Câmpie dragă
„Oraș împuțit!” exclamă tânăra, aproape scuipând cuvintele acide de pe vârful limbii. Merge de câteva minute pe marginea drumului; abia lasă urme în praf. Inițial a privit în jos, în cazul în care îi curg lacrimi, măcar să curgă drept, să nu îi rămână pe față nicio urmă din tristețea și ura ce au fost sădite în ea de incident. A fost nedreptățită, toată lumea a văzut, însă nu e prima dată când o victimă este certată și trasă la răspundere. Unul, doi, mai răsăriți, au înercat să îi țină partea, dar în vacarmul ce s-a iscat din nemulțumiri care au degenerat pe multe planuri, tânăra s-a strecurat din mulțime și i-a lăsat pe toți în urmă. În final, nu a avut nimeni ochi să o caute când a dispărut.
Capul și-l ridică doar atunci când asfaltul devine țărână. Pe fâșia aceasta de pământ praful se ridică mai lesne și, curând, îi încețoșează poalele deschise la culoare. Nu o deranjează câtuși de puțin, mai bine murdară de galbenul pe care calcă decât de griul scârbos al gazelor de eșapament. Treptat, cotind de la drum, picioarele i se afundă în iarba din ce în ce mai înaltă. Își leapădă pantofii. Nu doar că nu mai are nevoie de ei, dar i-a fost dor să simtă bătăile inimii pământului prin talpa ei moale. Cu cât se depărtează de zgomotul lumii, cu atât iarba e mai verde, florile sălbatice mai dese. O miroase pe una dintre ele și o mângâie pe o alta, dar nu se oprește. Pe calea pe care merge acum nu e timp de popasuri.
Un rând de copaci se ivește aproape de nicăieri. Intrând în el, un perete de aer rece îi înlătură greutatea caniculei de pe umeri. Tânăra dă vina pe Soarele care i-a bătut în ochi, nelăsând-o să vadă în față, să își planifice pașii. Calcă printre rădăcini, unele mai dure, altele mai proaspete, sparge sub tălpi vreascuri uscate și îi par oase. Or fi ale ei? Brățara de la încheietură zăngăne și o enervează. Își scutură mâna, dar e zadarnic. Parcă într-ajutorul ei, un copac mai tânăr întinde pe nevăzute o ramură, ca tânăra să se agațe în ea. Când se smucește, de spaimă, cade, iar brățara se rupe. Se uită în jur recunoscătoare, își scutură rochia după ce se ridică și continuă în față, ghidată de o rază de lumină. Ține de ea cu dinții, ca un câine flămând de un colț de pâine. Realizează, totuși, repede, că pădurea nu e deasă, poate vedea deja dincolo de ea.
Când piciorul îi iese de după ultimul copac, tânăra se oprește. Nu își amintește de ce se află acolo, pare că taxa de trecere a pădurii i-au fost amintirile. Răceala se împletește cu o căldură plăcută ce plutește deasupra câmpiei din față iar o explozie de verde curat și sănătos o îmbie să își continue drumul. Pășește afară din rochie, nepăsătoare și își aruncă privirea în stânga și în dreapta de parcă ar căuta alte veșminte. Sunt din ce în ce mai multe flori, salvie în special. Parfumul îi inundă simțurile pentru o secundă și o liniștește. Aici, pe plapuma verde și moale a pământului, tulpinile înalte, decorate în vârf cu mănunchiuri lunguiețe albe sau mov, freamătă la comanda adierilor de vânt și purifică aerul. Tânăra închide ochii preț de o secundă și se așează. Pieptul i se cutremură cu un suspin adânc și râuri îi izvorăsc din ochii de culoarea nopții. O durere scurtă în coaste se sincronizează cu fuga unui hârciog prin fața ei. Spaima micului șoarece o depășește pe a ei și o readuce la realitate. Se încumetă să se ridice și pornește din nou la drum–tot în față, că doar în față se poate merge.
Ziua e în amiaza mare, iar copacii și vecinii lor, arbuștii, au fost lăsați în urmă. Pe cât de multă fericire i-a adus să ajungă pe câmpie, pe atât de neputincioasă se simte în fața razelor Soarelui. Vremea asta nu e de ea, trebuia să mai aștepte, dar când te năpădește nerăbdarea, legat să fii și tot te târăști. E mult prea cald, i se pare că aerul tremură și că iarba înaltă s-a transformat într-un ocean. Este valuri-valuri toată și tare ar mai bea-o. Ia o gură zdravănă din apa imaginară și, culmea, i se pare că se satură. Halucinațiile nu contenesc. Florile pe lângă care trece o privesc îngrijorate; le aude cum șoptesc și țipă înapoi la ele. S-a săturat de bârfe și de răutăți. De acolo de unde vine ea, oamenii doar așa vorbesc. Ar putea jura că fiecare pas pe care îl face îi crește temperatura cu un grad. Își dă silința să privească înainte și să își continue drumul, dar se simte atât de singură, în imensitatea acestei câmpii, care o înconjoară, o cuprinde și parcă o seceră.
Tălpile ei golașe sunt singurele care se bucură de finețea câmpiei. Iarba moale acoperă tot pământul și îi ferește degetele de razele necruțătoare. Pământul e rece dedesubt, deși ascunde zeci de inimi care bat cu putere și împing sânge cald în venele creaturilor ce țin câmpia în viață. În capătul opus al propriei ființe, lucrurile stau altfel. Părul aproape i-a luat foc, sprâncenele și genele nu dovedesc a proteja ochii, iar aceștia cedează. Știe că Făt-Frumos-ul zărit în depărtare nu e, de fapt, real, că este doar o speranță izvorâtă din dorința de a fi salvată. Nu a avut niciodată nevoie de ajutor, până acum, când locul acesta atât de drag inimii sale, i-a devenit potrivnic. Decât să cadă pradă iluziilor, mai bine să înainteze orbește. Pașii îi sunt mai mici acum, însă nu contenesc. Drumul spre casă este o amintire care nu se pierde niciodată. Se mai estompează, Soarele mai șterge din detalii, ploaia mai dă naștere unor goluri în memorie, de care tânăra se împiedică.
Când ajunge cu totul la pământ, este nevoită să deschidă ochii. Mirosul de praf este mai slab aici jos. La baza ierbii viața e mai suportabilă. Privește cum ies firele verzi din teaca lor subterană și, pentru o secundă, își imaginează cum ar fi fost viața ei dacă era doar un fir de iarbă pe câmpie. Fără griji, fără responsabilități, fără măcar un gând; doar cu instinctele înnăscute de a ieși din sămânță, a se bucura de Soare și de ploaie, și de a dispărea la final. Iarba nu lasă nimic în urma ei, nimeni nu îi duce lipsa, dar toată lumea se bucură de ea. Chiar tânăra care își dorește să fie un fir de iarbă se bucură de iarba din jurul ei, care i-a oferit un loc moale pe care să cadă atunci când genunchii i s-au înmuiat.
Întinsă pe jos, motivația i se prelinge din minte și se infiltrează în sol. Din tot corpul i se mai mișcă doar pieptul într-un ritm încet, de-abia mai pare că respiră, și ochii care îi sclipesc în timp ce privește mici nori ce se fugăresc pe cer. E liniște, prea liniște, deci încă e departe de casă, poate că prea departe ca să mai poată ajunge vreodată. O pasăre străbate bolta de la dreapta la stânga, cu aripile extinse complet–a făcut un pact cu vântul și cu cerul, s-a lăsat purtată în schimbul… „În schimbul a ce?” se gândește tânăra. Cum de la un gând pornesc mereu alte o mie, întinsă pe-o parte, tânăra îți imaginează cum ar fi ca într-o zi să îi cadă membrele și să crească în locul lor aripi. Să fie de păsări sau de fluturi, i-ar fi totuna. Măcar așa ar putea vedea câmpia ei dragă de deasupra. Ar ști mereu unde se află, ar ajunge repede la un copac sau sub o floare înaltă, să se ferească din calea Soarelui dușmănos. Îi vine să râdă de acest gând, dar nu poate. Este și ea la fel ca toți oamenii: când e prea cald, urăște Soarele, când e prea frig, se plânge că nu mai vine „Soarele ăla odată”.
O obosește privitul cerului. Recunoaște că este frumos, dar prea grandios, prea impunător ca micimea ei să îl poată înțelege și să nu se teamă de el. Acum este senin, dar tot din el pornesc cele mai dure furtuni pe care le-a trăit vreodată. Da, este bine spus „trăit”, pentru că după ce furtuna a trecut, ea era tot acolo. Măreață este și câmpia, dar pe aceea o poate străbate. Cu sau fără a se împiedica de trepte ascunse sub iarbă, cu sau fără a pica în bălți lăsate în urmă de ploi, poate învăța câmpia, și-o poate desena în palmă. Apreciază cerul, dar iubește câmpia.
Parcă pentru a-și face simțită prezența, sau poate pentru a da o mână de ajutor, un vânt semeț trece pe deasupra tinerei, împinge firele de iarbă către ea și aproape culcă la pământ câteva flori din apropiere. Petalele lor albe și mici le-ar face să treacă neobservate, dacă nu s-ar îngrămădi atâtea surate unele într-altele, formând mici buchețele naturale, prin care reușesc să atragă privirile tuturor trecătorilor. Și tânăra ce se odihnește lângă ele este trecătoare, dacă nu pe această câmpie, cu siguranță prin viață. Florile știu acest lucru, dar nu spun nimic. Ele doar o privesc la rândul lor și îi așteaptă decizia. Sunt pregătite să îi ureze de bine de s-ar hotărî să își continue drumul, dar sunt gata să îi aline sufletul și să îi păzească trupul până ce pământul și-ar întinde degetele după el.
Cu cât Soarele strălucește mai tare, cu atât albul florilor e mai puternic. Tânăra încearcă să își asculte vocea interioară, vrea să se ridice, trebuie să ajungă acasă. Însă uneori, viața însăși are alte planuri, iar fiecare vietate e datoare să meargă pe cursul care i-a fost pregătit. Tănăra ar plânge, dacă ar putea, însă nu mai are vlagă nici pentru atâta lucru. Deși nepregătită să își ia adio de la câmpie, de la casă, renunță la a se ridica și doar continuă să respire ușor, cu gura întredeschisă, capabilă să mai simtă doar Soarele cum îi pătrunde prin piele și dă foc la tot ce găsește sub ea.
„Măi, amărâto…” o voce se aude din apropiere. Tânăra își dă seama că străinul e prea aproape ca ea să mai poată fugi, să se ascundă din calea lui. Dar, în final, ea de-abia se poate forța să își deschidă ochii. O face fix când deasupra ei se pogoară o umbră puternică. Se sperie, desigur, văzând aplecat deasupra ei un bărbat vânjos. Capul lui arată bizar până să se dezmeticească din delirul provocat de căldură, însă își dă repede seama că omul poartă o pălărie. Da, poate că o pălărie ar fi salvat-o și pe ea de insolație.
„Ce cauți tu la ora asta în plin câmp? V-a dat peste cap de tot seceta asta și pe voi…” bărbatul continuă să vorbească în timp ce scotocește după ceva în geanta pe care o poartă atârnată pe după gât. „Ia, mai mult n-am,” adaugă el înainte să toarne puțină apă din sticla lui în gura tinerei. La început îi vine greu să înghită, dar odată ce buzele și limba i se umezesc, tânăra se ridică și acceptă toată apa pe care omul binevoiește să i-o ofere. S-a ridicat brusc și imaginea se învârte o perioadă. Tânăra se simte vulnerabilă, cu toate că nu simte niciun fel de ostilitate de la bărbatul din fața ei. A crezut că va încerca să o prindă, să o atingă măcar, dar departe de om acele gânduri.
„Hai, du-te acasă, de-acum apune Soarele,” mai spune el înainte să se îndrepte de spate și să se ridice în picioare. Pune sticla goală înapoi în traistă, îi mai face tinerei umbră preț de câteva minute, apoi își continuă propriul drum.
Putea să jure că și-a văzut predecesorii cât timp a stat cu ochii închiși. Nu prea mai auzea nici vântul, nici păsările care treceau, abia-și mai auzea inima. „Așa se moare?” se gândea tânăra cu câteva minute în urmă. Dar acum se simte mai vie ca niciodată. I-au zis cei bătrâni că apa e cea dătătoare de viață și, deși nu i-a contrazis, abia acum a înțeles. Nu s-a întremat de tot, ceva încă se simte în neregulă, dar din nou pe picioarele ei, s-a scuturat bine de praf, și-a șters de pe față lacrimile care în sfârșit au reușit să curgă și a pornit cu piciorul drept înainte.
Bărbatul care a salvat-o nu a avut nimic de câștigat, totuși a facut-o. Poate că în esență nu toți oamenii sunt răi. Desigur, tânăra nu îi va ierta niciodată nici pe cei care au certat-o pe nedrept în oraș, nici pe cel care aproape i-a curmat viața. Aceia vor fi răi întotdeauna. Ciudat, de când a plecat din oraș, nu s-a gândit deloc la incident. De ce oare se gândește acum? O fi de la Soarele care apune în urma ei? O fi devenind și ea mai emotivă la lăsarea serii? Sau o fi vreun mod inconștient de a-și termina gândurile și de a-și încheie socotelile? Soarele nu mai arde, corpul ei se mișcă din nou normal și ochii nu o mai ustură; scurta odihnă între flori, umbra și apa rece i-au redat temporar viața, fiindcă e temporară oricum.
E mândră de ea însăși odată ce recunoaște zona mai bine. A mers mai repede o bună porțiune de drum, dar tot i se pare că i-a luat o viață să străbată câmpia. Putea să jure că nu e atât de departe casa ei. S-a înserat de tot. Marea minge de foc care a dominat cerul pe timpul zilei și i-a pus la încercare tăria s-a cufundat în pământul câmpiei, sub linia orizontului. Ce-i pasă lui? S-a dus la culcare conform programului, indiferent față de bucata de drum rămasă, pe care tânăra trebuie să o străbată în întuneric. Însă, ca în fiecare noapte, cu excepția uneia, un alt astru îi ia locul pe cer, gata să îi călăuzească pașii.
Luna e mai mică, dar e pașnică. Lumina ei este albă, nu este atât de puternică, dar nu arde nimic în jurul ei. E felinarul cel mai de vază, prietena cea mai bună pe timpul nopții. Tânăra se bucură nespus când o vede ridicându-se ușor pe cer. Dar se ridică deja? E foarte târziu, trebuia să fie deja acasă. Încearcă să mărească pasul, dar ceva din interior îi zădărnicește planurile. Se forțează, nu îi mai pasă de ea. Mai este o aruncătură de băț până la ușa casei și deja îi aude pe micuți cum o strigă fericiți. Știu că nu au voie să iasă din casă până nu ajunge mama, dar a lipsit atât de mult încât nerăbdarea le subjugă mințile juvenile și se reped spre ea. Tânăra se bucură să îi găsească pe toți trei sănătoși și în siguranță. Sunt hămesiți, desigur, doar acesta e motivul pentru care s-a și dus până în oraș.
Se așează din nou pe pământ, acum e rece, dar tot moale. Nu se compară nimic pe lumea asta cu sunetele fericite scoase de copilașii ei care își umplu burțile pe săturate. A meritat să străbată toată câmpia în momentul cel mai nepotrivit, având încredere că orice s-ar întâmpla, câmpia care a adăpostit-o când avea mai mare nevoie, nu i-ar face niciodată rău. Îi trece pe sub nas o boare încărcată de mirosuri de flori. Se aude în depărtarea un susur de apă pe care și-a dorit să-l audă toată ziua. Totul e bine, acum că a ajuns acasă. Totul, mai puțin durerea aceea care a fost la început surdă, dar acum zbiară prea tare. Într-un final, simte ceva cald sub ea și se răsucește, să acopere pata. Copilașii sunt prea mici acum ca să înceapă să își facă griji. Întoarsă așa, poate privi mai bine cerul. E mai frumos întunecat, pestrițat cu alb sclipitor. Tânăra își plimbă privirile de la o stea la alta și se întreabă în mintea ei necuvântătoare dacă data următoare va avea sau nu aripi, dacă va iubi câmpia tot atât de mult, dacă va mai fi mamă… sau poate tată. Laptele va curge și se va termina, dar mâine, din păcate, nu va mai merge în oraș să caute de mâncare.
„Tu iei puii, câte unul pe rând, să nu îi apuci aiurea. Eu iau mama,” șoptește bărbatul.
„Vezi să nu te muște,” îi răspunde o vocea mai tânără.
„Mă mușcă, asta e. Hai, tu ia puii.”
Zgomotul și mirosul de mașină sunt îngrozitoare, îi readuc tinerei în minte o amintire mult prea recentă și sare din somnul pe care l-a crezut definitiv. Nu înțelege unde se află, dar nu e nici moartă, nici legată, iar puii dorm lângă burta ei. Se uită în jur atât cât îi permite capul, fără să se ridice, dar nu recunoaște decât cerul nopții și mirosul câmpiei. Se află totuși într-o mașină, asta știe cu siguranță. La o oarecare distanță de ea stă bărbatul care i-a oferit apă. Se uită la ea cu drag, dar nu întinde mâna.
„Stai liniștită, fetițo, te aducem înapoi după ce te faci bine.”
Este o cârpă legată strâns în jurul burții ei. Își dă seama atunci că omul i-a salvat viața o a doua oară și înțelege că atunci când s-a uitat în urma ei, nu era o iluzie. Lăsa o dâră de sânge, iar bărbatul a urmărit-o. Se uită mai bine la el acum, simte că mai bine ar sta trează de data asta. Îl compară rapid cu cei care i-au făcut rău și înțelege că el este un om al câmpiei. Poate că de aceea este un om bun.
Ojovan Bianca-Oana, 27 ani, București
Secțiunea I: Proză scurtă
Premiul III secțiunea proză scurtă a Concursului Național de Creație Literară „Ștefan Bănulescu”, Mai 2024