Blestemul încrederii

Am încercat să te țin strâns în pumni și să nu pleci niciodată. Am încercat să îți mulțumesc inima, iar tu să te atașezi și mai mult de ființa mea. Mi-am călcat orgoliul și am uitat să respir, pentru ca tu să te simți viu, să te simți împlinit și satisfăcut de propria muncă.

Am vrut să te alung deseori din preajma mea și să nu te mai recunosc când mă chemi. Am vrut să îți întorc spatele, dar parcă mereu mă întorceam la ceea ce uram. Am vrut să te blestem, să mă joc cu mintea ta și să te fac uitării în vidul ce ne înconjoară. Însă, mintea mea voia să se agațe cu tărie de identitatea pe care o prezentai ca fiind geniul tău neînțeles. Am uitat să privesc la dorința sufletului meu și la scopul existenței mele și te-am așezat pe piedestalul admirației, sperând că vei deveni modelul de om pe care aveam să îl urmez.

Ai promis, te-ai judecat și urât cu mine. Te-am înțeles și ascultat, te-am atacat și ne-am împăcat. Ai vrut să uit minciunile și promisiunile tale deșarte, dar totul a fost în zadar. Ai ajuns prea departe! Paharul a dat peste el de mult, iar eu sunt uimită de mișelia ta.

Aș fi vrut să dispar, când fărădelegea ta m-a ajuns și pe mine, dar eram deja făcută bucăți. Voiam să țip, dar corzile mele vocale erau deja împietrite. Inima pulsa încet, aproape de moarte, iar pielea mea rece și transpirată, marca cum mă sting încet. Mă agățasem de promisiuni tulburătoare, celeste, iar eu, cu fiecare suflare, speram că o sa fie mai bine.

Nu mă pot decide dacă te urăsc sau îmi faci bine, fiindcă nevoia m-a ținut lângă tine. Visele mi-au crescut, iar eu am crezut că ajungem în țări străine cu planurile noastre, dar timpul, un dușman aprig, ne-a arătat că drumurile noastre ar trebui să se despartă la răscrucea care a apărut între noi.

Fugi și tu, fug și eu, dar ne ciocnim dureros de fiecare dată. De azi, te alung cu toata ființa și sper să dispari, iar identitatea ta să fie doar amintire, un sunet asurzitor, care a perturbat liniștea din mine.