CONFESIUNE DORULUI
„Bună! Cum ești? Te-ai instalat deja aici? Nu vrei să pleci, nu? Mi-a fost greu la început, să te accept, știi? Mi se părea foarte ciudat, mă simțeam copleșită. Simțeam că dacă te accept înseamnă că sunt slabă, că renunț la mine, la cine sunt. Dar știi, sa fiu sinceră cu tine, m-ai ajutat. Da, chiar m-ai ajutat! Datorită ție am descoperit cine sunt, am descoperit ce îmi place, pe cine iubesc în această viață scurtă și mi-am dat seama de importanța persoanelor din viața mea. Datorită ție, am reușit să fac schimbări, să mă cunosc mai bine, să îndrăznesc mai mult și să ies din zona mea de confort. Nu am crezut că cineva ca tine mă poate face să simt lucrurile astea. Îți este subestimată importanța. Asta am făcut și eu. Nu te-am apreciat la valoarea ta reală. E ceva ce facem cu toții, nu? Subestimăm, judecăm, nu apreciem. Nu mi-am dat seama până acum cât de important ești în viața noastră, în viața mea. Acum faci parte din mine și sincer, nu vreau să renunț la tine. Îmi oferi speranță, îmi oferi o mică luminiță în acest întuneric care ne înconjoară, mă faci să aștept cu nerăbdare ziua următoare, și următoare, și următoare… Mă faci să aștept cu entuziasm ce va urma să se întâmple mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Mă faci să îmi fie dor. Doar tu ești Dorul, nu? Ce joc fain de cuvinte! Tu ești Dorul și mă faci să îmi fie dor. De ce zâmbești? Nu iți vine sa crezi că despre tine vorbesc? De ce? Ești special în viața mea. Deși de multe ori mă faci să am sentimente contradictorii față de tine, tot îți mulțumesc că exiști, că pot să am acest sentiment: să îmi fie dor. Și ca să mă fac puțin vulnerabilă in fața ta, știi de ce îmi este mie dor? Mi-e dor de oameni, mi-e dor să îi văd cum zâmbesc, să le văd chipul atunci când cineva îi face să radă, îmi doresc să le văd fețele fără mască, și nu mă refer la masca aceea pe care ne-o punem cu toții uneori, ca să nu ne citească ceilalți în suflet și să ne vadă exact așa cum suntem, reali, sinceri, cu greșeli. Îmi e dor de îmbrățișări spontane, chiar și cu oamenii pe care nu îi cunosc și îi văd pentru prima dată și folosim îmbrățișarea ca cea mai sinceră formă de salut.Îmi e dor de plimbările lungi, de momentele în care nu trebuia să măsurăm distanța dintre noi și puteam sta unii lângă alții. Îmi e dor de o vacanță, îmi e dor să îmi fac planuri pe termen lung, îmi e dor de o strângere de mână. Îmi e dor să văd grupuri mari de copiii alergând veseli prin parc, făcând cozi lungi la tonetele de înghețată. Îmi e dor de normalitate, atât cât se putea în viața aceasta anormală. Ahh, e o lista cam lungă, iar dacă o să continui să îți spun și celelalte lucruri, probabil nu termin curând.
Tu îți dai seama cât de important ești, Dorule? Provoci atât de multe trăiri în oameni, atâtea bucurii, dar și atâtea dezamăgiri. Ce ne facem cu tine? Eu m-am obișnuit deja cu prezența ta, dar ce facem cu ceilalți? Cum am putea să îi facem să te accepte, și cu bune și cu rele…? Tu ce zici? Să le dăm timp? Da, cred că ai dreptate. Și eu m-am obișnuit greu cu tine, dar iată-ne aici, împreună. Prima dată nu am vrut să accept cine ești și ceea ce mă faci să simt. Voiam să dispari, să nu te mai văd niciodată. Nu voiam să simt acea durere în piept, acea lipsă. A fost greu, și tu știi asta. Mereu îți aruncam cele mai grele cuvinte. Te-am rănit, te-am urât, Dorule. Însă cu timpul, mi-am dat seama că îmi faci bine. Tu mă faci să trăiesc cu adevărat. Să apreciez fiecare moment, fiecare gest, fiecare vorbă. Reușești să mă faci să aștept cu atâta nerăbdare fiecare eveniment, întalnire, fiecare răsarit și apus. Da, o să le dăm timp. Aceasta este soluția! Timpul. Când te vor cunoaște cu adevărat, își vor da seama că dorul, este ceva atât de esențial în viața noastră, încât nu vor mai dori să îți dea drumul. Îți mulțumesc pentru prezența ta, Dorule! Și îți mulțumesc că m-ai ascultat! Ai grijă de mine, bine? Ne auzim curând!”