Blog

Între virgulă și punct Pe cerul înnorat al dorurilor mele  Tu zbori, ‘nălțându-te spre-apus; Te pierzi difuz, apoi dispari în stele, Tu, pasăre și vis

Umbre La umbra ta mă coc și înfloresc Ca florile de mai, ca fructul cel oprit; De mine, pe mine mă golesc Iar sufletu-mi înmugurit 

Te-am condamnat la fericire Mi-ai intrat în gânduri și ți-ai găsit în ele casă, Neștiind că pentru tine – de nimeni înțeleasă – Demult am

Joc Ce joc ciudat, de oameni fără vină, De oameni și de inimi, de-o inimă străină… Ce joc naiv și totuși câtă luptă Când puntea

Himeră

Dacă… Eu numai m-aș uita în ochii tăi,  Apoi te-aș întreba de suflet, De dragoste și drumurile ei, De ce rămâne după ultimul zâmbet.  •

Flori de tei Pustiu e fiece secundă Când brațele nu-ți simt, Când ochii tăi nu se cufundă În ochii mei, ce -știi!- nu mint.  •

Și te iubeam… Și te iubeam… Și te iubeam Și nu te-aveam Și te chemam Și te strigam Și te purtam Și te pictam Și

Opus Împletesc cununi din timp: Leg prezentul de trecut, Iar apoi cu fir de lut Țes corolă cât un nimb.  • Și ți-o pun pe

Ultimul univers paralel Și totuși, poate într-o altă lume, În cel de-al șaptelea univers paralel, Iubirea noastră stă sub semn de nume Al perfecțiunii, închise-ntr-un