Joc

Ce joc ciudat, de oameni fără vină,

De oameni și de inimi, de-o inimă străină…

Ce joc naiv și totuși câtă luptă

Când puntea dintre soare și lună este frântă. 

•

E-un joc între iluzii și între amintiri,

Cu regulile scrise ba-n versuri, ba-n tristele priviri…

Și l-am jucat așa, c-o oarbă dăruire,

Ducând până la margini prea scumpă năzuire. 

•

E-un joc între dorințe și doruri nerostite,

Căci dragostea nu-ncape tot timpul în cuvinte;

Așa că ți-ai ferit tot cerul tău de mine

Sau oare te-ai temut să-mi scrii în ochi destine? 

•

Ce joc perfid, căci căutându-te prin lume,

Un duh din ceruri a vrut spre tine să mă-ndrume;

Și te-am găsit aproape, în fiecare strop

Din sângele-mi în care te-ngrop și te dezgrop. 

•

Prin versuri m-ai găsit apoi și tu pe mine,

Făcându-mă să înfloresc din seva dragostei de tine;

M-ai luminat frumos cu razele-ți senine,

Fiindu-mi soare prin nopți de întuneric pline. 

•

Venindu-mi însă rândul ca să te caut iar,

Am răscolit prin galaxie și totuși… în zadar.

Tu, răspunzând chemării altei flori,

Nu ai simțit că-n suflet mi-ai pus atâția nori? 

•

Și obosind de-atâta zbucium și zbor până la tine,

De-acum… nu te mai caut; de simți, vino la mine.

Iar de vrei vrea copii ‘n-apoi să fim,

Ridică-mă și-apoi putem ca jocul să-l plinim.