Cum ar fi dacă ar fi?

Întotdeauna mi-a fost frică să fiu singură în sălbăticie ca Mowgli. Lui nu i-a fost teamă de animale, dar în cazul meu, acestea mi-ar simţi toate fricile, de la pulsul inimii până la respiraţiile tremurânde. Totuşi, dacă ar fi să rămân singură într-o junglă, aş scăpa de gălăgia lumii noastre, de toate foşnetele sociale care mă deranjează.

Chiar dacă m-ar durea înţepăturile prin drumurile cu spini, mi-aş reveni. Aş spiona toată sălbăticia şi aş cunoaşte frica la cote maxime, frica de a nu fi mâncată de vie de către animale. Copacii mi-ar fi o pelerină de umbră, apa, o oază de răsfăţ uman, iar pământul aşternut. Poate că odată cu trecerea timpului, mă voi împrietenii şi cu animalele, acele „jucării” dresate de oamenii de la circ şi îmi vor prezenta fiecare parte din casa lor.

Poate că eu voi dresa şerpii să danseze vulgar în faţa braconierilor, adică să-i sperie delicat, iar păsările ce veghează mă vor anunţa când cei ai lumii mele încearcă să mă caute. Cred că ar fi imposibil, dar niciodată nu se ştie. Totuşi, voi învia în această junglă, voi gusta „sălbaticul”, iar părţi din el îmi vom rămâne ca amintire printre colţurile dinţilor. Cine a spus că „Ceea ce vrei se află după frică.”, a avut dreptate.

Poate că ar trebui să mă rătăcesc într-o junglă, să nu mai ştiu paşii spre casă şi cât indică ora ceasurile bătrâneşti, iar picioarele să mi se piardă pe drumurile străine ale curiozităţii ce-mi va deveni medicament de alinării. Poate că un veac de singurătate în jungă n-ar strica nimănui. Singurătatea asta are şi braţe calde, ştii? Du-te şi trăieşte în junglă pentru o perioadă, iar după spune-mi cum te-ai întors.