Blestemul iubirii

Din abisuri interioare, în al sufletului cimitir,

Printre tufele de ierburi se înalță un trandafir

Singuratic, impunător, lângă al speranței piedestal

Învăluit de umbre în al pasiunii voal.

•

Printre mormintele macabre parfumul său se-nalță

Și morții din morminte se trezesc la viață

Și sentimentele distruse prind din nou culoare,

Iar eu mă las condusă de vraja-i cuprinzătoare.

•

Mă apropii cu sfială și al meu încerc să-l fac,

În prind ușor de talie, de trupul său suav,

Dar se opune, spintecându-mi a ființei existență,

Prin al spinilor veșmânt ce opune rezistență.

•

Cu sufletul zdrobit și mintea încețoșată,

Cu sentimentele aprinse și rațiunea tulburată,

Mă dau ușor în spate și sufăr în tăcere,

Ca efect al otravei introdusă-n vene

•

De preafrumosul trandafir ce mă-ndeamnă la ispită,

Încercând să mă aducă în ipostaza de îndrăgostită.

Încerc să mă opun, să fug de realitate,

Dar blestemul său s-a-ntipărit în oase.

•

Oh, perversă amărăciune ce să-l iubesc mai condamnat,

După culmea nemuririi, tu m-ai împins în păcat,

Iar eu am început să mă autodistrug cu sentimente

Conștientă fiind de faptul că rănile sunt permanente.

Oh, dulce trandafir, amara ta licoare,

Într-un fel sau altul, provoacă alinare.

Oh, dulce trandafir, nimic nu mai e firesc

Din momentul în care am început să te iubesc…