Unde este bucuria?
Fiecare dintre noi îndrăznește să spere, să-și dorească un anumit lucru. Diferă de la caz la caz, în funcție de nevoile fiecăruia, dar de cerut, inima tot ne cere ceva. Nu pare să se mulțumească prea mult cu ce are. Asta te și ține în viață, până la urmă: un țel pe care ți-l impune inima. Și dacă-l atingi, se presupune că eşti cu un pas mai aproape de fericire.
Se mai întâmplă ca aceste dorințe să se îndeplinească. Te găsești trăind ce doar cu mintea reușeai să produci. Ești tu într-un loc ori într-o situație pe care poate nici nu o considerai posibilă sau pe care ți-era mai ușor să o păstrezi la stadiul de vis. Ești tu obținând acel loc de muncă, sau cumpărând acel produs la care râvneai, sau călătorind în vreo țară pe care o credeai fascinantă, sau câștigând vreun premiu. Pe scurt, ești tu în niște circumstanțe care, în mod normal, te-ar umple de bucurie. În nişte circumstanţe care te-ar face să înțelegi cât de frumoasă poate fi viața și așa mai departe.
Dar cum faci când bucuria cu pricina pare să se fi evaporat? De parcă ar fi avut o dată de expirare și în zadar ți-ai atins tu obiectivul, că nu mai ai cum s-o simți. Cum faci când, deși ai vrut cu adevărat acel ceva, obţinerea sa nu te mișcă așa cum te-ai fi așteptat?
Parcă nici nu știi cum s-o iei, parcă nu înțelegi de ce eşti în starea aceasta… Te dezamăgește, te întristează. Să te fi iluzionat tu prea tare? Să-ți fi pus prea mult baza în acest vis realizat, oricare ar fi el? Să fie la tine problema sau e lumea prea axată pe aparențe și atunci te-a păcălit și te-a convins că de ai acel ceva, toate se rezolvă?
Sau poate… poate că nu ai fost înșelat. Poate nu este unul dintre cazurile în care ai picat fix în plasa idealizării. Poate că ai trecut prin prea multe și trupul ți-a obosit. Nu mai reușește să guste cum trebuie din viață. Și-a pierdut momentan capacitatea de a se bucura. Extenuarea, mai ales cea care nu se vindecă prin somn, tinde să răpească partea aceea din noi care îndrăznește să zâmbească. Și să fii fericit necesită energie.
Sau poate e un mecanism de protecție. Poate, din dorința de a evita o posibilă nouă suferință, o nouă dezamăgire, ridici un zid al reticenței, adesea involuntar și inconștient, bazat pe principiul că: ,,nimic nu este chiar atât de spectaculos. Ce dacă ai avut o realizare? Doar nu ai schimbat lumea, nu?”. Ori pe o idee de genul: ,,e bine acum, dar sigur o să doară mai târziu.”
Oricare ar fi explicația, bucuria nu este. Nu o simți, oricât te-ai strădui. Nu știi nici de unde s-o iei. Și parcă n-are rost s-o cauți. Iar asta nu sugerează decât că, uneori, nu o poți avea. Chiar dacă situația este una pozitivă. Mai nasol este că nu mereu poți să-i explici cuiva cum te simți. Taci, zâmbești, te conformezi așteptărilor. Pretinzi ceva acolo. Pretinzi că eşti bine.
Dar tu știi adevărul. Știi că inima nu-ți tresaltă, că nu te-a învăluit vreo fericire aparte. Că nu ai putut să simți ce credeai că ar fi normal. Așa că nu-ți rămân foarte multe de făcut. Doar să accepți situația și să speri că următoarea ocazie îți va aduce bucuria aceea.
Uneori, e tare complicat să fii fericit.