CUPRINS:
1. MULȚUMIRI
2. PREMII PENTRU PARTICIPARE
3. DIPLOME PENTRU PARTICIPARE
4. EVENIMENTE VIITOARE
5. REZULTATELE CONCURSULUI
5.1. PREMII SPECIALE
5.2. LUCRĂRILE CÂȘTIGĂTOARE
Stimați participanți în cadrul Concursului Literar, organizat de Asociația „Artă de patru dimineața”, cu tema:„Tot ce nu am spus cândva se revarsă acum în lacrimi de cerneală – Sufletul meu se scrie de la sine” (Ediția a XII-a – 2024),
1. MULȚUMIRI
Asociația noastră este mai mult decât încântată și recunoscătoare pentru fiecare scriitor care a călcat pragul acestui Concurs Literar. Bucuria noastră este nemărginită în momentul în care vedem atât de mulți tineri talentați care participă la evenimentele literare organizate de noi. Aplaudăm în picioare toți participanții și vă mulțumim pentru faptul că ne-ați oferit oportunitatea de a păși sfios în sufletul vostru, citindu-vă lucrările și cunoscându-vă prin intermediul acestora. Vă așteptăm cu mare drag și la următoarele evenimente, sperând să vă revedem într-un număr cât mai mare!
2. PREMII PENTRU PARTICIPARE
Fiecare persoană care a participat în cadrul Concursului Literar, a primit din partea Asociației noastre un premiu pentru participare, pe care avem rugămintea să-l accesați prin Link-ul trimis în mesajul de confirmare și salva documentele prezente, deoarece Link-ul va fi dezactivat, în vederea pregătirii următoarelor premii, pentru viitoare concursuri! Prin urmare, persoanele care încă nu au reușit să acceseze și salveze cărțile oferite de noi, le rugăm să facă acest lucru până la data de 20.07.2024.
3. DIPLOME PENTRU PARTICIPARE
Asociația „Artă de patru dimineața” pune la dispoziția tuturor participanților, diplome digitale care atestă implicarea literară în cadrul respectivului concurs de creație.
Pentru a intra în posesia lor, rugăm toți concurenții să revină cu un Reply, pe mail, la participarea trimisă de aceștia, cu textul: Doresc diplomă pentru participare: Numele Întreg.
Solicitările pot fi făcute până la data de 12 iulie, numai pe adresa de mail a asociației noastre, termen în urma căruia ne rezervăm dreptul de a nu mai onora alte solicitări, din motive organizatorice.
Diplomele vor fi trimise în termen de cinci zile lucrătoare, de la data primirii mail-ului!
4. EVENIMENTE VIITOARE
Toate evenimentele organizate de „Artă de patru dimineața” sunt anunțate pe pagina oficială de Instagram @artadepatrudimineata pe care vă invităm cu mare drag să o urmăriți, pentru a fi la curent în permanență cu noutățile noastre! Pe lângă jocurile cu premii digitale, care se organizează de două ori pe lună, pe Instagram, Asociația are planuri mărețe de viitor, cum ar fi compunerea de numeroase Antologii la care veți putea aplica, dar și multe alte Concursuri Literare, organizate împreună cu noi parteneri! Toate aceste evenimente vor fi anunțate la timpul potrivit, pe Instagramul nostru!
5. REZULTATELE CONCURSULUI LITERAR
5.1. PREMII SPECIALE
Anunțăm cu mare bucurie faptul că avem o sesiune nouă de premii, pe care nu am avut-o în edițiile trecute. Având întotdeauna foarte multe participări la concursurile literare, am considerat a fi benefic pentru încurajarea și promovarea scriitorilor participanți să lărgim gama de premii oferite și să întocmim o rubrică a premiilor speciale, practic fiind vorba despre mențiuni, însă într-un număr mult mai mare decât cele oferite în concursurile anterioare. Câștigătorii vor fi enumerați în lista de mai jos și vor primi un premiu digital din partea Asociației, alcătuit din cărți în format PDF alături de trei documente care conțin sesiuni de training pe parte de scriere creativă și publicare.
*Scriitorii sunt menționați într-o ordine complet aleatorie*
Marin Costin-Alexandru
Alexandra Anton
Alexandru Irina
Burcin Andreea Violeta
Teodora Anghel
Dumitrescu Alexia-Maria
Stan Andreea Sorana
Ghinea Alexandra-Elena
Cojocariu Ioana-Alina
Apetrei Larisa-Claudia
Tincu Alexandra
Avram Delia Andreea
Tirim Maria-Ionela
Ella Arval
Nițu Andra-Antonia
Herban Beatrice
Laslău Andrea
Cristea Adriana
Nadine Heitz
Kovacs Irisz
Vișan Ana-Eliza
Prisecaru Viorela-Ștefania
Stoica Cristina
Radu Ovidiu
Sophia Szarvas
Budimir Maria
Florentina-Ramona Andrei-Dragu
Olșanschi Antonio Alexandru
Cepreaga Cornelia
Foanță Maria-Simona
Chelaru Georgiana
Comănescu Andreea-Daniela
Alina Mihaela Popescu
Chereji Gabriela Cristina
Dimian Denis
Popescu Roberta
Muțiu Bristena Delia Elena
Ojovan Bianca
Dicu Richarda-Karina
Tîrnăcop Anda
Vultur Andra-Petruța
Bardan Iulian Claudiu
Vilceanu Simona Viorela
Ioța Patricia
Covițǎ Delia-Elena
Zota Diana-Petruța
Alexia-Gabriela Roman
Văsuț Miruna-Andrea
5.2. LUCRĂRILE CÂȘTIGĂTOARE
LOCUL 1 — Diana-Alexandra Caragea
Poezie de grotă
Din condei răsună strigătele tăcute ale unor iubiri stinse,
Iar petele de cerneală îmi ascund rănile – vechi sau noi?
Mă întorc iar și iar pe scaunul atins de timp ce-mi este
Olimp – zeii m-au uitat, îl escaladez cu dorință, poate
cu regret căci negreșit suferința mi-e religia la care mă
întorc – rătăcire de agnostic sau ateu – speranță în eter(n).
Ajung în vârf pe aripi de muză-arpie și sper mereu ca zborul
să fie lin, însă ploaia de ceară mă face să tresar, mă trezește
din transă flacăra ce-mi mistuie biroul și ca o peliculă de film
vechi mă topesc pe covor – când ajung în vârf inevitabil cad
înapoi în patul de lemn unde coșmarurile îmi străpung ochii
de cristal – sibilele sunt toate moarte, am rămas fără destin.
Pielea mi se agață în virgule mute și cad la pământ printre hârtii,
căci nu pot tasta cu mâinile-cârlig, mă pierd în caligrafii pictate
printre dinți de moroi, în timp ce fug de amintiri ori poate de emoție,
căci o folosesc doar când se preface-n vulcan – îmi ard tâmplele!
Tânjeli de bumbac se strecoară prin atingeri fantasmice de poliester,
iubire de duzină la un preț de nimic, dar nu doare – scriu și rescriu.
Și am zis că îmi voi da toate bandajele jos, însă mă complac în coconul
strâmt al durerii unei vieți de pământean, mă fragmentez și lucrez cu
nervi de calamar – cânt unui banc de pești din mintea mea ocean.
Nu am învățat să înot în nici 20 de ani, dar cât pot, mă târăsc pe coate.
Afară din cocon – nu sunt fluture, ci lipitoare – ce baie de raze,
ce poezie de grotă – am ieșit să o iau de la capăt – trăiesc și revin.
———
LOCUL 2 — Rus Andreea
Introducerea naratorului necreditabil
La fereastra etajului trei se poate vedea în fiecare noapte o lumină pală. Acolo zace insomniacul. Camera insomniacului e pământ sacru, deținut de proprietar și împărțit cu zeci de chiriași ce au locuit sau vor locui acolo. E locul în care originalitatea sa e domeniu public, în care proprietatea sa intelectuală își lasă amprenta doar dacă îi este permis. Dar mai presus de toate e un adăpost temporar împotriva lumii și a timpului.
”NU INTRA” e scris pe ușă. Acesta este primul semn al existenței sale, iar odată ce pășești pe teritoriul său te vei simți ca și cum i-ai diseca sufletul. Timpul stricat, tăcerea zgomotoasă, copacul ce nu înflorește niciodată, patul nefăcut, pixurile cu sclipici de pe birou, ce transformă cuvintele în stele, fumul ce nu dispare, toate acestea sunt artefacte sacre, așa că existența sa nu poate fi negată.
Insomniacul se metamorfozează în visător
E a treia noapte fără lună și a treia zi nedormită pentru insomniac. Insomniacul a țipat la întuneric, dar nimeni nu a auzit. Lumea doarme, iar când lumea e trează, insomniacul nu există. Se transformă într-un visător, și visează despre toți oamenii pe care i-ar întâlni, toate locurile pe care le-ar vizita și la toate momentele în care se va îndrăgosti, pentru prima dată.
Cu atâtea suflete în jur, cum poate visătorul să se simtă atât de singur? Oare chiar există? Cine numără stelele de pe cer când soarele strălucește atât de tare.
Odată ce luna a capturat cerul, insomniacul își dezvăluie secretele. Însă luna niciodată nu îl ascultă, deoarece lunii îi pasă de întreaga lume, iar insomniacului îi pasă doar de lună.Insomniacul trăiește doar noaptea, iar când stelele se transformă în luminile orașului, o bucată din inima sa cade.
În sufletul visătorului trăiesc zeci de autori, sute de personaje și milioane de minciuni. Când șoferul l-a întrebat încotro merge, asta i-a răspuns că la aeroport. Merge la Moscova fiindcă a fost invitat de diavol să ia parte la spectacolul său de magie neagră. Un barista l-a întrebat cum îi e ziua, iar visătorul i-a spus că în acea dimineață a fost anunțat că a fost dat în judecată, însă nu știe de ce. Nu-i putea spune că s-a trezit în corpul unui gândac gigantic. Dar poate că judecata dreaptă. Poate că își omorâse proprietara, iar acum poartă sub palton arma incriminatorie, însă el este singurulcare poate vedea petele de sânge ce le lasă în urma sa. Probabil că are febră. Se pierde în propriile minciuni. Dar noaptea e încă albă, iar visătorul privește cum iubita sa de îndepărtează braț la braț cu diavolul. El doar se întoarce către lună și își începe spovedania.
În interiorul micului său cosmos, timpul e stricat. Anii trec ca secundele, iar secundele durează eternități. Și așa insomniacul trăiește mii de vieți, în timp ce așteaptă ca a sa să înceapă.
———
LOCUL 3 — Vartan Andra
Tratat de pace
O rupere de nori a spart liniștea nopții. Un zgomot asemeni unei bombe mă scoate brusc din somn.
Până m-am dezmeticit, s-a făcut liniște. Liniște urmată de același sunet. Dar mai amplificat, mai puternic. Am tresărit la gândul că s-a împărțit pământul în două.
Buimac și confuz, încep să aud picături de ploaie cum lovesc în geam, parcă certându-mă că mi-am permis să dorm când ele muncesc.
„Tunete.“- inspir. „Doar tunete.“ – expir. „Încă trăiesc. E bine, e bine.“ – mormăi în barbă, cu vocea răgușită de somn.
Prima ploaie de vară se petrece în miez de noapte.
Ar trebui să fie semn bun, mă gândesc.
Deschid ochii și mă uit pe tavanul gol, întunecat.
Las sunetul naturii să mă cuprindă și pun mâinile sub cap, oftând. Va dura ceva timp să adorm din nou. Resemnat, mi-am lăsat gândurile să rătăcească.
Mă gândesc aievea, la toate și nimic. Până când poposesc asupra omului.
La primele clipe existențiale pe care nu mi le amintesc. Sfânta Treime din mine: Copil – Adult – Bătrân, caută să facă pace în plin haos. Și simte că de acolo, din începuturi trebuie tăiată rădăcina.
Pe copil l-am închis în trecut. L-am încuiat și uitat acolo. Cu adultul sunt în continuu război și nu putem ajunge la un consens. E plin de răni deschise, cum că nu poate, n-ar fi în stare sau suficient de bun.
Pe o parte vindec, pe cealaltă se îmbolnăvește. Ne învârtim în cerc și ajungem pe câmpul de luptă, la depresie.
Cel din urmă, bătrânul… ei bine, pe el nu-l cunosc. Dar face parte din mine, chiar dacă nu îmi aparține momentan. Uneori sunt atât de sleit de viață, încât simt că îmi râde în ceafă și spune că nu ne vom vedea, poate, niciodată.
Nu mă mulțumește deloc ceea ce prevede el. Eu îmi doresc să îl văd în oglinda-mi ferecată. Să simt ce are de oferit și să-mi fie înțelepciune, ca o ultima etapă în viață.
Revin la subiectul principal: începuturile omului, începutul meu.
Mă întreb, care ar fi primul lucru pe care îl învață omul? În prima lui secundă, din toate cele infinite care urmează.
După mine… ar fi plânsul. Când te naști, trebuie să plângi. Ăsta e semnul că ești viu, că trăiești. Datorită acestui fapt am ajuns la concluzia că nu poți trece peste rău, ci doar prin el.
În primii ani de viață pe care mi-i amintesc, am fost învățat să plâng pentru a opri cearta. Să fur pentru a primi ceea ce vedeam la alți copii, iar eu nu aveam niciodată să primesc. Să mă descurc singur pentru că nu era timp și pentru mine. Să cresc în durere, sperând la mai bine.
Nu am știut ce este corect și ce nu, pentru că nu am fost învățat asta. Dar aveam să aflu, în anii ce-au venit.
Prin urmare, am trecut prin, nu peste viață. Am lăsat-o să stoarcă tot ce a putut din mine.
Până acum! Când simt că nu mai sunt dator cu nimic, nimănui! Că sunt curat și merit renașterea. Pot deosebi binele de rău și mi-am ales tabăra!
Închid ochii, încerc să fac exercițiul pe care l-am auzit recent într-un podcast pe youtube. Inițial nu i-am dat importanță, dar acum instincul îmi dă semne să-l urmez.
Mă concentrez pe respirație. Îmi golesc mintea de gânduri și pătrund în cel mai întunecat cotlon. Mă întorc la copilul abandonat undeva în străfundurile mele. Este singur, neprotejat, speriat și fără niciun ajutor. Încerc să îi vorbesc, să îi spun că sunt aici, că îl înțeleg, dar nu pot deschide gura. Nu mă vede, nici nu m-aude…
Îmi înăbuș un fior atunci când mă întoarce în copilărie, într-un sentiment ce s-a dorit a fi uitat. „Nu treci peste durere, ci prin ea!“ – îmi reamintesc mantra mea.
Mă așez lângă marginea micuțului pat și asist la momentul pe care îl știu atât de bine… fratele meu doarme iar eu, cu perna peste față și degetele băgate în urechi, încerc să nu aud.
Dar, din dormitorul părinților tot se aud țipete, sunete de obiecte aruncate, sparte de pereți, reproșuri și nemulțumiri.
Copilul începe să plângă. Simt o apăsare în piept. Încerc din nou să vorbesc, să pun mâna pe el, dar în zadar.
Plânge, și tot plânge… nici nu știu pentru cât timp, dar suficient încât să văd rana ce s-a deschis în inima sa mică și trauma făcându-și culcuș acolo. Lăsând copilul fără lacrimi și fără glas.
Într-un final, ușa s-a deschis. A venit mama. A luat copilul în brațe. L-a liniștit, sau s-a liniștit pe ea, nici nu contează. E liniște acum.
Am simțit cum ni se umple pieptul de căldură. „Azi nu va fi bătaie, am reușit!“ – iată, o parte, din copilăria mea.
Mă răzvrătesc și mă întreb de ce a trebuit să fiu prezent la momentele acestea?! De ce un copil trebuie îndopat până la refuz cu suspine și „scut de apărare“, între adulți?!
Sângele îmi fierbe în vene și momentul copilăriei începe să se distorsioneze. Eram pe punctul de a pierde sensul exercițiului din cauza furiei pe care o resimțeam.
„Nu de dreptate ai nevoie, ci de acceptare!“ – a fost plasturele plasat peste mine pentru a mă trezi la timp.
Odată liniștit, am pătruns din nou în amintire.
În momentul în care copilul era aproape adormit, cu ochii întredeschiși și obosiți din cauza plânsului, m-a văzut.
Cel de atunci, l-a văzut pe cel de acum.
Mici crampe de durere mi se prind de încheieturi. Încerc să zâmbesc dar îmi tremură buzele de emoții. Apăsarea s-a intensificat și încep să plâng. Precum niște cătușe prinse de încheieturile mâinilor, simt cum toate momentele care nu au depins de mine, sunt descătușate și dispar în neant.
Am fost un laș și l-am respins atâta timp. Nu am vrut să îmi aduc aminte. Am devenit mare și am fugit. Acum el deschide ochii complet și mă privește cu ei strălucind. Are urme de lacrimi uscate pe față precum un tatuaj. Iar brațele-i sunt întinse spre mine, zâmbind.
La un clipit distanță, durerea se revarsă în lacrimi de cerneală pe degete, pe piele, pe mâini, din suflet.
Știe… copilul din mine știe că toată durerea lui se va transforma printr-o peniță în bucurie, în cuvinte, în povești, în liniște și armonie. Nu mai are nevoie de mine. A văzut că din omidă, va ieși cel mai frumos fluture. E mulțumit, împăcat. Și eu la fel.
„Iartă-mă! Sunt aici! Sunt lângă tine! Nu ești singur! Te accept, te recunosc și te iubesc! Îmi aparții așa cum ești, cu tot ceea ce ești!“
Nu știu cine, cui adresează aceste cuvinte, dar de un lucru sunt sigur: ținând copilul captiv în adâncuri uitate, adultul nu avea nicicând să pună capăt războiului cu sine.
Acum devenim un întreg acceptat și recunoscut. Ne vom întoarce la origini și vom lăsa firescul să se petreacă. Vom apela la suflet și totul se va scrie de la sine.
Tratatul de pace dintre generații va fi scris cu degetele mele prin cerneală vie!
Deschid ochii și mă ridic în capul oaselor. Dau la o parte așternuturile ieșind din dormitor desculț pe podeaua rece. Mă împiedic de scaunul lăsat din nou, în mijlocul bucătăriei dar nu contează, căci răbufnirea din mine e mult prea mare pentru a mai simți ceva fizic.
Deschid ușa biroului cu un mic scârțâit și mă îndrept către dulapul unde țin dosarele, penița cu călimară, sigiliul, ceara și manuscrisul romanului ce urma să fie publicat.
Bâjbâi orbește după ceva, nici eu nu mai știu ce. Nu mai am control asupra mea. Toate mișcările sunt haotice, grăbite. Parcă am așteptat acest moment sute, nu zeci de ani. Iar acum că se întâmplă, nu mai am răbdare să cuget rațional.
Îmi găsesc jurnalul, vechi de un deceniu. Paginile lui sunt sfinte pentru mine. Prin urmare, fix de ce am nevoie.
Stârnesc un întreg zbucium între foi, în căutarea celor goale. Le găsesc, le rup și mă proptesc pe scaun. Preț de o secundă m-am blocat așa, cu penița în mână și cu foaia în față.
„Și acum? Acum ce fac?!“ – inima a-nceput să bată cu putere, sau acum am început eu, să fiu conștient de ea. Degetele mi s-au încolăcit în jurul peniței. „Acceptare. Acceptare.“ – șoptesc și inspir profund.
Când m-am liniștit, am expirat cu calm și am lăsat sufletul să facă ce simte. Cuvintele prind viață fără să am timp să gândesc ceva.
Se produce vindecarea… asta, aveam să aflu mai târziu.
Dragă traumă,
Iartă-mă, de azi mă rup de tine și mă leg de mine.
Știi… toată durerea pe care ai pus-o să muște din mine, eram prea mic să fi înțeles. M-a durut, dar tot ea m-a crescut. Nu puteam decât să te ascult, să te las să faci cum știi. Am devenit „Oaia neagră.“, „Copilul problemă.“, m-ai acaparat cu totul și m-ai făcut vinovat de tot răul produs în familie, din neam în neam.
Dar toate acestea nu s-au întâmplat din vina mea. Prin urmare vom pune stop aici. Urmașii mei nu vor avea nicio legătură, cât de mică, cu tine!
Am simțit durerea cum clocotește în mine. Desigur că am simțit, cum altfel?! Îmi curgea prin toți porii. Îmi revendica fericirea fără ca măcar s-apuc s-o gust.
Cred că îți ajunge!
Astăzi vreau să facem un tratat.
Zilele trecute am dat din întâmplare peste o scrisoare veche, scrisă de mine, sub influența ta. Am recitit-o cu înțelegerea pe care o am acum. „Îmi pare tare rău!“ – aș dori să spun.
Dar ce rost are? Când trecutul e trecut, oricum.
Mulți ani ai fost „tutorele“ meu fără să intervină cineva. Dar viața se întâmplă. Sufletele cresc. Și știi ce mi-am dat seama?
Că sufletul mereu va lupta pentru el și pentru liniștea lui. Te va respinge, chiar dacă asta înseamnă să se respingă pe el însuși, până se va regăsi.
Îl poți face să se simtă rătăcit sau îl poți acuza. Îl poți face nesigur, să se vadă cel mai rău dintre cei mai răi. Dar anii trec, adultul se trezește și preia controlul. Iar sufletul răbufnește prinzând putere. Învață să vorbească și revendică tot ceea ce tu ai distrus.
Culmea ironiei, evenimentele din viață (deși au fost anapoda), s-au legat unele de altele și toate împreună, au creat click-ul ce a provocat recunoașterea și căutarea adevăratului meu sine.
Toți anii de tăcere, de fugă, de frică și vinovăție, mi-au făcut sufletul să îndrăznească acum! Să nu mai aibă ce pierde, dar să aibă infinit, de câștigat. Ne știm puterea, știm ce vrem și ce putem!
Prin urmare, nu ne vom lupta cu tine. Noi nu (mai) ducem bătălii.
Cu acest tratat de pace, te vom absolvi de toată influența. Îți punem lacăt de acceptare pe întreaga-ți armată: „Din vina ta!“ „Nu te iubește nimeni!“ „Nu te vrea nimeni!“ „Nu știi, nu poți, să faci nimic!“ ș.a.
Toate acestea, nu mai au nicio putere asupra noastră. În caz de atac, avem propria armată: Recunoașterea neputinței ne stă scut în față. Asumarea greșelii, în primă linie. Învățarea, cel mai stoic călăreț.
Iar iertarea, regina, în fruntea oștii revoluționare.
Totuși, mi-au rămas în minte câteva cuvinte de la tine: „Vreau și eu să mă simt ocrotit, înțeles și iubit!“
Pentru copilul din spatele lor, nevinovat și plăpând, îmi pare rău, căci abia acum te-am înțeles și abia acum am revenit la tine. Te simt și regret amarnic, că nu am vrut sau n-am știut, să îți aud durerea.
Dar, doar o clipă, nicicând mai mult. Căci m-am iertat, să-ți pot oferi mai mult.
Vreau pace!
Cu tine, copil din mine, din părinți, bunici. Din moși, strămoși, din neam și din popor.
Găseam vinovați în alții. În Dumnezeu, în nedreptate, în tot ce s-a-ntâmplat. Pe toți v-am acuzat, pe toți, mai puțin pe mine. N-am nicio scuză și nici nu caut a avea. Vina-i a mea, o știu și mă împac cu ea.
Tot bagajul strămoșesc cărat prin camerele a cine știe câte inimi, a ajuns la destinație.
Prin acest tratat, repet, pun punct ciclului de rău creat de gena neamului. Am acceptat, am iertat, am învățat…
M-am trezit și sunt recunoscător, căci fără tot ce-a fost, nu ar mai exista omul de azi. Nu aș mai avea nimic din tot ce am. Și nu mă gândesc la cele materiale. Ci la tot ceea ce a dobândit sufletul și făptura mea spirituală.
Experiențe fără de care nu aș fi știut cum să-mi educ copii, nepoții, și poate, de ce nu, chiar strănepoții.
Voi educa cu drag, sănătos, frumos, cu bucurie și cu bunătate. Fără să pun în bagajul lor, forțat, ceea ce nu le aparține.
Îți sunt recunoscător, și îți mulțumesc,
Al tău până acum, Sufletul!
Noaptea aceasta era o altfel de noapte. Pun penița jos. Cuvintele scrise s-au amestecat cu lacrimi de eliberare. Aveam mâinile pătate de cerneală iar cea cu care am scris, a amorțit din cauza încordării.
Am luat foaia și am ieșit afară. Ploaia s-a oprit, dar aerul a rămas umed și rece în urma sa.
Ghidați de lumina lunii, pașii mă poartă în partea din spatele casei, spre bradul cel bătrân.
Odată ajuns în dreptul său, mă pun în genunchi și încep să sap. Simt cum pământul îmi intră pe sub unghii, așchii uscate îmi provoacă dureri pe care le ignor. Pun tratatul de pace în sanctuarul cuvenit și acopăr cu pământ netezind locul.
„Din țărână-a fost făcut, în țărână se va-ntoarce!“
Copilul și-a găsit odihna și pacea.
E liniștit, o simt, o știu. Mă cred. Cred în mine!
Îmi sprijin palmele unde sufletul meu s-a scris de la sine. Mi-am ațintit privirea spre cer. Stelele stăteau martore și ca o binecuvântare, una din ele a strălucit puternic, iar mai apoi… a căzut.
„Tratatul a fost acceptat!“ – mi-am spus în gând.
Sigiliul s-a prins. Un nou început deschis! Am reușit! Buzele au schițat un zâmbet în timp ce mi-am coborât privirea asupra mâinilor. Lacrimi, cerneală și pământ. Toate amestecate pe degetele mele, asemeni unei alifii de vindecare. Cu simțurile amplificate, realizez tot ce s-a întâmplat. Toate cuvintele ce au ieșit din mine fără să le gândesc înainte, acum le înțeleg.
Sufletul mi-a acaparat conștiința, preluând controlul complet asupra rațiunii.
Mă gândesc și îmi dau seama că instinctul, el, trebuie ascultat! Iar al meu îmi spune că această frază: „Tot ce am spus cândva se revarsă acum în lacrimi de cerneală – Sufletul meu se scrie de la sine.“ Această frază, a plantat sămânța roditoare de bine și frumos în mine.
Sunt bine! Sunt fericit! Sunt împăcat!
Copil – Adult – Bătrân, „Sfânta Treime“, formează acum un întreg, un echilibru perfect.
Când tu ești vindecat, prin simpla ta prezență, vei oferi vindecare și altora, încet și cu răbdare. Minunea se află în tine!
Simțindu-mă infinit mai ușor, plutesc spre casă. Spăl mizeria de pe mine și mă bag înapoi în pat. Mă uit pe tavan și încep să râd.
E plin de stele acum, de propriile mele stele. Închid ochii, oftez blând și adorm ca un adult nou-născut.
Și… cum ar zice Seneca: „Rămâi cu bine!“
SFÂRȘIT!