REALITATE

-Nu!!! Nu din nou! a strigat disperată și s-a ridicat repede de pe scaun să strângă toate lucrurile de pe jos.

Din neatenție, a lovit masa de lângă ea, iar toate lucrurile au căzut. Inclusiv poza ei. Care s-a făcut bucăți! A pus repede mâna pe rama spartă, în speranța că poate poza era intactă. Măcar atât, era în regulă. Se uită la chipul fericit din fotografie. Cine era de fapt fata aceea? Nu știa cum și când s-a întâmplat, dar își simți obrajii umezi. Plângea. Din nou. În ultima vreme se întâmpla din ce în ce mai des. Privi puțin în jurul ei. Totul în cameră era un dezastru. Nimic nu mai era la fel, toate erau aruncate, căzute sau pline de praf. Nu a mai avut starea necesară încât să aibă grijă de propria camera. Sau de ea. Și uite ce făcuse. Dacă lucrurile erau ordonate, poate nici poza nu cădea pe jos și nu se spărgea. A început să plângă și mai tare. Era disperată. Nu știa ce să mai facă și nu știa de unde trebuia să își adune puterile să se ridice din groapa în care se afla. Și se zbătea groaznic să reușească.

Stătea ghemuită pe podeaua rece și plângea deja în hohote. Mâinile au început să îi tremure, iar obrajii parcă îi luau foc. Respira foarte greu, iar panica începea încet să o cuprindă. Știa că dacă nu încerca să se liniștească, lucrurile ar putea degenera rapid. A început ușor, dar forțat, să își oprească lacrimile și să încerce să respire profund. S-a ridicat de pe jos și s-a așezat pe marginea patului. Se chinuia să stea dreaptă și să respire iar normal. Lacrimile se opriseră și parcă și mâinile nu îi mai tremurau așa tare. După ce mai inspiră și expiră profund de vreo două, trei ori, privi iar dezamăgită prin cameră. Se ura și nu îi plăcea ce vedea. Tot ce se afla în jurul ei era o reflecție a ceea ce simțea, o oglindire a sufletului ei, distrus, neglijat, și în dezordine. Trebuia să strângă tot, să își aranjeze lucrurile, dar era secată de energie și vlagă. Întoarse capul și privi pe geam. Era întunecat și ziua aceea. Ploua mărunt, dar suficient cât să ofere imaginea unei zile târzii de toamna. Strâmbă din nas. Nu îi plăcea deloc ce vede, dar mai bine spus, nu îi plăcea ceea ce o făcea să simtă tabloul tomnatic de afară. Își întoarse din nou privirea spre cameră și oftă. Se pierduse din nou în gânduri. Ajunsese să cutreiere din nou drumurile întortocheate ale minții ei și continuă să alimenteze cele mai cumplite emoții și trăiri, pe care încerca din răsputeri să le înăbușe.

Își aduse aminte de fotografia pe care o ținea în mână. Abia acum observase că se tăiase atunci când pusese mâna pe cioburile sparte. Nici măcar nu simțise. Ignoră acest aspect și își întoarse privirea către persoana din imagine. Își aminti de acea zi, una din cele mai frumoase. De când nu mai fusese așa de fericită, ca atunci când a făcut acea poză? Parcă nu mai recunoaștea persoana aceea. Se încruntă. Și atunci și-a dat seama de propria realitate, pe care o nega cu vehemență. De când nu mai zâmbise? De când nu mai fusese realmente fericită? De când nu mai trăise o zi exact așa cum își dorea, fără griji și poveri? Nu știa să răspundă. Se uită din nou prin cameră, după iar la fotografie și nu putea concepe realitatea. Era pierdută. Fata din fotografie apărea undeva departe, în trecutul ei. Parcă o pierduse. Ce ironic i se părea că erau aceeași persoană, dar în același timp apăreau total diferite. Oftă puternic. Simți că o ustură ochii și parcă lacrimile începeau din nou să apară. Își mușcă buza nervoasă în speranța că se va păcăli să nu plângă, dar era prea târziu. Câteva lacrimi s-au format și încet au început să se prelingă pe obrajii ei. Oftă puternic din nou. Se simțea frustrată de cât de slabă devenise. Sau poate așa fusese din totdeauna. În final, nu i-a mai păsat și pur și simplu a plâns. A plâns pentru tot ceea ce era, ce i se întâmpla și pentru cum se simțea. Era la pământ. Voia să se ridice, dar nu putea. Involuntar strângea cu putere poza aceea în mâini, iar marginile ei au început să se îndoaie. Dintr-o dată, a început să se audă ceva, în liniștea aceea tristă. Stropii mari de ploaie băteau în pervazul geamului, creând un zgomot puternic. A suspinat, și-a șters lacrimile, după care s-a ridicat și s-a dus spre geam. Și a stat acolo câteva minute bune, pierdută în propriile gânduri.

La un moment dat, ca și scoasă din reverie, cu ochii umflați, cu mâinile tremurânde și cu poza aceea mototolită în mâini, a auzit soneria. S-a îndreptat ca într-o transă spre ușă și cu o sforțare a deschis-o încet. A făcut ochii mari de uimire când a văzut de fapt cine stătea în fața ei. Cred că era ultima persoană pe care se aștepta să o vadă, dar și cea pe care și-o dorea cu ardoare să vină la ea.

-Bună! Ești bine? întrebă persoana ce stătea îngrijorată în tocul ușii.

Și ea, parcă cu o disperare ieșită din comun, a sărit în brațele persoanei așteptate cu atât de multă speranță, și a șoptit slab:

-Acum, da! Acum sunt bine!