În aşteptarea iubirii
Dacă ştiam cât de grea este viaţa pe Pământ, nu mai veneam aici!
Nu mai pot da vina pe societate şi pe ce încearcă să ne înveţe, pe ce tradiţii şi obiceiuri, care au rămas valabile, se străduieşte să ne impună. Tradiţii şi obiceiuri pe care, dacă sunt sinceră, nici măcar nu le dezbatem suficient. Le luăm ca atare şi le tratăm de parcă ar fi absolute. Aşa trebuie! ni se spune adesea. Trebuie să-ţi găseşti pe cineva, trebuie să te căsătoreşti, trebuie să faci copii. Tradiţii şi obiceiuri cu care creştem, care devin o parte normală din viaţa noastră până în punctul în care avem curajul să ne întrebăm ce vrem cu adevărat. Tradiţii şi obiceiuri care nu numai că-ţi spun ce să faci, ci şi cum. Să ne gândim doar la ce reguli se vor a fi respectate dacă decizi să faci nuntă, de pildă. Sau botezul copilului, în cazul în care ai devenit părinte. Aş spune că toate acestea spulberă frumuseţea unor evenimente atât de marcante în viaţa omului şi le transformă în surse de stres, nervi şi oboseală. Îşi pierd poate nu valoarea, ci mai ales magia. Numai când aud de ele sunt tentată să strâmb din nas, dar mă abţin. Aşadar, în ceea ce mă priveşte, societatea din care fac parte, cel puţin, nu poate fi blamată. Ar fi o ipocrizie să susţin că durerea care mă apasă, care-mi chinuie nemilos inima, e din pricina acestor factori externi.
Nu.
Nu mă mai interesează ce e adecvat sau dezirabil la nivelor maselor. Se pot justifica aceste comportamente, au explicaţii clare în istorie şi aşa mai departe. Dar omul evoluează, se schimbă, iar odată cu aceste modificări inevitabile, cunosc sau ar fi de preferat să cunoască o metamorfozare şi cutumele de care ne agăţăm atât de profund. Nu e vorba să le extirpezi cu totul sau să le condamni. Nu, ci să existe o mai mare flexibilitate în acest sens, respectiv mai mult respect. În traducere, dacă cineva nu vrea să se căsătorească, să aibă copii sau mai ştiu eu ce, să nu fie judecat. E viaţa sa, doar, are drept deplin de decizie şi nici nu e cazul să fie supus la o serie de opinii nesolicitate şi, la drept vorbind, irelevante. Nu m-am bucurat de vreo înţelegere din partea nimănui când am făcut evidentă îndepărtarea mea de la ce trebuie. Iniţial a fost neplăcut şi am căutat să mă explic, să le arăt că nu greşesc în decizia mea. Greşeala, în schimb, a fost fix aceasta – nu oferi justificare pentru drumul pe care-l alegi, ceea ce eu am făcut. Ai dreptul la orice: familie numeroasă, concubinaj sau o viaţă dusă doar cu tine.
Dacă am eliminat factorul social, atunci să fie biologia? Să fie instinctul nostru de reproducere? Nu, nici măcar atât. Nu mă atrage ideea de a deveni părinte. Chiar deloc, cu toate împlinirile pe care ţi le-ar putea aduce, conform mamelor şi taţilor cu care am intrat în dialog. Mi-e dificil să mă vizualizez într-o asemenea postură.
Este vorba de natura umană. Ea îmi impune să caut iubirea. Iar natura umană nu constituie ceva ce poţi blama sau la care poţi renunţa. E parte integrantă din tine, reprezintă ceea ce eşti. Prin urmare, în materie de dat vina… ea lipseşte cu desăvârşire. Oricum, nu trebuie abordată astfel această problemă presantă, ce nu cunoaşte alinare şi cu care mă confrunt. Să râvneşti la iubire nu constituie un defect, o boală sau o deviere. Nu cauţi cauza sau vinovatul. Bine, şi dacă l-ai găsi, cu ce te ajută? Îţi oferă claritate, da, însă nu face pofta să dispară. Să râvneşti la iubire nu este nimic altceva decât un firesc etern. Din cele mai vechi timpuri oamenii au aspirat, într-o manieră sau alta, la ea.
Căutarea iubirii este, din păcate, cel mai anevoios drum. În forma sa pură nu e uşor de găsit. Iar dacă, prin noroc sau circumstanţe favorabile sau cum vrea fiecare să le numească, dai de ea, îţi trebuie un nivel de pregătire al sufletului şi o deschidere a inimii fantastice. S-ar putea fie să treci pe lângă ea, fie să-i dai cu piciorul altfel. Şi nici măcar să nu-ţi dai seama. Fără vindecare, în profunzime, care durează vreme îndelungată şi care este uneori prea inconfortabilă ca să poată fi dusă până la capăt, fără cunoaştere de sine şi acceptare deplină a ceea ce eşti, iubirea în forma sa pură, după care tânjim cu toţii, nu poate fi întreţinută. Fără să ne dăm seama cum o oferim şi cum o primim iar nu se poate. În teorie, are sens, pare relativ simplu. Dar când te încumeţi cu adevărat la acest drum, eşti dat peste cap în fel şi fel de chipuri. Poate nu ţi-ai imaginat ce aveai să păţeşti nici în cele mai profunde sesiuni de gândire. La urma urmei, oricât discutăm despre iubirea sinceră, necondiţionată, din inimă, aproape totul în jurul nostru ne îndeamnă fix la polul opus. Fenomenele ce se petrec par mai degrabă adversarele decât susţinătoarele iubirii. Răutatea şi distanţarea dintre oameni, ascunderea vulnerabilităţilor şi a defectelor noastre sau chiar negarea lor, atât de frecvente, nu vor putea niciodată să creeze spaţiul necesar pentru această forţă sublimă.
Scurtături nu există, deci alegi să faci acest pas, să te îndepărtezi de tot ce e comod ca să ajungi într-un final să trăieşti cea mai de preţ, cea mai mare binecuvântare a vieţii umane. Şi te apuci să lucrezi cu tine. Să te înţelegi. Să observi ce experienţe ai avut, cum te-au afectat şi cât de adâncă e amprenta lor asupra ta, de fapt. Să îţi dai seama ce-ţi doreşti şi ce eşti dispus să oferi, respectiv unde se încheie nevoile tale sănătoase şi încep cele nocive, care derivă din răni încă deschise. E greu, e dureros, se varsă lacrimi. Dar merită, nu? Te ajuţi pe tine şi asigură – sau aşa se promite – intrarea iubirii în viaţa ta. Vrei o relaţie romantică, autentică, pasională, presărată cu susţinere reciprocă şi respect? E de muncă. Vrei o prietenie onestă şi rezistentă? Iar e de muncă. Uneori, poate e chiar prea mult de muncă şi te întrebi dacă mai are rost, dacă merită… Cu riscul de a mă transforma în avocatul iubirii, da, merită. Dacă nu pentru asta, atunci pentru ce mai luptăm? Şi faptele bune tot din iubire vin, la urma urmei. Chiar şi dacă le săvârşim faţă de un străin.
Ei, dar ce faci când inima-ţi arde din ce în ce mai tare după iubirea romantică? Ce faci când eforturile tale sufleteşti, atât de constante şi intense, nu duc nicăieri? Anii trec şi tot singur te găseşti. Începi să te întrebi de ce. Iniţial te gândeşti poate că e o chestiune de răbdare, se va întâmpla la un moment dat, doar să ai încredere, nu? Doar că acel la un moment dat nu mai apare. Îi mai observi şi pe cei din jurul tău că-şi găsesc sau au pe cineva. Par fericiţi. Sigur, par, nu se poate cunoaşte exact cum este situaţia lor reală. Ştii doar ce vezi, cum s-ar spune, nu e cazul să-i fericeşti.
Mergi mai departe. Dezvoltarea personală şi elevarea sufletească nu contenesc.
Timpul trece şi el. Eşti tot tânăr, dar parcă prea bătrân ca să fii tot singur. Nu înţelegi de ce. Apar gândurile negre: Dacă sunt prea greu de iubit? Dacă nu merit? Gândurile acestea te străfulgeră cu totul, te dor cumplit. Iar realitatea ta fizică nu face decât să le confirme, cel puţin în aparenţă. Te frămânţi, te gândeşti la ce-ţi lipseşte, la ce mai ai de făcut. Între timp, inima te întreabă: Noi când? Nu ştii ce să-i răspunzi. Cauţi explicaţii peste explicaţii, dar toate duc eventual într-un punct mort sau nu sunt suficient de satisfăcătoare. Ajungi chiar să raţionalizezi, să abordezi iubirea dintr-o viziune pragmatică. Găseşti tot soiul de argumente pertinente, aproape că te convingi că nu ai chiar atâta nevoie de ea. O fi societatea, că tot o discutam anterior, o fi filmele şi cărţile care venerează romanţa, o fi ceva acolo care te determină să ţi-o doreşti. Când, de fapt, nu trebuie să fiţi musai doi, nu? Şi continui să trăieşti. Îţi vezi de muncă, de ce activităţi mai desfăşori, de timpul liber, de amici…
Ai impresia că ai trecut peste. Te-ai străduit, te-ai chinuit, dar dacă tot nu şi nu, se poate trăi şi fără iubire. Dacă eşti sănătos şi în putere, dacă ţi-ai găsit un sens, ce mai contează? Până la urmă ai nevoie de stabilitate financiară, un acoperiş deasupra capului, hrană şi haine suficiente şi nimic altceva. Te mai odihneşti atunci când trupul îţi cere, mai vorbeşti cu o cunoştinţă… Ar trebui să fii bine. Abordarea aceasta pragmatică pare că funcţionează, pare că nici nu mai are rost să te consumi pentru prostii precum dragostea. Le lăsam în mâna literaturii, muzicii şi filmelor.
Problema e că perspectiva cu pricina ignoră inima complet. Iar inima nu tace, nu se domoleşte fără un război. Ea cere în permanenţă ce vrea şi oricât de satisfăcut eşti, oricât de sus ajungi în planul material, dacă o supără ceva, îţi va spune. Până nu o împlineşti, nu ai scăpare. Şi în zadar te convingi singur că ţi-a trecut. Odată treci pe lângă doi oameni care se ţin de mână. Sau eşti martor la o îmbrăţişare sinceră. Sau îţi povesteşte cineva cât de încântat este să-şi petreacă timpul alături de partenerul său. Sau citeşti ceva, nu trebuie să fie vreo capodoperă literară, care se potriveşte puţin prea bine cu tumultul din sufletul tău. Şi te rupe… Îţi aduce brutal aminte că ai nevoie de iubire şi că nu poţi trăi fără ea. Absenţa sa e rece şi doare.
Ştiu.
Ştiu prea bine cum e cu treburile inimii, din păcate. Este o suferinţă care stă cu tine, probabil cea mai loială. Te urmăreşte permanent şi te loveşte când te aştepţi mai puţin. Inima mea este şi ea de o încăpăţânare gravă. Degeaba am trecut împreună peste atâtea, le-am integrat şi acceptat, degeaba au ajuns atâtea să nu mă mai afecteze. Sigur, poate nu tocmai degeaba, doar am mai dat jos din povară. Dar pentru ea nu este suficient. Nu o interesează nici cât m-am vindecat, nici ce am realizat. O interesează să primească şi să dea iubire, căci ea cu asta se hrăneşte. Nu am cu ce să înlocuiesc lipsa asta cruntă şi nici nu o pot elimina. Nu e nici pe departe un moft, e vorba de natura umană, nu?
Uneori, ajunge să mă sfâşie agonia propriei inimi. Uneori, chiar nu ştiu ce să-i mai spun şi ce să mai fac, cu ce să mă mai distrag. Uneori, e pur şi simplu prea greu. Uneori, chiar dacă sunt conştientă că ar fi în van, îmi vine să urlu – că de plâns m-am săturat deja. Cel puţin bazinul unei mări l-aş umple cu lacrimile vărsate până acum. Uneori, îmi vine să mor. Altceva ce să mai fac? Să mai am nădejde sau să accept că viaţa asta o trăiesc fără iubire?
Furia care se naşte e de nedescris. Mi se pare nedrept. Dacă ar fi să urlu, cum ziceam, aş da afară fix următoarele, cu toată patima de care sunt capabilă:
Eu de ce nu, Doamne? Ce am făcut rău sau nu am făcut şi ar fi trebuit de am sfârşit aici? De sunt atât de singură, de nu dau de nimeni, de nu mă găseşte nimeni… Atât de mult am muncit cu mine, atât de mult, în ciuda durerii, am vrut să devin mai bună, să mă pregătesc pentru magnitudinea a ceea ce cer! Atât de mult Te-am rugat să-mi împlineşti dorinţa, să curmi vicisitudinea care s-a abătut asupra mea! Simt, cu toată aroganţa implicată de această afirmaţie, că merit! Merit să fiu apreciată şi acceptată aşa cum sunt, susţinută, respectată, iubită… Să existe un om care să aibă cele mai curate şi cele mai dulci sentimente în ceea ce mă priveşte. Merit să ofer odată toată dragostea care s-a adunat şi se tot adună în inima mea, inimă care mă imploră să iubesc. Merit să fiu fericită şi împlinită, să experimentez pe propria piele de ce oamenii au rămas vreme de secole preocupaţi de iubire, de ce este într-atât de venerată. Of, şi aş şti! Aş şti ce să fac cu ea, aş avea poate înţelepciunea necesară pentru a întreţine o asemenea binecuvântare. Aş lupta pentru relaţia mea şi aş aprecia-o mai mult decât majoritatea pentru că ştiu ce înseamnă să nu ai parte de ea. Pentru că i-am simţit lipsa atâţia ani, pentru că am căutat-o şi dorit-o neîncetat. Pentru că am învăţat să mă iubesc şi să mă iert pe mine, iar odată ce reuşeşti asta, poţi iubi şi ierta pe oricine. Mi s-a luat de deşertăciune, mi s-a luat de setea de afecţiune. Mi s-a luat să pretind că pot să fiu pe deplin bucuroasă fără dragoste, că nu lipseşte ceva, oricât aş intenţiona să umplu acel gol. Vreau să am cu cine să împart şi bunele, şi relele. Iar dacă nu merit iubirea divină, în forma ei pură şi atât de puternică, cu siguranţă nu merit nici acest zbucium sufletesc!
Dar nu pot să spun nimic. Ce s-ar schimba dacă m-aş manifesta în aşa chip? Mi s-ar schimba brusc viaţa, s-ar îndupleca Cerurile şi de mine? Nu pot nici să plec de pe lumea asta. Se va întâmpla când şi cum se va întâmpla. Sfârşitul meu e garantat, nu e cazul să-l aduc eu mai aproape.
Uite aşa, nu-mi rămâne decât să aştept. Să aştept iubirea, căci sosirea ei, de va fi să fie, nu depinde doar de mine. Partea mea o fac, dar restul e-n mâinile destinului. Controlul şi puterea noastră cunosc limitele lor.
În concluzie, ce altceva mai pot adăuga dacă nu ce am declarat la început: Dacă ştiam cât de grea este viaţa pe Pământ, nu mai veneam aici!
Sau… poate că da, poate că aş fi venit chiar şi aşa, că m-aş fi simţit laşă altfel.