Fără tine
Vorbeam într-o seară, cu lumina stinsă, iar el mi-a spus că sunt prea independentă și că simte că nu am nevoie de el – lucru pe care și-l dorea. Nu-mi făcea un reproș, am știut asta imediat, ci exprima o durere. O durere cât se poate de lăuntrică.
“Cum aș putea să nu am nevoie de tine?” i-am răspuns. “Nu e cazul să-mi rezolve cineva problemele, le găsesc soluția singură. Și da, nu cer ajutorul, nici când îmi trebuie. Însă nu este vorba doar despre asta. Mai e și inima la mijloc, mai e și predispoziția omului către iubire. Și cum pot trăi eu, oare, fără tine, când de la tine primesc iubirea?”
“Îți este suficientă iubirea mea?” m-a întrebat el, de parcă ar fi fost puțin.
De parcă toată căldura care mi-a învăluit inima datorită lui, de parcă siguranța pe care mi-a adus-o, de parcă timpul și dedicarea pe care mi le-a oferit cu atâta sinceritate ar fi fost puțin.
“Ce rost mai are viața fără iubire? Și cât de norocos să fii să găsești pe cineva cu care și mintea și sufletul te imploră să fii?” Nu mai rostea niciun cuvânt, doar mă asculta. “Iar eu am găsit asta în tine. Deci, pe de-o parte, viața mea nu și-a pierdut rostul, iar pe de alta sunt norocoasă. Așadar, tu ce crezi? Am nevoie de tine? Pot oare să fiu fără tine?”
“Nu…”, a șoptit, în întuneric. “Nici eu nu pot fără tine. Acum, că te-am întâlnit, nu mai pot să concep viața fără prezența ta în ea.”
“Vezi? Stai fără griji! Voi încerca totuși să-ți mai cer ajutorul din când în când”, l-am asigurat.
Mi-a luat mâna în a lui.
“Chiar te rog, de aceea sunt aici. Ca să te sprijin, ca să-ți fiu de folos. Poate să-mi ia viața orice, dar nu pe tine.”
“Ei, nu zice asta”, l-am dezaprobat eu.
“Ba da”, a insistat. “Pe restul le mai dreg, îmi permit să le pierd. Însă pe tine… pe tine nu. Fără tine, ar dispărea lumina. Aș trăi doar în întuneric. Fără tine, nu aș mai fi eu.”
A urmat o pauză. Noaptea însăși băga de seamă la discuția noastră.
“Fără tine s-ar duce credința în faptul că viața e un dar”, a spus el într-un final.