Bătrânii tac şi vor să vorbească

M-am obişnuit să croşetez în parc cu ochelarii mei ce repede se murdăresc, iar după să citec din cartea mea cu poezii, pe când ridurile mele sunt aşa de neobservate. Ştiu că soarele nu va mai străluci aşa de puternic, norii îşi vor face case pe cer, fiind şi atunci nişte copii care se joacă, neştiind ce joc. Fiecare dintre ei vrea să crească şi să ajungă mari ca noi, iar dacă aş putea, le-aş spune să-şi şteargă această dorinţă din vizorul minţii. Pe de-o parte, cred că este oribil să fii în vârstă, deoarece singurătatea s-ar îndrăgosti de tine, relaţia cu aceasta ar fi toxică, iar majoritatea ar uita de tine. Partea frumoasă la bătrâneţe este că poţi fii mai realist, să vezi cât de important este timpul şi cât de scurtă este această viaţă, dar să şi observi cât de benefică poate fi liniştea. Totuşi, ei nu mi-ar înţelege sfatul, deoarece sunt tinerii la început de viaţă care au teorii copilăreşti în cap. Îmi voi citi cartea cu poezii scrisă de un autor necunoscut, iar ei se vor juca în continuare în cealaltă margine a parcului, dând viaţă altor gânduri şi dorinţe, neobservând că încerc să-i bag în seamă. La fel ca mine, vor mai fi şi alţi bătrâni din generaţia mea, dar nu ne vom recunoaşte din trecut, căci avem feţe diferite, iar culoarea ochilor noştri se schimbă la soare, fiind cameleonici. Oricum, nu ne privim cu frică, căci nu suntem extratereşti, dar ne holbăm ascuns, cercetându-ne cu atenţie. Unii dintre ei se cunosc, căci joacă şah, iar celelate bătrâne aşteaptă ca cerul să se rupă-n două şi să vină Apocalipsa. Alţii citesc ziarul şi peste tot scrie că nu vom mai trăi în 2065. Am trăit prea mult şi nu am putut să ne bucurăm de fructul vieţii, căci n-am ştiut cum. Încă îl văd pe bătrânul acela necunoscut cum trage din pipă şi ne priveşte pe toţi, având faţă de conspiraţionist. Simte că vine sfârşitul la fel ca mine şi simt că acesta crede în existenţa extratereştilor ce vor să ne fure planeta. El e ocupat să-şi dreseze mintea, iar eu încep să văd înceţoşat. Observ copii cum ţipă şi totul e negru cu alb. Aşa a fost lumea mereu? Nu ştiu, dar vântul bate mai tare şi nimeni nu observă. Nu mă pot ridica, căci sunt slăbită de puteri. Nimeni nu observă tornada ce ne va cuceri, iar niciunul dintre ei nu observă că sunt singura care vede viitorul. Niciodată moartea n-a fost aşa de crudă cu nimeni, lăsându-ne cadou acea tornadă ce ne-a şters de pe faţa pământului. Absolut nimeni nu mi-a observat gesturile, semnele şi mimica ce indica faptul că aveam multe de spus, cum ar fi prevestirea acestui sfârşit, dar totuşi am tăcut. Am ajuns să murim cu toţii în tăcere, la lumina unui soare tăcut când ardeam în noi, alături de acei copii naivi. Poate că eu şi acel bătrân conspiraţionist ştiam ce se va întâmpla, dar poate că dacă ar fi zis, lumea l-ar fi crezut nebun, exact cum sunt eu. Poate că moartea a vrut să ne facă o favoare fiecăruia, să ne taie toate gândurile şi să ne spele minţile. Sinceră să fiu, a reuşit. Nu ştiu cine a fost acel bâtrân cu adevărat şi nu mai ştiu cum am ajuns să croşetez în parc, citind poezii. Şi eu, dar şi ceilalţi am rămas datori morţii.