu cumva…
Scot din rucsac și mănunchiul dens de contracte semnate. Am adunat destul de multe astăzi – peste două duzini, doar că trebuie să am grijă să le strâng de prin cartierele periferice. Să nu mă recunoască cineva, că atunci totul ar fi pierdut. Îmi scriu repede raportul pe care trebuie să-l prezint mâine asociației, căci doar așa putem ține evidența persoanelor care ne vor susține și vor aprinde fitilul actului revoluționar. Deja îmi tremură mâna, parcă văd cum intră pe ușă cu o mină întunecată, zdruncinată de neîncredere.
Îmi imaginam deja cum ar fi auzit de la vreo vecină rătăcită cum mă dădeam jos de pe-o frumusețe de motocicletă, abia lăcuită, și cum purtam la gât însemnele controversate ale independenței – niște aglomerări amorfe de roiuri nebuloase, de libertăți scornite de niște minți tinere, atât de îndrăgostite de soare, de muzică. În mijlocul tăcerii din apartamentul meu de la etajul trei, parcă-mi răsuna în timpan versul acela atât de purificator, pe care îl stâlceam aproape întotdeauna. Radioul lui Cezar și vâjâitul motorului fuzionează într-o simfonie știrbă, umplând bucătăria, refractară la frenezia mea, cu acea idee de la care a pornit totul. Seamănă cu dorința omului de-a ajunge în spațiu și, cine știe, poate că, într-un final, o să ajungem să facem o călătorie selenară cu motocicleta noastră restaurată.
Fredonez încă versul lui Bob Marley, pronunțându-l lacunar, la fel cum făcea și el cândva. Am învățat engleză de pe eticheta unui parfum importat, singurul obiect ce are voie să treacă granița noastră încă minată, dar parcă așa suna: Emancipate yourself from mental slavery/ None but ourselves can free our minds. Mi-aș dori să fiu o motocicletă parcată sub stele și să mă uit, ca printr-un caleidoscop, la toată această omenire deformată, redusă la dimensiunea unei migdale decojite. Să-mi râd câteodată, la umbra lunii, de frământările incandescente ale acestor tineri îndrăgostiți până peste cap de idealurile lor, să râd de mine însămi, în definitiv…
Pașii familiari ai mamei urcând scările îmi curmă șirul gândurilor onirice. Îmi pun cheile motorului în buzunarul de la geacă, adun semnăturile și le ascund în coperta cărții de istorie. Vaporii de benzină încă par că pătează camera cu o speranță bolnăvicioasă. Îmi repet în minte: Nu știu și nu am văzut nimic, e o zi ca toate celelalte, dar o voce încă falsează cântecul prins pentru prima dată pe o undă internațională.
Eliberați-vă mintea, dragilor!
Libertatea adevărată începe, mai întâi, prin inspirarea voluntară a gazelor de eșapament ale motocicletelor revoluționare…
Și, totuși, e o zi ca oricare alta, nimic deosebit…

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.