despre dragoste

„Pe țigănește nu există ”te iubesc”. Are doi înlocuitori: unu- ”dukkhal man o ilo anda tute”(=mă doare inima de tine) și doi- ”kamav tu”(=te vreau/doresc). Și prin asta se explică toată iubirea mea. Durere și dorință, astea sunt dimensiunile între care mă zbat și din care încă îmi pare complet imposibil să ies vreodată. Sunt dimensiuni care se ating una pe alta, nu sunt nici paralele, nici extreme, dimpotrivă, sunt atât de apropiate încât câteodată par una singură, nu mai poți să le deosebești sau să spui unde începe una și unde se termină cealaltă. Toată viața mea am fost convinsă că felul în care îi iubim pe ceilalți este doar o expresie a felului în care ne iubim pe noi înșine dar concepția asta începe să fie zguduită, nu mi se mai pare corectă cel puțin în cadrul iubirii romantice față de o singură persoană. Iubirea asta e, mai presus de orice, unică. Și mereu nouă. Nu există doi oameni care au iubit la fel și nici alții care să fi fost iubiți la fel. Așa că n-avem cum s-o numim expresie. Mi se pare, mai degrabă, potrivit termenul de ”efect”. Efect al tuturor cauzelor existente în viața ta, atât dinlăuntrul tău cât și din exteriorul tău. Și așa se și simte. De parcă toată viața pe care ai trăit-o până în acel punct a avut ca scop unic iubirea pe care o simți acum. Toate s-au întâmplat pentru el, toate au un sens și nimic nu mai contează în afară de faptul că o simți, o simți, o simți. Așa e pentru mine. Începusem să cred că sunt incapabilă să mă îndrăgostesc de cineva și că iubirea era un scop spre care era de datoria mea să tind, acceptând în același timp că nu-l voi atinge în vecii vecilor. Ca pacea interioară sau vindecarea completă a sufletului. Dar n-a fost așa și asta m-a dat peste cap pentru că nu înțeleg nimic. Nu înțeleg iubirea. Cât ar trebui să dureze? De fiecare dată când îl văd mi se pare că e eternă, că n-o să se sfârșească în veci, că va trăi mereu în mine. Dar de fiecare dată când încep să mă îndoiesc de ea, mi se pare că i-a fost dat să existe doar pentru scurtele secunde alături de el în care chiar m-am simțit fericită. Și e imposibil să nu te îndoiești. Iubind un om nu-l cunoști mai bine. De fapt, iubind un om nu-l cunoști deloc. Îl iubești acceptând riscul ca într-o zi să se trezească și să decidă că el nu te mai iubește. Nu e în controlul nostru. Iubind un om doar îl iubești. Iubirea e, în mare parte, neputincioasă.
Nu știu ce fac cu viața mea și încă nu reușesc să-mi formez o identitate de scriitoare cu care să fiu mulțumită. Nu m-am simțit niciodată și nu cred că mă voi simți vreodată, scriitoare. Am un bărbat și iubirea pentru el mă consumă. Durere și dorință. Mă nenorocesc. Nu știu nici să iubesc nici să fiu iubită și îi fac rău omului pe care-l iubesc. E un act de egoism faptul că rămân lângă el? Sau e un act de martiriu din partea lui faptul că nu pleacă de lângă mine? ”Te complici prea mult”, așa mi-ar spune el. Și ar avea dreptate. E ușor să fi un om bun când stai singur. Când ești izolat. Cum eram eu până să mă îndrăgostesc. Acum nu mai pot să fiu niciodată complet singură și asta scoate la iveală lucruri pe care le credeam uitate și-mi dau seama că poate nu sunt un om bun. Nici un om bun, nici o iubită bună. Nu sunt ce mi-aș dori să fiu. Sunt rea și fără minte. Știu doar să scriu. Emoțiile îmi înving deseori rațiunea și furia și rușinea mă mănâncă pe dinăuntru pentru că astea nu sunt doar ale mele sunt ale tot neamului meu mai ales ale lui tata. Niciodată n-am semănat mai mult cu tata decât acum. Scriam acum ceva timp că nu știu să respir fără să mă doară, acum realizez că nu știu nici să iubesc fără să mă doară. Durere și dorință. Din astea o să mă duc dracului.”

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.