Regret planetar

M-au pus să aştept într-o sală de aşteptare, unde aşteptau şi alţii. Număram secundele agitat şi voiam să ştiu de ce am fost chemat, chiar dacă nimeni nu ştia ce aşteaptă. Cu toţii am fost sunaţi de către o operatoare şi am acceptat să venim aici, chiar dacă am refuzat prima dată, zicând că avem treburi. Totuşi, prima persoană nu a mai ieşit, iar următorul aştepta curios. Oare vor să ne dea bani sau să ne facă să scăpăm de griji? Oricum, după un sfert de oră, cel care aştepta curios a fost şi el chemat, stând la discuţii timp de douăzeci de minute. Înaintea mea, mai erau încă 3. Deci, am aşteptat aproximativ o oră. Când am intrat, eram timid şi puţin speriat. M-am aşezat pe scaun, amintindu-mi că nu m-am pieptănat când am plecat de acasă, dar conta că hainele mele negre arătau bine pe corpul meu de bărbat înalt şi serios. Doamna de acolo nu era cea cu care am vorbit, deoarece avea o altă voce. Nu eram atent la ce spunea, dar ce a spus la final mi-a atras atenţia, deoarece era o propunere neobişnuită. („În cele din urmă, vrem să ştim dacă doriţi să mergeţi pe Marte, pentru a supraveghea activitatea astronauţior şi a vă impica în activitatea acestora. Chiar dacă nu aveţi experienţă în acest domeniu, nu este nicio problemă.) Atunci eram confuz şi când mi-am dat seama că mi-am irosit o oră şi jumătate pe degeaba, am refuzat. După două luni, am aflat de la televizor că unul dintre bărbaţii care erau cu mine în acea zi a acceptat şi a fost pe Marte. După, acesta a primit 100 000 de lei. Acum, regretul mă apasă şi mai tare.