Câștigătorii Concursului de creație literară „Castane dulci pentru o iubire amară”

CUPRINS:

1. MULȚUMIRI

2. PREMII PENTRU PARTICIPARE

3. DIPLOME PENTRU PARTICIPARE

4. EVENIMENTE VIITOARE

5. REZULTATELE CONCURSULUI

6. LUCRĂRILE CÂȘTIGĂTOARE

Stimați participanți în cadrul Concursului Literar, organizat de Asociația „Artă de patru dimineața”, cu tema: „Castane dulci pentru o iubire amară”,

1. MULȚUMIRI

Asociația noastră este mai mult decât încântată și recunoscătoare pentru fiecare scriitor care a călcat pragul acestui Concurs Literar. Bucuria noastră este nemărginită în momentul în care vedem atât de mulți tineri talentați care participă la evenimentele literare organizate de noi. Aplaudăm în picioare toți participanții și vă mulțumim pentru faptul că ne-ați oferit oportunitatea de a păși sfios în sufletul vostru, citindu-vă lucrările și cunoscându-vă prin intermediul acestora. Vă așteptăm cu mare drag și la următoarele evenimente, sperând să vă revedem într-un număr cât mai mare!

2. PREMII PENTRU PARTICIPARE

Fiecare persoană care a participat în cadrul Concursului Literar, a primit din partea Asociației noastre un premiu pentru participare, pe care avem rugămintea să-l accesați prin Link-ul trimis în mesajul de confirmare și salva documentele prezente, deoarece Link-ul va fi dezactivat, în vederea pregătirii următoarelor premii, pentru viitoare concursuri! Prin urmare, persoanele care încă nu au reușit să acceseze și salveze cărțile și exercițiul de creație oferite de noi, le rugăm să facă acest lucru până la data de 20.01.2024.

3. DIPLOME PENTRU PARTICIPARE

Asociația „Artă de patru dimineața” pune la dispoziția tuturor participanților, diplome digitale care atestă implicarea literară în cadrul respectivului concurs de creație.

Pentru a intra în posesia lor, rugăm toți concurenții să revină cu un Reply, pe mail, la participarea trimisă de aceștia, cu textul: Doresc diplomă pentru participare: Numele Întreg.

Solicitările pot fi făcute până la data de 20 Ianuarie, numai pe adresa de mail a asociației noastre, termen în urma căruia ne rezervăm dreptul de a nu mai onora alte solicitări, din motive organizatorice.

Diplomele vor fi trimise în termen de cinci zile lucrătoare, de la data primirii mail-ului!

4. EVENIMENTE VIITOARE

Toate evenimentele organizate de „Artă de patru dimineața” sunt anunțate pe pagina oficială de Instagram @artadepatrudimineata pe care vă invităm cu mare drag să o urmăriți, pentru a fi la curent în permanență cu noutățile noastre! Pe lângă jocurile cu premii digitale, care se organizează de două ori pe lună, pe Instagram, Asociația are planuri mărețe de viitor, cum ar fi organizarea unei Antologii la care veți putea aplica, dar și multe alte Concursuri Literare, organizate împreună cu noi parteneri! Toate aceste evenimente vor fi anunțate la timpul potrivit, pe Instagramul nostru!

5. REZULTATELE CONCURSULUI LITERAR

LOCUL 1: Iustina Popa

Interviu

LOCUL 2: Sebe Denisa Claudia

LOCUL 3: Karina Băncescu

MENȚIUNE: Cheleș Valentina Elena

Interviu

6. LUCRĂRILE CÂȘTIGĂTOARE

— LOCUL 1: Iustina Popa —

Castane dulci pentru o iubire amară

Din cauza ta și a Lor am ajuns să mă spânzur de castanul din curtea noastră.

*

Am închinat un pahar de șampanie cu niște vechi tovarăși. Doar l-am închinat, pentru că eu nu beau.

Am șezut aseară în tăcere alături de Tristețe, Trădare, Dezgust, Ură și Confuzie. Toți se uitau la mine și eu mă uitam la ei și nu spuneam nimic. Stăteam în camera obscură unde se developau amintiri, căci doar ele mi-au mai rămas. Tot acolo era și masa noastră ovală cu blat din catifea și o pendulă ce cunoștea o sursă de lumină difuză. Era un joc de poker unde toată lumea a dat Fold înainte de afișarea cărților.  A fost primul joc după mult timp în care niciunul dintre participanți  nu a vrut să joace la cacealma. În liniștea mormântală doar eu mai aveam cărțile în mână, dar când mă uit, în stânga mea stătea Durerea care mi-a șoptit, totuși cu tonalitate gravă și puțin ironică, All in. Puteam să mă retrag atunci, dar am ales să risc. Și am riscat. Și a durut al dracului de tare, pentru că a câștigat Durerea. Și am simțit-o ca pe un pumnal în plexul solar. Și am rămas fără respirație preț de câteva secunde; pierdusem tot… Când am ridicat ochii de la cărți, erau lângă mine. Și Tristețea și Trădarea și Dezgustul și Ura și Confuzia și m-au îmbrățișat și am ales să îi las să o facă, am ales să îi simt pe fiecare dintre ei, atingându-mă. Iar Durerea? Durerea mi-a întins un pahar cu apă și m-a mângâiat compătimitor pe umăr. Cred că ne (re)împrieteneam. Iar tu? Tu erai Dealerul și cu un rânjet sinistru mi-ai adunat toate jetoanele din față.

*

Sunt atât de singură încât dacă aș urla, nici măcar ecoul nu mi-ar răspunde. Gura mi se umple treptat cu Frică – amară și nodul din gât mi se mărește tot mai mult, parcă nu-l pot înghiți. În acest spațiu auster, aproape mistic și thanatic, disociez. Un spațiu infinit, având același cadru în orice direcție m-aș uita. Descrieri interminabile ale acestui loc sacru ar putea prinde contur peste aceste rânduri, dar nu imaginea cadrului este cea care domină, ci simțirile pe care nicicând nu le-am mai avut. Spaima sufocantă, taciturnă și gravă îmi învăluie corpul, parcă aș vrea să plâng și nu pot. Știam acest loc, dar nu mai fusesem niciodată aici. Și atunci cum?

Foșnet de frunze funebre între conifere ce sprijină cerul, îmi zgârie timpanele. Copacii încep să se miște aievea și ale lor ramuri să se încolăcească împrejuru-mi. Antebrațele îmi sunt atât de tare strânse încât îmi pocnesc venele, iar sângele mi se prelinge încet pe corp. Picioarele-mi, vineții și umflate, sunt învelite de portjartiere din spini. Nu doare. Este de-a dreptul revelatoriu. Este eliberare. Este artă. Mă simt de parcă zeii și-au făcut altar din trupul meu și nu mă vor ofrandă. Este atât de întuneric încât aceste relatări par efectele imediate ale unor prafuri trase pe nas. Capul mi-e foarte greu și nu pot să îmi mai țin ochii deschiși. Pielea începe să mă ardă. Antihristul?

Portjartierele de spini acum s-au transformat într-unele de mătase și cu toate acestea capul îmi pocnește. Cascade și râuri de căldură preschimbă acea Teamă în liniște și dintr-o dată, din universul bacovian mă trezesc în codrii de foioase, un spațiu ocrotitor în care doar Iubire este. Dumnezeu?

Mii de vrăbii ciugulesc stele de pe jos și dintr-o dată, sunetul unei crengi rupte spulberă calmul. Este castanul din curtea noastră. E vis și e noapte, e vag și efemer, e totul și nimic, e crâncen și sec.

*

Cu aproape 12 ore înainte să ne vină musafirii în vizită, te-am auzit cum urli din bucătărie „Astăzi îl iei tu de la grădiniță!” Apoi, în pijamale, ciufulită, am venit să te sărut, dar cu repulsie te-ai uitat la mine și mi-ai întors obrazul. Cândva îmi spuneai „Ce drăgălașă ești când te trezești!” Acum eram doar un monstru dezgustător care nu mai merita nici măcar un sărut. M-am dus tristă către baie și am pornit apa ca să nu auzi că plâng, pentru că sigur te-ai fi răstit din nou la mine „Ce mai ai și acum?Dar mai calmează-te, nebuno.” Mă uitam în gol spre robinetul din care curgea apa castanie, plină de rugină și îmi aimteam ce mult ne iubeam la început. Revăd fulgerător prima noastră întâlnire din acea cafenea pe care am ajuns apoi să o frecventăm, toate florile pe care mă bucuram atât de tare să le primesc, toate nopțile în care ne îmbătam de dragoste pasională, toate cuvintele dulci pe care ni le spuneam și iubirea eternă pe care ne-am jurat-o. Atât de îndrăgostită de amintirile noastre…

M-ai găsit Păsări de noapte de Hopper, m-ai transformat în Fata cu cercel de perlă de Vermeer și am ajuns să fiu Țipătul lui Munch.

Vinul cel dulce acum era amar și strigam după tine, dar în zadar… Mi-ai șoptit visuri și m-ai lăsat singură cu ele, ca un colonel plecat la război. Mi-ai promis stelele și luna, dar ai fugit înainte de apus. M-ai îmbătat și m-ai îngenunchiat ca pe un câine, strângându-mă tare cu mâinile ferme, dar m-ai lăsat cu lesa goală-n palme. Gândurile te mănâncă de viu și când deja veninul a ajuns la carne realizezi că nu trebuie să mori ca să ajungi să arzi în flăcările Iadului.

M-am dus să-l iau de la grădiniță, dar în acea zi am decis că vom face o scurtă vizită la Târgul de Crăciun înainte să mergem acasă. Era așa roșu în obraji, cu ochii lui mari și curioși care căutau căsuța lui preferată. Întâi l-am dat în carusel, apoi i-am cumpărat vată pe băț. I-am zis să mergem spre casă, când vocea lui suavă a spus „Uite tuși, castane coapte! Îmi iei?” Cu ultimii bani din portofel și cu toată Iubirea i-am cumpărat 5 castane coapte. Și când am ajuns acasă, tu deja dormeai pe canapea cu telecomanda în mână și duhneai a alcool. I-am dat să mănânce și l-am lăsat să se uite la desene în dormitorul nostru. Oricum nu l-am  fi folosit. Nu-mi aduc aminte ultima dată când m-am simțit dorită de tine. Sora mea avea să vină abia mâine după el.

M-am apucat să pregătesc mâncarea pentru masa de Crăciun, când nervos ai venit lângă mine și m-am trezit pe jos. Îmi dăduseși o palmă atât de puternic încât am rămas inconștientă preț de nu știu cât timp pe gresia rece din bucătărie. Mă urai, din tot sufletul tău și nu m-ai lăsat o secundă să uit asta. „Ți-am zis, nenorocito, că eu nu mai mănânc sarmale!”

*

Un gust specific, dulceag îmi inundă acum gura, nu-mi dau seama ce este și totuși îmi este atât de cunoscut. Lumina revine acum în nuanțe pastel, calde, iar vrăbiile mă îmbracă într-un voal alb. Mă simt diafană.

*

Dragul meu,

Știu că îmi scriu finalul în această seară. Mi-ai luat totul, m-ai distrus, când eu eram deja cioburi, acum vor mai rămâne din mine doar particule de sticlă – particule ce sper să-ți mai atingă pielea din când în când la o adiere de amintire.

Nu voi putea afirma vreodată ce sentiment este cel mai crunt. Dorul? Ura? Iubirea neîmpărtășită? Indiferența? Știu doar că acum, când îți scriu aceste cuvinte – pe care nici nu știu dacă vei ajunge vreodată să le citești, sunt față în față cu toți tovarășii mei ce îmi ghidează stiloul pe această bucată de hârtie: Tristețea, Trădarea, Dezgustul, Ura, Confuzia și mai ales Durerea.

Și am ajuns să te urăsc mai tare decât ai fi tu vreodată capabil să mă iubești. Și te-am iubit mai tare decât ai fi putut tu vreodată să mă rănești. Și am ales să las Durerea să își facă veacul în fiecare celulă, eviscerându-mă.

Și ai ales, nenorocitule, să mă rănești când știi că tot ce s-a întâmplat nu a fost din vina mea sau a ta, ci că Dumnezeu, ori Antihristul a ales să ni-l ia înainte de vreme. Și ce pot să îți cer ție? Din fericire sau din păcate nu vei înțelege niciodată cum e să dai naștere unui copil deja mort. Și poate aveai dreptate și trebuia eu să mor eu în locul lui. Și a murit o parte din mine odată cu el. Mi-aș dori atât de tare să îl mai țin o dată în brațe, să-i simt capul moale și pielea rece pe pieptul meu. Să îl mai sărut o dată pe fruntea lui mică și să mă îmbăt cu mirosul lui de castane coapte. Mi-aș dori atât de mult să mă fi luat pe mine. Sunt sigură că ai fi fost un tată așa cum soț nu mi-ai putut fi. Și l-ai fi iubit atât de tare, i-ai fi spus povești și l-ai fi dat pe leagănul din copacul nostru frumos din spatele curții. Și l-ai fi învățat cu răbdare cum să navigheze pe apele învolburate ale vieții. Și cred că l-ai fi adus din când în când să îmi aprindeți o lumânare și să îmi aduceți câte o floare. O cală albă; cândva știai că sunt preferatele mele.

Baudelaire spunea că „viața aceasta este un ospiciu în care fiecare bolnav este măcinat de dorința de a se muta într-un alt pat”. Dăm patul de la geam pe scaunul de lângă sobă și renunțăm la glonț pentru cămașa de forță. Suntem un cumul de compromisuri și frustrări ce ajung să ne acapareze mințile.

Căutăm sensul vieții fără a ști dacă există unul. Căutăm să fim iubiți și acceptați de persoane care ne urăsc și vor să ne anihileze. Ne îmbrăcăm în speranțe și dezvelim temeri, suntem atât de toxici. Ne amăgim cu zâmbete false și spunem că totul este în regulă. Eternul se transformă în efemer și totul se destramă atom cu atom. Accesele de furie intravenos curg înspre disperarea distrugerii.

Eu am obosit să mai caut. Am obosit să-ți mai caut iubirea, am obosit să-și mai caut compasiunea, am obosit să te mai caut pe tine. Sunt epuizată.

Ne naștem singuri și murim singuri și în esența noastră suntem solitari, însă doar unul să ne înțeleagă stările și solitudinea dispare. Cerșim atenție și ne umilim pentru aceasta. Ne încălcăm principii, valori, dorințe… Și pentru ce? Pentru încă o noapte pierdută în încercarea căutării fericirii. Nu există fericire, există doar momente de absență a tristeții, momente în care moartea se retrage temporar din spectrul conștiinței. O moarte metaforică desigur, pentru că simt că am murit de prea multe ori în această-mi agonizantă existență. Suntem cumulul alegerilor noastre ce ne-au pus în fața morții eului. Am fost la fiecare înmormântare a mea și nu mi-am permis bocitoare.

Când (sau dacă) vei citi vreodată această scrisoare, eu deja am ales. Am ales să gust în sfârșit savoarea existenței. Nu te voi ruga să-mi mai aprinzi câte o lumânare din când în când, nici să-mi aduci flori. Te rog însă un singur lucru, în fiecare an de Crăciun să-i cumperi nepotului nostru castane dulci. Sunt preferatele lui.

Încă a ta,

J.

— LOCUL 2: Sebe Denisa Claudia —

Sincrodestin

    Când vreau să mă simt mai aproape de tine, mi te scriu pe pereții tâmplelor și caut să fac din cuvinte, necuvinte.

    Fustă neagră, lungă, și perle ce-mi îmbracă gâtul. Clavicula ieșind prin piele, oasele strânse într-un dans ce duce spre șira spinării. Cine pierde primul joc de cărți, are să uite ce a fost. Un as pe masă, dublez, pierd tot. Cine se potrivește în oglindă și taie din el, are să recunoască viața. Stau dreaptă, în linia verticală ce mă unește cu orizontul și plâng în propria reflexie. Mi-am urât persoana ani la rând, te-am lăsat să tai din ce-aveam, ți-am dat mâinile, ochii, măduva spinării și piciorul, șchiopătând. Nu știu cine sunt, am ars singurul dicționar care mă definea, pentru că era scris de tine. Știi oare cât timp m-am căutat, până am ajuns la mine? Cine își recunoaște răul în ciuda binelui făcut, are să fie iertat. Îmi scriu jertfele pe hârtie, iar mai apoi o ard. Nu sunt prădătorul ce am fost, nici prada ce va fi să fiu. N-am să mă mai uit spre tine, mă rănește când văd că tu nu mă cunoști. Cine are lacrimi în ochi și nu le varsă, e mai puternic decât s-ar vrea. Cât să mai înghit sarea dintre gene până am să ajung la singura iertare de care am nevoie?

    Aceasta fiind chiar a mea.

    Este senin. Din punct de vedere materialist, nu plouă. Așadar, este o iluzie. Idealistă. Plouă cu iluzii. Câtva timp, dorința dă naștere la iluzii, apoi se statornicește o invincibilă plictiseală, în suflete aproape ostile. Iubesc ființele pentru esența misterioasă pe care o secretă și care lipsește din formula mea spre a face din mine un compus chimic stabil. Ceea ce e absurd, e faptul că, atunci când sunt împreună cu tine, disprețuiesc tot ce nu ești tu și tu disprețuiești tot ce nu sunt eu.

    În seara asta e liniște – tipul acela de liniște apăsătoare ce-mi dezordonează mintea, făcându-mi să-mi vibreze toate straturile fibroase de ură și minciună care-mi acoperă creierul, renegate din toată ființa mea. E întuneric beznă-n casa mea și ceasul tot înțeapă bătăios, când liniștea, trădând, tace și ea, iar în cuget totul urlă viforos. Chiar și luna toată s-a-nnegrit de spaimă și plopii s-au lungit și au turbat. Voci adânci, nestăvilit mă cheamă – le uit și nu știu unde au plecat. Zvâcnește pieptul meu cu nepăsare, când eu nu cutez nici să mă clintesc. M-aud himerele din depărtare și mă înfricoșez, căci ele din străfunduri se ivesc. E patru făr-un sfert de două ore. Ca lumea toată, timpul m-a-nșelat. Ochii mei se frământă în durere, se pare că timpul m-a uitat.

    În sinea mea, surâd ironic – până la urmă, cât de sincer poți fi cu tine însuți? Cum poți accepta că pielea îți plesnește de nerăbdare să distrugi totul?  Nu mă pot abține să transform în piatră fiecare lucru atins, să întorc pe dos fiecare lucru potrivit, să disloc fiecare legătură. Toxicitatea, în ipostaza de condiție ce mi-a alterat fiecare proces de cugetare al existenței mele caricaturate, ce mi-a degradat fiecare proces de conștiință, mă seacă, din nou.

    Ating paroxismul cauzat de tragismul existenței mele. Trag atât de brutal de funiile ce mă imobilizează încât mi se dezlipesc articulațiile, ca și când orice punct de legătură din cadrul corpului meu îmi este smuls rapid, fără vreo întrebare, fără vreun prilej de răgaz. Rămân incompletă. Jonglez între natura-mi telurică și cea celestă, încalc legile spirituale și caut scăparea în orice pseudorealitate, alterând fiecare lume, dimensiune, galaxie cu prezența mea trivială. Fur lumina tuturor, deoarece sclipirea din ochii mei s-a stins de mult, lăsându-i pe cei din jurul meu vlăguiți, aproape nerecunoscându-și reflexia ștearsă din oglindă. Își confundă cu ușurință trăsăturile, nereușind să deosebească cine se oglindește în fața lor. Reușesc să sfidez legile fizicii prin întâlnirea cu toate versiunile mele – caut răspunsul în ele. “Greața cu care mă regăsesc în toți oamenii, în toate episoadele, în toate geografiile.” (Eugen Ionescu) mă determină să mă răzbun pe fiecare pentru neputința mea, iar ligamentele anterior încrucișate, acum, mi se rup.

    Ochii lor, în care se ascund miile de astre și glasuri aprinse, nu plâng niciodată, căci, de-ar plânge, nu ar mai vedea clar secretele acestei lumi necuprinse, ce se dezvăluie tainic numai lor. Și de-o fi vreodată să se închidă pentru veșnicie, ei vor avea grijă ca mai întâi să verse lacrimile cele aducătoare de viață pe pământul sub care se vor rătăci. Așa, deci, vor răsări din nou, ca phoenixul cel din poveste.

    Dintre toți, doar tu ai reușit să scapi pe strada cotidiană, ca un golan fugitiv din ale mele versuri, doar pentru a-mi fura inima și mersul, spre o altă lume tiroidiană. În ochii tăi, ce mă privesc cu alte sensuri, observ a ta inimă aflată pe o meridiană. Doar ea ți-a mai rămas necunoscută de ale mele neajunsuri, ascunsă în partea cefalorahidiană. Mă pierd în inima ta euclidiană, plină de mister și opusuri, dar nu sunt decât o simplă mediană, în ale tale uitate dansuri, ca ale picurilor ce se preling neîntrerupt din streașina casei mele, ce nu mă lasă să dorm și să las uitării rânduri pe care nici chiar eu nu le pot desluși înțelesul.

    Tu nu îmi lua exemplul provocat de insomniile ce nu îmi dau pace. Nu mă scrie, te rog, nu mă scrie. Nu sunt simplă și nu sunt nici complexă, sunt ceea ce vrei tu să fiu, de asta, te rog, nu mă scrie. Nu mă transforma în propriul tău lirism, nu-mi lua nota de sine, e singurul lucru pe care încă îl mai păstrez, tot ce-a fost al meu, ți-a fost dat și ție. Lasă-mă să rămân pură prin mine și să iubesc fantezist, te rog, nu mă ancora în realitate. Nu trăim în aceeași lume, iar eu nu mai sunt cine eram înainte. Caută-mă în trecut, e singurul loc în care îmi pot lăsa ochii să vadă, prezentul am ales să-l simt fără tine și viitorul se aude, uneori, în câteva șoapte, așa că, te rog, nu te întoarce. M-ai transformat în idealul tău portretizat, eu nu exist, sunt doar un corp îmbrăcat în notele pe care mi le-ai oferit tu. De-asta, te rog, lasă-mă să fiu, fără să încerc să-ți demonstrez cine aș putea deveni pentru tine, lasă-mă să-mi devin, pentru mine.

    Lumea în care mi-am impus o problemă fundamentală în goana mea după un tip solid de fericire se întoarce ulterior asupra mea cu o vagă impresie din care trebuie să mă eliberez. “Am vrut viața, și viața s-a aruncat asupra mea din toate puterile. Mă copleșește, mă ucide…” (Eugen Ionescu). Frica mă amorțește doar la gândul ridicol că aș putea să-mi pierd vreo clipă inspirația și că aș putea să mă prăbușesc în secunda stelară a veacurilor confuze. Însă nu-mi este îngăduit acest lucru: dacă nu eu, cine-ar mai putea să despice cerul din inima mea?

    Știu sigur că m-ai iubit mult înainte de a mă întâlni. M-ai chemat să-ți fiu muză, iar eu te-am îmbrățișat cu dorul ce ardea mocnit în spatele ochilor mei. M-ai transformat în creație și acum mă poți vedea doar dacă sfoara lumânării care arde îți trece prin inimă. Eu sunt sigură că refugiul pe care îl căutăm cu toții poartă deseori un chip, un nume, o poveste. Refugiul meu ești tu, iar refugiul tău sunt eu. Astfel, după cum observi, ne intersectăm adeseori într-un punct tangențial, căci dragostea de a scrie ne curge vulnerabil prin vene și artere: până și aorta ne poartă vânătăi de condei.

    Preț de o clipă, reușesc să mă opresc fericită, în sfârșit, cât timp poate să omită el, ce nu reușesc eu. Etern rănită de propriul meu gând, mă mai arunc în amintire fără să-mi fie frică, să mai găsesc, citind, rândurile mele… Chiar și pentru scurtă vreme să tind să nu mai simt greutatea acestor ere și să mă alint că pot să mă opresc din goana mea nesfârșită prin ele.

    Pleacă-ți fruntea pe pieptul meu. Ochii-mbălsămați de lacrimi, să ți-i șterg încetișor. Să-ți las un val de liniște peste întreaga ta faptură. Să văd cum îți recapeți zâmbetul amar, de heruvim. Sufletul tău e parte din mine… Doar ascultă cum îți bate inima lângă a mea. Suntem un trup, iar dacă unul din noi moare, celălalt îi va căra cadavrul prin viață cu amărăciune. De mi-ai dezgheța sufletul, ai putea să îmi asculți sufletul risipit de tot, închegat în aer toxic, tăinuit cu lacăt. Prin ploaia colosală de cenușă înot, iar furtuna-mi domolește-un țipăt. Lumea rămâne tăcută. Ce efect ucigător… Și-un ticăit de ceas imploră-n ceață. Petale stacojii năvălesc șuierator pe obrajii prefăcuți în gheață.

    Chiar dacă aurele noastre n-o să se-ntrepătrundă și astrele nu le vom prinde decât cu două mâini când cerul o să cadă, când secetele vor începe să ardă cei doi ochi ai mei, lacrimile lor nu vor fi de ajuns. Când vor cădea doi stropi de ploaie ce s-au petrecut, numai unul va avea loc în părul meu sau al tău, iar celălalt va cădea pe pământul nemișcător și copacii vor rămâne nemișcați și tineri. Degetul meu nu va străbate liniile din palma ta umedă sau uscată, caldă sau moartă, vie sau rece. Trupul tău nu va vibra în forma numelui meu, chiar dacă atunci când voi muri stelele vor fi aceleași ca și azi.

    Stelele ne-au fost aceleași și de pe lună ne vedem amândoi, șiruind unul pe obrazul celuilalt. Crengile mele au crescut și au înflorit în forma ta, picioarele mărunte și sfioase ne-au mers haotic în aceeași direcție și palmele noastre au dansat și s-au scurs când ne-au auzit. Poeziile au fost ale noastre, chipul meu s-a strâmbat sub chipul tău și așternuturile au luat chipul nostru, când în vise mici toate s-au împlinit.

    Strâng nostalgiile și fricile în palmă: asemenea ție, am început să privesc în tonuri închise destinul când nu puteam să mi-l asum. Aș fi vrut să dau timpul înapoi, să descopăr când se naște crepusculul gândurilor infime ce pălesc asemenea stelelor întunecate când îți rostesc numele. Văd focul din ochii tăi ce conturează iluzia unei vieți perfecte. Totul oscilează între perspectivă și paradis, creația și progresul rămânând constante. M-ai aruncat în râul realității, scufundându-mă în ramificațiile curentului care mă căuta veșnic. Nu am suflat nicicând în acest foc să-mi sting văpaia, însă peste mine s-au năpustit bucăți din zidurile ce adăposteau toate convingerile tale. Nu am crezut niciodată în virtutea de a rămâne un ecou, ci mi-am redeschis rănile lăuntrice ca să insuflu puterea de care aveam nevoie. Emoțiile mele se preling pe hârtie într-un pur sincron pentru a-mi continua procesul existențial.

    Mă regăsesc acolo unde frumosul corporalizează naturalul, unde independentul scripete mobil divulgă amintiri și senzații. Îmi continui drumul și încetul cu încetul soarele apare, ca un final inclus în limite finite. De ani de zile dau ceasul înapoi și tu tot nu te-ai întors… Poate-mi e menit să treci pe lângă mine și să mă privești stingher, cu fiecare chemare. Am tăiat sforile ce mă legau de tine: acum, sunt doar eu. Aceeași eu, calculând ecuații cu și despre realitate într-un peisaj cotidian, ce freamătă de libertate. Așa că, ar trebui și tu să îmi urmezi exemplul, chiar dacă uneori nu te-am lăsat.

Și, dacă, totuși, vreodată, cu degete de ploaie îmi vei bate în geam, eu am să-ți deschid fereastra către lume, și te voi lăsa să intri, pentru că ești primul și ultimul gând pe care îl am, în nopți ca acestea, când întreaga-mi lume e răvășită de amintirea ta…

— LOCUL 3: Karina Băncescu —

Castane dulci pentru o iubire amară

Trăiam într-un prezent absent al inimii mele, pe când toți în jurul meu căutau cu disperare un mesaj vag. Și, cum dădeau de el, îl rătăceau prin buzunare, pentru că stelele căzătoare nu le ascultau dorințele. Am închis pumnul, prinzând unul care a fost luat de vânt după ce lacrimile persoanei i-au scris viitorul. Știa că nu așa găsești castane. Nu era acesta costul.

Căutam bani în buzunar, dar n-am găsit hârtia care să-i aducă norocul în prim plan. Așa că m-am ridicat de pe bancă și m-am plimbat pe malul râului. Cu răsăritul în față, am rămas agățată de apus, uitând că dimineața dădea să scape printre ruinele nopții. Tremuram de bucurie la atingerea fină a dimineții. Îmi vedeam imaginea în apă și simțeam cum îmi lua trăsăturile rând pe rând. Încerca să le înghețe acolo, dar apa era caldă. Vara marilor iubiri plutea la orizont.

Mă orbea cu prima lumină a dimineții. Și mi-am pus ochelarii de soare. Am vrut să las timpul să treacă. Să uit că mai există. Cândva, undeva adânc în inima mea, era totul. Simțeam cum metaforele îi sorbeau vinul vorbelor cu care-mi îmbăta inima de

fiecare dată. Uneori, inima mea îi spunea adio, dar se întorcea tot la ființa aia cu ochii verzi.

Acei ochi verzi… erau piesele unui puzzle pe care nu-l puteam completa. Țineam seama de fiecare pas pe care-l făcea în fața mea, apoi se întorcea, îmi întindea mâna și mă trăgea lângă el. El… un foc care îmi aprindea inima. Focul acela… Îmi aprindea amintirea zilelor fierbinți, alea în care tresăream de dragul celor mai plăpânde flori. Florile alea… Nu erau bujori, nu erau lalele, erau trandafiri. Cu țepi. Exact cum mă vedea și el. Dificilă, greu de înțeles, dură la interior, puternică, cu o înfățișare plăcută, cu o esență extrem de fină de eleganță, care atingea sufletul omului și repara orice rană. Un trandafir.

Ajungi greu să-i simți povestea toată, s-o cunoști cu adevărat. Iar pentru el, eu eram acel trandafir, deși întâmplător. Fiecare poveste s-ar zice că este întâmplătoare, dar eu nu cred că destinul se plictisește.

Îi place și zburătorului în chiloți să se joace cu săgeți. El aduce prima dimineață de vară. Și pe a doua. Și pe a treia. Pe toate, mai cu seamă, până la ultima. Îl știu eu prea bine. Mai face așa din când în când. Își ia câte o săgeată, închide ochii și țintește după ce dansează de unul singur deasupra sufletelor care se îndrăgostesc după. A încercat asta și cu mine. Și-atunci am înțeles că el e plătit în zâmbete. Ce cost mai e și zâmbetul! Un munte de amintiri! Cândva, zburătorul cu scutec m-a dat pe mâna lui. M-a lăsat în inima acelui băiat. D…

Mi-a arătat la o plimbare inimi desenate pe copaci. M-am gândit: „urme de dăunători”, dar n- aveam de unde să știu că săgeata zburătorului avea otrava iubirii pe ea. A-nceput să îmi placă și mie ceea ce vedeau ochii verzi, deși aveam câte ceva în comun. Și, oricum, cât am trăit povestea, a fost un întreg spectacol pentru sufletul meu. O aromă dulce pe care o gusta sufletul meu și o savura din plin. Iar acum, tot ce a rămas este aruncat într-o plăcută amăgire acută care-mi îmbrățișează întreaga ființă. Spinii și-au întors favorul. Nu degeaba există.

M-au înțepat atunci când au văzut sufletul adiacent întorcându-se cu spatele. A plecat să se plimbe pe același mal pe care mă plimb și eu acum, dar se vor mai întoarce pașii la mine? Ne-am promis adevărul. Și nu cum alții își promit stelele de pe cer. Ne-am promis tiramisu, nu lacrimi amare, ne-am promis vin dulce în locul celui demisec. Poate că asta ne va salva cândva.

Sau poate că e doar amăgirea mea?

E iubirea amară din suflet, cu care am rămas fără să vreau. Aș pune sirop pe ea, aș amesteca toate sentimentele și tot ar rezulta un patru scos de sub radical. Am rezulta noi, dar radical din dezastrul inimii noastre nu se poate.

Cel mai tare doare uitarea. Am ales să trec pașii mai departe, să îi duc acolo unde mă poartă. Dar mai doresc să se oprească măcar puțin la banca unde pașii lui și pașii mei s-au cunoscut pentru prima dată. Acolo m-au oprit și m-au așezat pe bancă. Primul trandafir primit, plus un zâmbet timid din spatele sufletului. Ce s-a întâmplat cu toate astea?

Și atunci au început să cadă castane. Am ridicat privirea. Uitasem că era acolo. Vechiul castan care ținea iubirea noastră. „Nu ataca trandafirul! Are și el dreptul să sufere puțin.”. Apoi vântul m-a luat pe la spate. S-a strecurat prin părul meu, m-a ciufulit toată. „Așa a fost și prima oară când am venit aici.”. Arhiva memoriei e plină de ele. Amintiri.

Am pierdut și noțiunea timpului, că uitasem ce înseamnă iertarea. Aici au rămas castane dulci, dar împărțim o iubire amară. O iubire cum e cafeaua. Și-am găsit și prețul… castane dulci pentru o iubire amară. „Ne vedem la o cafea!”.

— MENȚIUNE: Cheleș Valentina Elena —

Fatum ancestral

M-am întors. Aceeași vreme. Același parc. Aceiași oameni. M-am intors. Cu același sentiment de vinovăție, sentiment identic cu maldărul de flăcări ce îmi străbate capul pieptului, același sentiment ce nu îmi induce decât coșmaruri, acel sentiment ce mă oprește din a pleca, din a uita, din a dispărea, dacă o dispariție ar ajuta cu staționarea tuturor.

M-am întors…cu aceleași lacrimi.

Un țăcănit îmi amintește de ce am venit, de ce am avut nevoia de acest răgaz : Gata.  Gata? Gata și-a strâns lucrurile și ne vedem unde am stabilit? Gata, am ajuns? Gata, așteptarea s-a terminat? Îmi răspunde de la primul sunet : gata? Întreb deja cu un nod în gât, iar ceea ce primesc este un șoptit da. Moment în care este clar că trebuie sa îmi fac intrarea.  

O privire fulger către ceas îmi confirmă că am reușit să tihnesc aproximativ trei ore. Cred că este destul ca să mă întorc cu același zâmbet, aceeași privire încurajatoare, într-un final, cu același tembelism. Altminteri cum pot disimula că ceea ce facem este în regulă, că a suta oară nu va avea același deznodământ? Ca niciodată nu învățăm? Sau învățăm, știm prea bine, prezicem totul, însă acel ceva ne oprește din a schimba ce este deja cusut.

Am intrebat-o de nenumărate ori ce este acel lucru : este frică, mamă? Frică de senescență? Frica de a locui cu progeniturile personale acum cand ele însele sunt adulți în toata regula? Frica de a depinde încă odată de familie? Frică de singurătate? Frică de…libertate?

Nu, mamă, nu! Acestea sunt ale mele. Tu nu numai că le-ai negat, le-ai blamat pentru ce crezi că ne-a îndepărtat. Te-ai cocolit într-o leziune a timpului, a lipsei de timp mai precis, într-un cocon de refuzuri și traume, în ceea ce ai spus că nu vei deveni, într-o femeie ezitantă, o existență ce îmi provoacă frică. Nu groază dinspre persoana ta, ci pentru tine, pentru noi, pentru noi trei.

– Cecilia? Mă poți ajuta? este întrebarea ce îmi întrerupe altă pânză de emoții, emoții ce probabil din nou, voi alege să nu ți le fac cunoscute, nu până nu voi ști ca ești tu cea care îmi vorbește și nu ani de compromisuri si egoism.

– Imed…Bună ! și iau poziție similar militară cu voce clară. Asta nu trebuia să se întâmple. El nu trebuia să fie cu tine. Nu. Ideea a fost să te duci, îți iei cele necesare cât eu te aștept în apropiere și gata. Nu el, nu fiul lui, nu vorbe, nu ademenire, nu zarvă, doar tu, eu si bagajele.  

Bine ca nu și-a schimbat obiceiul de a mă desconsidera și îți pot lua repede bagajele din portbagaj. Cu un neauzit la revedere ne îndreptăm spre stația de autobuz, însă tăcerea nu este nici pe departe una confortabilă. Nevoia de a te întreba ce s-a întâmplat, daca ești bine, dacă ai nevoie de ceva, dacă îți este sete, dacă ești obosită, tristă, descurajată este puternica, însă mă limitez la :

– Am vorbit cu Cezar. iar ca de fiecare dată când îi auzi numele sau te gândești la el, te întorci către mine cu cea mai aprinsă emoție în privire. Iar după atâția ani analizându-te, această emoție îmi este tot necunoscută, emoție pe care ne-o arăți când este vorba doar despre Cezar. Să fie oare aceasta cea mai pură emoție așa cum este descrisă? Să fie oare acesta sentimentul pentru care râvnim cu toții? Iubire? Nepătată iubire pentru că el este tot ceea ce ți-ai dorit? Întruchiparea ta, imaginea pe care ai dorit să o refaci, aspirațiile pe care le-ai avut și ai încercat să ni le arunci nouă, mândria ta, fiul cel mic? Cel pe care îl consideri reușit și fără de cusur? Sau vină? Vină că abia după ce ai fost pusă în fața faptului împlinit, ai realizat că este exact ceea ce ți-ai dorit? Ce-ai râvnit? Vina că mereu îți atrag atenția asupra diferențelor pe care le faci între noi, pe care le-ai făcut și vei continua să le faci, în ciuda negării și strigătelor că nu este cu putință să rostesc astfel de vorbe și să exprim astfel de gânduri.

– Cezar? Când a sunat? Ce a spus? Era în pauză? A mâncat? valuri și valuri de întrebări, dar eu?  Acest leș ce a stat trei ore într-un soare arzător, izolat lângă lac, devorat de anxietate și flămând de nevoi, acest trup ce face, ce a făcut, cum rezistă?

– Este bine, nu am vorbit mult, a dorit să vadă ce facem. Va suna mai pe seară. încerc să îți spun cât mai domol. Nu este nevoie să știi, nu încă, nu încă odată, furtuna de gânduri și nestatornicia ce mă străbate, nu se merită, nu îți voi atrage atenția în timp ce te întorci visătoare către fereastră. Nu m-am întrebat adesea ce fantezie calculezi sau ce amintiri lamentezi în astfel de momente când pare că izolezi lumea de tot ceea ce reprezinți? Oare simți, oare vezi câtă boală revarsă sufletul meu? Fizic știu că nu asculți, m-ai catalogat ca fiind narcisistă, poate că sunt, atunci când vine vorba de familie,dar oare cu esența pipăi posibilitatea, nevoia ce îmi îngheață existența și doleanța ca tu să mă apreciezi? Tot ce este posibil, iar posibilitățile sunt incalculabile.

În ciuda tihnei apăsătoare din timpul călătoriei cu autobuzul, împreuna cu primul pas făcut în limitatul nostru lăcaș, o revoltă de amintiri și vorbe eretice se năvălesc dinspre neputința ta trăire către mâhnirea mea lăuntrică. Ai încercat să-mi destăinui cele trei ore pe care le-am petrecut în așteptare, ale tale trei ore de efort în a nu-ți schimba obiectivul, primejdia impulsivității aruncate asupra ta de către un psihic ce odată ne-ai aburit să-l îmbrățișăm în a noastră restrânsă descendență. O trăire ce o impui de fiecare dată când nimic nu se schimbă, însă totul se întâmplă în tragica corelație cu acest suflet străin nouă. Existență ce niciunul nu știm să o gestionăm; nici măcar tu care ai fost cea mai sudată de situație, nici măcar Cezar care-i seamănă mai mult decât ne-am dori, deși au avut maxim două intersecții în ultimele douăzeci și patru de luni, darămite eu care am renunțat de mult la orice încercare de înțelegere și acceptare. Măcar de-aș putea să te fac să înțelegi gravitatea acțiunilor tale, rănile pe care ni le provoci chiar și ca adulți,deși știu că nu vrei să o faci,nu înțelegi că și când se întâmplă și nu accepți că este cu putință să fie interpretat greșit ceea ce faci sau învoiești. Râvnesc să îți spun ca de aceea încă sunt aici, că voi fi pentru mult timp aici;deși ader la schimbare, la escapade, la izolare, știu că nu-mi permit în momentul de față, în momentul în care vad atâta vulnerabilitate în mișcările mâinilor tale, ezitarea în pașii pe care-i faci dintr-o cameră în alta, în insecuritatea pe care o ai față de alte ființe, în frica nespusă de a fi lăsată singură, în propria-mi frică de a nu avea destul timp cu tine, de a nu-mi face curajul necesar să spun tot ceea ce știu că atât eu cât și tu ai nevoie să o spun, înfiorarea că voi fi sau vei fi uitată.

– Cred că mă duc să-l sun pe Cezar, poate are ceva timp liber și poate să vorbească. Nu cred că o să-i povestesc deocamdată. Te rog să nu o faci nici tu, nu vreau să-l îngrijorez. sunt vorbele ce îmi schimbă traiectoria de gânduri și evocări.

– În regulă. Tu știi mai bine. sunt cuvintele pe care le-am rostit de prea multe ori în ultimii șase ani și pe care fără părere de rău nu le-am respectat aproape niciodată. Spre deosebire de dorința ta de-a împovăra un singur suflet cu oropsitul vieții personale, cred în rolul de sora mai mare și comunicarea dintre frați, întrucât a fost și va fi mereu îndatorirea mea să împărtășesc tot ce se întâmplă cu tine cu celălalt suflet ce-mi împarte îngrijorările și ororile pe care le vedem când tu, mamă, decizi sa te abați de la o traiectorie pozitivă în existență. De multe ori am pierdut ceasuri întregi dezbătând amândoi deciziile tale, dorința inexplicabilă de a goni după o atașare sortită stingerii și modul în care nu vizualizezi pierderea afecțiunii la cel mai înalt indice ce provine de la aceste două persoane ce încă caută în esența ta atitudinea admirată în copilărie, energia de luptătoare, asasinul negativismului.

Mă așez lângă tine ascultând conversația pe care o ai cu Cezar în timp ce un ultim gând îmi îngreuneaza instinctul de a zâmbi când îmi arunci priviri curioase: oare vei ști vreodată? Vei cunoaște câte amintiri și gânduri dulci ne schimbă decizia de individualizare față de viața ta? Cum iubirea pe care ne-o porți, pentru că știu sigur că este acolo, într-un mod inedit,ne tresaltă ființa, ne oprește, dar ne și raneste? Cum numai cu câteva vorbe zaharicale ne atragi atenția de la tot ce merge dăunător? Cum, deși nu suntem de acord, vom fi acolo la fiecare pas?

Presupun că precum numele pe care mi l-ai dăruit, a fi orb la amărăciunea iubirii se datorează încercărilor multiple de a schimba un fatum ales doar de tine.

Mulțumim!