Blocaje

A exista nu a însemnat niciodată a trăi. Nu sunt sinonime, poate doar paralele ale aceluiași timp. Respir

aerul pe care pare că îl împrumut de la alții, în timp ce

alții trăiesc genul ăla de povești despre care eu

doar am citit. Nu sunt fericită și nu îmi plac oamenii

fericiți. Tata urlă la mine și îmi amintește că nu merit,

m-am născut într-un timp nepotrivit, nu erau pregătiți

să schimbe scutece, să își piardă nopțile

din cauza plânsului meu. Așa am ajuns să plâng astăzi

doar în interior, nimeni să nu vadă și să mă întrebe

de ce nu fac ce vreau cu viața mea, nici nu aș știi să spun

de ce nu simt că locul meu ar fi aici, doar că nu știu

de unde provin și pe urma cui să calc pentru a mă întoarce.

Liniile de sânge ce trec prin venele mele mă leagă

de generații de oameni pe care nu îi cunosc, nu știu

dacă sunt prima din gena mea cu probleme de conectare

cu propriul sine. Nu mă identific cu cine spun ei că ar trebui

să fiu, dar nici nu știu cine sunt, cine mai sunt…

Când e liniște în cer, demonii mei distrug totul. Mă urăsc

prea mult pentru asta. Și ei la fel.