Orologiu

*las scrumul să fie liber în bătaia vântului și sorb cu atenție din paharul de vin alb de parcă ar fi fierbinte. Mă gândesc.

-De când stau aici n-am văzut pe nimeni la birouri, dar luminile sunt aprinse, ce risipă, ce risipă. Și de dincolo se aude o muzică frumoasă, sunt tineri, se distrează. Ce târziu e, ca vreme, de fapt e devreme, e abia ianuarie. Și e frig, normal că e frig, vine Boboteaza și își aduce gerul. Vreau să fie cald. Ce-aș vrea să mă pierd în niște brațe calde. Să mă simt în siguranță și să mă alint ca o pisică , ce viață, ce vieți au pisicile.

*trag iar un fum și îmi îndrept privirea spre un orizont mai larg, mai plin de poveste, mai multe lucruri de criticat.

-Parcarea iar e plină, s-a întors lumea la București, de parcă aici e viața mai bună, prostii, nu e ceea ce pare. Ce de mașini scumpe trec pe aici, are lumea bani, are. Și câtă sărăcie e în lume, în lume la propriu. Că au sufletul sărac și uscat, fără pic de iubire, de compasiune. Și ne uscăm toți precum țigara asta. Pfuu, că s-a și stins.