Tăieturi fardate
Crede că atunci fusese prima dată.
Pe scara de la etajul doi a secției de reanimare, cu faianța treptelor tăindu-i carnea neacoperită de cămașa spitalului, cu fereastra deschisă larg ca să vină toate babele să boscorodească și să se plângă de vreun curent. „Doar să-ncerce, că nu știu ce le fac”. Atunci, în fața geamului spitalului, cu părul încă umed de la toți solvenții clorurați din apa potabilă, cu gâtul încă dogorind de căldura blestemată a mâinii ce și-a țesut propria pânză în ceafa sa, trăgând mecanic de firele de păr rărite de la baza capului, a mâinii ce a pus o cârpă soioasă în scurgere, dând drumul apoi la apă, a mâinii ce s-a oprit în aer pentru câteva minute ca să se umple chiuveta, a degetelor ce au închis robinetul și s-au postat precum niște căngi lângă prima mână, la ceafa ei, lăsându-i urme de unghii pe gât, a mușchilor brațelor ce au făcut lucru mecanic și, în sfârșit, i-au scufundat capul în apa ce începuse să se reverse pe gresia murdară a băii.
Atunci când a luat o bucată de geam ce oricum se desprindea din fereastra lăsată deschisă, spre disperarea carcaselor, când a pus colțul sticlei pe brațul încă invadat de perfuzia goală și când a apăsat destul încât să simtă ceva fluid și usturător de încins prelingându-i-se pe mână, pe cămașă, sub călcâie…Atunci a fost prima dată.
**
Nu știe de ce s-a făcut psiholog. Ce o fi frumos în a vedea oameni patetici, consumându-se din nimicuri? Oare de ce a decis să-și petreacă viața auzind poveștile idioate, parcă fotocopiate din filme hollywoodiene ale unor ratați ce au hotărât într-o zi să devină depresivi? „Trebuia să mă fac chirurg, nu să ascult bazaconii învelite în zahăr vanilat și presărate cu scene de autovătămare corporală.” Asta gândea când mânca un corn umplut cu gem procesat, așteptându-și următorul client. Într-un sfârșit, a bătut la ușă. Îi strigă un duios „Intră”, cu acel glas prefăcut de autoritate medicală căreia chiar îi pasă de pacienți și îi spune să ia loc. Strategia lui e atât de banală încât îl enervează cât de naivă este întreaga omenire să dea bani grei pe psihologi. Într-un final, poate nu e așa de rău că a ales meseria asta.
În prima oră de terapie, o întreabă, ca de obicei, diverse. De la ce detergent de vase mai folosesc oamenii în ziua de azi, până la ce crede despre meciul de fotbal de duminica trecută. Și ca întotdeauna, nu scoate nimic de la ea. Expresiile ei faciale sunt controlate, nu trădează că ceva ar fi în neregulă. Pe lângă toate astea mai face și glume. Dacă nu ar fi știut ce știe acum, i s-ar fi părut o femeie absolut normală, chiar împlinită, având în vedere că a fost promovată ca șef al departamentului de HR la firma pentru care lucrează de ceva timp. Dacă nu ar fi aflat ce orice psiholog trebuie să afle despre clientelă înainte să o întâlnească, n-ar fi socotit nimic ciudat în obsesia ei de a purta haine lungi și pe timp de vară.
S-a plictisit să o mai întrebe despre ultimele știri în materie de sport, așa că trece direct la subiect. Ce-i drept, nu-i pasă dacă are să-i agraveze situația cu întrebările lui nefiltrate:
V-ați mai tăiat?
Scurt și la obiect.
De câte ori să vă spun că nu sunt vreo depresivă, nu m-am tăiat în viața mea. Parcă vorbeam de Popovici.
Păi dacă nu aveți nicio problemă, de ce sunteți acum aici? Mergeți degeaba la psiholog?
Aici o vede crispându-se. Parcă în sfârșit își dă seama unde este. Îi răspunde totuși cu același zâmbet artificial:
Mă plictisesc. Sunt aici să vă țin de urât.
Aceeași placă, nici măcar nu are energia să o mai schimbe. Crede că doctorul nu știe că familia ei o obligă să ia parte la aceste sesiuni, că de cinci ani îi apar niște semne în formă de semilună, o curbă repetată de mii de ori pe diferite părți ale corpului. Zici că intenționat le face așa de simetrice, atât de perfect geometrice. A început cu brațele, asta știe de la familie, iar, când a terminat cu ele, acoperindu-le complet în crestături eliptice, a continuat cu coastele, pieptul, picioarele strâmbe din naștere. Iar acum, sub privirea scrutătoare a psihologului, urme asemănătoare se întrevăd pe pometul stâng, ascunse sub particulele toxice ale fardului de obraz cumpărat de la vreo firmă scumpă, ce se laudă a fi „cruelty free”. Se preface că nu vede nici semicercul de la degetul mic al mâinii ei drepte, pe care a aruncat neglijent un inel cu gablonzuri. Acolo rana e cea mai proaspătă, se vede că abia s-a coagulat sângele. „Cine știe? Poate și-a făcut-o chiar în drum spre programare?”. Dacă tot nu scoate nimic de la ea, o să-i facă jocul:
Să știți că, fără dumneavoastră, nu aș fi avut cu cine vorbi. Haideți să fac un ceai. Ce spuneați de Popovici?
O lasă să vorbească singură, cu frazele ei înflorite, cu surâsurile-mască pe care le împarte străinilor. Stă cu spatele la ea și se preface că încălzește apa pentru ceai. Încearcă să scotocească în liniște sertarul și înjură în gând când, trăgând de mâner, cheile de la mașină zăngănesc. Norocul lui că e prea absorbită de poveștile ei cusute cu ață chirurgicală ca să vadă cum desface dopul de la betadină și de la sticla de spirt de pe blat. Îi aude vocea pe fundal, entuziasmată de propria normalitate prefăcută:
Ar fi trebuit să-i ascultați discursul. Tinerii din ziua de azi ar trebui să-l ia ca model, în loc să viseze la Americi sufocate de rasism și înapoieri mintale, prezidențiale…
Se întoarce brusc spre ea, apropriindu-se cu o tavă pe care a pus două ceșcuțe.
Permiteți-mi.
A luat ceașca mirosind a iod de toartă și când să i-o întindă femeii, o scapă.
Mii de scuze, doamnă. Mi-a alunecat. Ce să zic, oboseala își spune cuvântul.
Tace și o privește atent. Soluția a pătat deja canapeaua, dar nu asta îl interesează. Fără să clipească o fixează cu privirea unui detectiv ce și-a prins suspectul călcând strâmb. Spirtul și betadina se preling de pe mâna ei dreaptă, deci i-au atins și degetul mic. Orice formă de încordare pe care și-a imaginat-o doctorul nu se potrivește cu expresia calmă a pacientei. „Oricât de bun actor ai fi, n-ai cum să nu țipi de durere când cineva pune spirt pe o rană aproape deschisă”. Se mai uită pentru câteva secunde la ea. Poate se dă de gol în vreun fel, dar nu. Nici măcar nu a tresărit. Luându-și mina de psiholog îngrijorat, se grăbește să-i aducă o rolă de șervețele. Îi lansează un repertoriu de scuze, îi oferă ceașca lui, care, într-adevăr, conține ceai negru, cumpărat tocmai din India vara trecută. După ce se liniștește – el, că ea nu pare deloc deranjată de toată această tevatură actoricească – îi spune pe tonul lui normal, secat de plictiseala unei vieți trăite pentru alții:
Știți, cred ca v-ați ratat cariera. Ați fi putut fi o actriță excelentă.
Zâmbește ca și cum nu l-ar fi auzit. Se ridică brusc, îi spune că îi va achita recepționerei, silabisește încordată un „Bună ziua” școlăresc și iese pe ușă cu fusta fluturându-i în urmă ca un tsunami.
Bărbatul surâde. În sfârșit un semn.
***
Prezentatoarea turuie despre incendiile din insulele grecești, în timp ce el mănâncă același corn plin de chimicale, adus tocmai din Polonia. A terminat pe ziua de azi, așteaptă doar ca știrile să se termine (de preferat, odată cu gustarea plină de E-uri) și să-i spună secretarei că poate pleca și ea.
„Știri de ultimă oră. O femeie în vârstă de 39 de ani găsită moartă în propria casă. Femeia suferea de depresie gravă. Niciun semn de leziune sau vătămare corporală. Urmează să i se facă autopsie.”
Doctorul ridică ochii spre ecranul televizorului. „Oare ce ratat și-a luat viața de data asta?”. Însă, dând cu ochii de imaginea victimei, se îneacă cu aluatul cornului. Aceleași sprâncene arcuite, același pomete fardat excesiv.
În locul parantezei rotunde de pe obraz, se întrezărește o lucire de fosfor. Află de la prezentatoare că tot corpul ei e acoperit de plăci de natură tegumentară, perfect eliptice. Bărbatul își revine din șoc, se ridică să-și facă un ceai. „Ce patetic! De parcă suferise cine știe ce. Da, a fost aproape înecată în propria chiuvetă. Și ce? Vrea să facă spectacol? Pot jura că și-a lipit solzi de pește pe tot corpul doar ca să ascundă tăieturile”.
Ia ibricul și toarnă în ceașcă. Gustă din ceai. „Ar merge mai mult zahăr”. Se întoarce după zaharniță, dar, când să caute o linguriță, începe să tușească. Simte că are ceva în gât. Își dă una în spate cu pumnul și scuipă ceva tare și ascuțit în palmă…
un solz de pește.