Oare sunt o scriitoare suficient de bună?
Încă din vara anului 2024 îmi smulg creierii încercând să lucrez la o nouă carte – a patra mea carte. Am avut mai multe idei începute pe care le-am abandonat, încetul cu încetul, pierindu-mi motivația de a scrie în momentul în care ajungeam cu povestea într-un punct din care nu mai știam unde să continui. Voi pățiți asta? Pur și simplu, oricât de motivată am fost să scriu și mulțumită de ideile care înfloreau la început, la un moment dat, reciteam totul și îmi venea să o iau la fugă. Seara, când terminam de scris, mă felicitam – îmi spuneam că am creat un cadru de excepție și sigur cartea va continua frumos; în schimb, dimineața, pe când să mă reapuc de scris, reciteam totul și nimic nu era bine. Mi se părea că rândurile respective nu erau scrise de mine, atât de slabe le vedeam. Cu trecerea timpului și intervenind viața personală peste cea profesională, am pus pe pauză procesul. Mă enervasem de prea multe ori și începeam să cred că mi-am pierdut talentul. Într-o zi, o bună prietenă mi-a trimis un link: l-am deschis și am constatat că era vorba despre un concurs. Mă încurajase să trimit și eu cartea la care lucram (toată lumea știa că lucrez la a patra carte, dar nimeni nu avuse idee că scriam și ulterior ștergeam tot). Să trimit cartea la concurs… da! Ce super! I-am răspuns. Când va fi gata, sigur o voi trimite! Pe naiba… gata… când? În cele din urmă, acest concurs a început să mă bântuie. Mă tot gândeam dacă nu cumva era un semn divin – un semn să scriu naibii nenorocita de carte și să-mi dovedesc că mă înșel în privința mea.
Zilele au trecut în șir. În fiecare dintre ele mă gândeam la un fir narativ cu totul nou față de ce am scris (și apoi am șters) lunile care au trecut. Mi-am spus că ar fi prielnic să o iau (din nou) de la capăt, ca să nu mă lovesc de același blocaj. Am realizat în telefon câteva schițe, mi-am notat câteva citate, am propus o mică schemă a personajelor, mi-am imaginat acțiunea, până și la cum voi promova cartea în online m-am gândit, dar eu nici măcar nu începusem să o scriu. Procesul creator devenise un lucru terifiant pentru mine. Mă temeam atât de tare că îmi voi petrece iar ore bune în fața laptopului și voi șterge totul apoi. Mai bine de două luni nu m-am apucat să scriu absolut nimic. Când în sfârșit mi-am făcut curajul să încep, a fost la mijloc numai faptul că începea să mă preseze deadline-ul. La ultima verificare, manuscrisele se puteau trimite până la finalul lunii februarie 2025. Pe atunci, mai aveam aproximativ șase luni ca să creez o carte genială care să dea publicul și jurații pe spate. Am încercat să mă încurajez, mi-am spus că dacă voi fi disciplinată și scriu câteva pagini bune pe zi (fără să le șterg) pot să obțin această performanță. Așa am și făcut – de ziua următoare mi-am stabilit un program și am început să scriu. Ce credeți? Că mi-a venit inspirația divină și am reușit să scriu? Nici gând! În mai mare parte doar m-am uitat la pagina goală, fiindu-mi frică să încep; când scriam câte un prim cuvânt, îl ștergeam repede, fiind sigură că nu am început cum trebuie. După multe lupte lăuntrice, am reușit să schițez aproximativ cincizeci de pagini, fiind echivalentul a 100 și ceva în A5 (adică pagină de carte). Am reușit performanța doar pentru că am făcut un pact cu mine – nu mai șterg nimic, chit că-mi place sau nu cum a ieșit și merg înainte cu ideea. Povestea se tot repeta: seara scriam și dimineața mă oripilam când citeam ce-am putut să debitez, fraze fără nicio noimă, încărcătură emoțională, metafore – nimic! Parcă îmi citeam textele de când aveam 14 ani și mă apucasem să scriu.
În mintea mea, tronau niște frici uriașe (descoperind ulterior) că tocmai ele erau cuiul din sicriu, că din cauza lor nu reușeam să scriu așa cum îmi doream. Întotdeauna când reciteam textul mă autoflagelam. Mă gândeam constant: e a PATRA carte – oamenii se așteaptă să fie cea mai bună dintre toate, nu poate fi deloc mai puțin bună nici măcar decât Candy (a treia); îmi spuneam că în ultimii ani, Asociația a înflorit atât de frumos și reputația ei stă în mâinile mele – așadar, ce ar crede oamenii despre Asociație dacă tocmai eu, președintele ei, ies pe piață cu o carte slabă?; știam și că, învârtindu-mă atât de mult, de mai bine de zece ani, prin lumea literară și având colaborări cu atât de multe edituri și librării, există și șanse să mă cunoască cineva din juriu și să-și schimbe părerea despre mine. Parcă îmi și imaginam jurații citind cartea și spunând, plini de dezgust, cu o figură înfuriată: Ce-i cu gunoiul ăsta? Și femeia care a scris-o este tocmai Alexandra Tudura, președintele Asociației ce sprijină scriitorii? Jalnic!(aruncă manuscrisul meu la gunoi). Într-o zi, măcinată de toate gândurile de mai sus, am pus pe stop (a doua oară) procesul scrierii. Începeam chiar să mă resemnez că, poate, nu sunt încă pregătită pentru o nouă carte – știți cum se spune: toate la timpul lor. Am decis că, decât să mă fac de rușine, mai bine stau naibii în banca mea. Și n-am mai scris niciun cuvânt de atunci. Problema a fost alta: când am decis că nu voi mai scrie și că renunț definitiv la idee, fix în ziua următoare au început să-mi vină zeci de idei pentru firul narativ și construcția personajelor, citate, replici, alăturate de o poftă nebună de scris. Am zis pentru un moment că sunt nebună; că numai mie mi se putea întâmpla una ca asta, decizând totodată să renunț la acest avânt, să-l arunc într-un colț îndepărtat al sufletului și să ignor ideile care-mi veneau.
În luna următoare, era deja noiembrie. Îmi scosesem cu totul ideea din cap, fiind sigură că nu voi mai reuși să pregătesc ceva bun în timp util, nici dacă mă închid în casă și nu fac altceva decât să scriu – timpul devenise mult prea scurt (pentru mine) ca să mai pot finaliza cartea la timp pentru concurs. Am refuzat să deschid laptopul zile la rând și lucram pentru Asociație mai mult de pe telefon, doar ca să nu fiu nevoită să văd amalgamul de foldere aruncate pe ecranul laptopului cu schițe și cu zeci de încercări eșuate și versiuni modificate ale unei cărți inexistente. Trebuia să recunosc că nu am reușit – ceea ce pentru mine este exagerat de greu. Ca să pot nega realitatea și existența acestei încercări eșuate, am lucrat toată luna noiembrie de pe telefon (cred că a fost și un mod inconștient de a mă pedepsi), dar nu am avut timp să simt dezamăgirea, fiind absorbită de organizarea continuă a maratonului de scriere creativă Write-Mass, care urma să apară începând cu 1 decembrie. Îmi spuneam că oricum nu mai aveam timp de scris, pentru că aveam foarte mult de lucru pentru eveniment, multe detalii de stabilit și muncă în Canva pentru editarea posterelor și fotografiilor, așa că (în mintea mea) nu pierdusem, ci am fost nevoită să mă retrag pentru obligații mai serioase legate de Asociație. Venind decembrie, lucrurile au început să o ia din nou razna. Write-Mass era gata, fetele din organizare erau pregătite de vacanță, scriitorii din proiectul coordonat de noi finalizau Secret-Santa și intrau de asemenea în vacanță, colaborările erau puse pe pauză până în ianuarie, pe Instagram nu mai postam nimic pentru că se derula Write-Mass până la finele lunii, editura Casa Cărții de Știință și-a închis și ea porțile pentru concediu, practic m-am trezit dintr-o dată nemaiavând nimic de făcut, cu toate acele documente pe ecranul laptopului, foarte mult timp liber din care aș fi putut să investesc și în scris. Mă învârteam în interiorul meu ca un leu în cușcă – ce scuză să mai găsesc de data aceasta ca să nu mă apuc chiar acum de scris cartea? Mă gândeam constant că, dacă luna decembrie tot este atât de liberă, aș fi putut recupera și să ajung la numărul de cuvinte pe care l-aș fi scris și în noiembrie. Nu îmi găseam nicio scuză (pentru că nu aveam, bineînțeles). Așa că, să ocolesc toată drama și să nu fiu nevoită să deschid laptopul, am început să citesc. Încă de la finalul verii trona pe masa de Bestseller din Cărtu cartea lui Joel Dicker – Un animal sălbatic. Mi-am tot spus că trebuie să o citesc, mai ales că numele autorului mi se părea extrem de cunoscut, știam sigur că am parcurs ceva de la el și înainte, dar nu-mi puteam aminti ce. Așadar, am luat cartea și m-am delectat cu ea câteva zile. Am rămas impresionată de cum scrie acest autor, dar citind parcă mă judecam și mai tare, mă gândeam – uite, el de ce poate și tu nu? Uite ce cadru frumos a creat aici, ce înlănțuire superbă de cuvinte, ce imagini vizuale inedite, iar tu? Tu ce ai făcut tot sfârșitul anului? Tu de ce n-ai putut?
Lăsând la o parte problema mea cu mine, cartea a fost de-a dreptul genială și o recomand cu toată căldura. La câteva zile, am căutat prin librărie alte cărți scrise de el constatând că la raft mai era doar un titlu din Enigma camerei 622. Am luat-o pe aceea de pe raft și mi-am comandat încă două scrise de el, care urmau să-mi ajungă destul de târziu, înainte cu câteva zile de Crăciun. Când am citit a doua carte, am realizat că scriitorul acesta chiar avea talent. Eram fermecată și datorită faptului că aici (în enigma) era vorba despre un scriitor care ancheta un caz. În mod indirect, primeam din nou un semn, consideram eu, că altfel cum se face că fix încercând să fug de scris, încep să citesc o carte despre un scriitor? În cele din urmă, ca să vedeți cum e viața și cum te duce întotdeauna în locul potrivit, la momentul potrivit, am ridicat și celelalte două cărți pe care le comandasem de la el și urma perioada dinaintea Crăciunului, în care am petrecut timpul mai mult acasă, odihnindu-mă după zilele de muncă epuizante (cine lucrează în vânzări știe ce înseamnă perioada aceasta pentru cei ca noi). Într-o oarecare zi, mi-am amintit de cele două cărți rămase și am luat la întâmplare una din sacoșă. M-am uitat la titlu: Adevărul despre cazul Harry Quebert. Să-i dăm bice și să vedem care-i treaba cu acest Harry – mi-am spus. M-am așezat confortabil și am început să citesc. De aici… cei care urmăresc Asociația pe Instagram știu deja că am pus în Story în perioada aceea zeci de citate găsite în carte. Ce să vedeți? Era vorba tot despre un scriitor, însă de data aceasta, despre unul care își pierduse inspirația, pe numele său Marcus Goldman. În dialogurile sale cu acest celebru Harry Quebert, scriitor și el dar mult mai avansat, în vârstă și cu multă experiență, îi oferă lui Marcus replici de neuitat despre taina scrisului și ceea ce contează cu adevărat atunci când scrii. Citeam uluită pasajele și le pozam, apoi le împărtășeam cu comunitatea Asociației gândindu-mă că, poate, (din nou) nu a fost întâmplător să-mi fie dat să citesc această carte și că trebuie neapărat să ofer mai departe, în cazul în care și alți scriitori se confruntă cu problema mea. Am citit cartea pur și simplu uluită, absorbind acea informație și trăind alături de Marcus așa cum nu am trăit alături de niciun alt personaj. Mă regăseam în el, în acel om care avea impresia că nu își va termina niciodată cartea; care, ce să vedeți, scria și ștergea, exact la fel ca mine, luând-o mai apoi de la început, un început care iar nu-i plăcea și iar îl ștergea. În cadrul acestui articol, o voi ruga pe draga mea Gabi să vă insereze, când îl va edita și posta aici, citatele cele mai de preț pe care le-am găsit în carte. Dintre toate, cel care m-a făcut să tresar cel mai tare, îl las scris aici:
… SCRISUL A DAT SENS VIEȚII MELE. ÎN CAZUL ÎN CARE NU AI OBSERVAT ÎNCĂ, VIAȚA, ÎN GENERAL, NU ARE SENS. DOAR DACĂ TE STRĂDUIEȘTI SĂ-I DAI UNUL ȘI TE BAȚI ÎN FIECARE ZI CA DUMNEZEU SĂ TE AJUTE SĂ-ȚI ATINGI ACEST SCOP. AI TALENT, MARCUS: DĂ UN SENS VIEȚII TALE, LASĂ VÂNTUL GLORIEI SĂ-ȚI POARTE NUMELE PRETUTINDENI. SĂ FII SCRIITOR ÎNSEAMNĂ SĂ FII VIU.
Când am ajuns la ultima filă a cărții, am clipit de mai multe ori, ca să mă conving că e adevărat tot ceea ce am trăit. Cum a fost posibil ca drumul meu să mă ducă fix la lecturarea cărții Un animal sălbatic, dintre toate celelalte mii de cărți din librărie, ca mai apoi să mă motiveze să cumpăr celelalte cărți ale autorului și să întâlnesc această poveste? Această poveste a fost scrisă pentru mine! – îmi spuneam. Așadar, mă ridicasem din canapea și îmi spusesem clar și răspicat, poate mai clar decât orice îmi spusesem înainte, în toată viața: Am de finalizat o carte! Și așa, dragii mei, mi-am făcut curaj să deschid laptopul și să înfrunt toate acele documente abandonate. Le-am deschis pe rând și am decis să le citesc (aveam totuși 100 și ceva de pagini scrise, trebuia să găsesc măcar câteva pagini mai bune pe care să le preiau). Citind, am realizat că textul nu era așa de rău cum îl percepusem, ba chiar din contră, era foarte bun. Am citit rândurile cu atâta captivare, de parcă nu erau scrise de mine. Mi-a bătut inima mai tare în momentele de suspans și am râs la propriile glume. Mi se părea incredibil… și mă felicitasem că m-am obligat să nu mai șterg nimic din ceea ce creasem anterior. Vedeți voi, de multe ori, nu lucrarea în sine este cea instabilă, incompletă și plină de erori, ci noi – SCRIITORII – suntem astfel. Pentru că scrierile noastre, după cum bine știm, ne oglindesc pe noi. Cu toate acele preconcepții pe care le aveam când le scriam, împletite cu marile așteptări de la propria persoană, scenariile negre în care oricine ar citi ar spune că nu este suficient de bun, am ajuns să CRED că așa este și ceea ce scriam. Însă scrisul nu este despre asta: nu trebuie să scrii ca să impresionezi pe cineva, dar nici pentru a câștiga un concurs. Dacă scrii și te gândești în permanneță ce va crede celălalt despre lucrarea ta, nu vei ajunge nicăieri. Trebuie să SCRII pentru A DA UN SENS VIEȚII. Abia după ce am citit cartea am înțeles acel lucru. Semnele care mi-au fost date în toate lunile disperate de încercări nu au fost în van, eu chiar trebuia să-mi scriu cartea pentru MINE – ca să-mi dau un nou sens vieții și ca să îmi duc mai departe bucuria și împlinirea de a fi SCRIITOARE. Prin urmare, de câteva zile mi-am schițat tot ce am nevoie pentru a duce cartea la bun final și am scris (aproape) fără încetare în momentele libere. Dacă voi termina cartea în timp util să o trimit la concurs, vă întrebați… nu știu. Mi-am demonstrat că scriu pentru mine și am avut parte de încă o surpriză: chiar înainte să încep să scriu acest articol, am verificat încă o dată datele concursului (pentru a mă asigura că informația este corectă) și am văzut că și-au prelungit termenul de înscriere până la final de aprilie. Acest lucru îmi dă suficient timp să scriu și chiar să particip! Dacă nu va fi gata până atunci, cu siguranță o voi trimite la editură către publicare, deoarece ea este cartea care m-a ajutat să-mi schimb foarte mult perspectiva asupra procesului creator și semnificației scrisului creativ.
Așadar, dragii mei, sper că ați putut prelua din toată această poveste mai multe sfaturi utile pentru cariera voastră de scriitori; acestea nu le-am oferit eu, nu am niciun merit aici, ci personajul fictiv Harry Quebert, prin înțelepciunea lui și iubirea pentru scrierea creativă. Sper că v-au inspirat și pe voi citatele selectate de mine și că am putut să vă aduc un strop de motivație și inspirație pentru anul 2025. Care ar fi sfatul meu pentru voi? Scrieți și fiți liberi! Nu vă gândiți niciodată la nimic altceva decât la voi și sufletul vostru, atunci când scrieți. Vă îmbrățișez cu mare drag și vă doresc multă inspirație!
Ne vom revedea în curând, cu ocazia unui nou articol!
Cu mare drag,
Alexandra Tudura
